Sfântul Arsenie Capadocianul, cel care l-a botezat pe Cuviosul Paisie Aghioritul

Preotul din Farasa Capadociei, prin rugăciunile căruia se vindecau creștini și musulmani, l-a botezat pe Cuviosul Paisie Aghioritul, i-a dat numele său și și-a însoțit turma în pribegie până la moartea din Corfu.

La 10 noiembrie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Arsenie Capadocianul. Cuvios este numele pe care Biserica îl dă sfinților care au trăit ca monahi. Părintele Arsenie a slujit ca preot mai bine de cincizeci de ani în Farasa, un sat din Capadocia, ținutul din inima Asiei Mici, astăzi în Turcia, unde au trăit odinioară Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul. În vara anului 1924, cu o săptămână înainte ca oamenii din Farasa să-și părăsească pentru totdeauna casele, a botezat un prunc și i-a dat propriul său nume. Pruncul acela a ajuns monah în Sfântul Munte Athos, iar Biserica îl cinstește astăzi ca Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul.

Cele mai multe dintre lucrurile pe care le știm despre Sfântul Arsenie le-a adunat chiar Cuviosul Paisie. După ce i-a mutat moaștele, în 1958, a umblat din loc în loc ca să-i caute pe bătrânii din Farasa risipiți prin Grecia și a scris ce auzise de la cei care îl cunoscuseră. Rândurile de mai jos urmează cartea lui, Sfântul Arsenie Capadocianul.

Copilul scos din ape

Sfântul Arsenie s-a născut pe la anul 1840, în Farasa, cel mai însemnat dintre cele șase sate creștine ale ținutului care purta același nume. La botez a primit numele Teodor. Tatăl lui, Eleftherie, era dascăl, iar mama lui se numea Varvara. Amândoi au murit pe când copiii erau încă mici, iar pe Teodor și pe fratele lui, Vlasie, i-a crescut o soră a mamei.

Într-o zi, pe când cei doi frați treceau un pârâu ca să ajungă la un ogor, apele umflate l-au luat pe Teodor. Vlasie l-a chemat în ajutor pe Sfântul Gheorghe, a cărui bisericuță se afla aproape. Îndată Teodor s-a aflat lângă el și i-a spus că un călăreț îmbrăcat ca un monah îl scosese din apă. Din ziua aceea, copilul a hotărât să se facă monah. Vlasie avea să-I slujească și el lui Dumnezeu, în felul lui, ca dascăl de muzică psaltică, adică de cântare bisericească bizantină, la Constantinopol.

Pentru învățătură, Teodor a fost trimis la Nigde, un oraș din Capadocia, unde l-a luat în grijă o soră a tatălui, care era învățătoare. Ea l-a trimis apoi la niște rude din Smirna, ca să poată învăța mai departe. Acolo a studiat limba greacă și cele bisericești și a deprins armeana, turca și puțină franceză. În vacanțe îi aduna pe copiii din jur și îi învăța să citească și să scrie din cărțile Bisericii.

Monah și preot în satul lui

Pe la douăzeci și șase de ani, Teodor a intrat în Mănăstirea Sfântului Ioan Înaintemergătorul, numită și Mănăstirea Flavianilor, de lângă Cezareea Capadociei. Acolo a fost tuns în monahism și a primit numele Arsenie. Mitropolitul Paisie al II-lea al Cezareii, el însuși născut în Farasa, l-a hirotonit diacon și l-a trimis în satul lui de baștină, să-i învețe carte pe copii. Pe la 1870, când avea în jur de treizeci de ani, a fost hirotonit preot la Cezareea. A primit rangul de arhimandrit, o cinste pe care Biserica o dă monahilor preoți, și binecuvântarea de a fi duhovnic, adică de a primi spovedania credincioșilor și de a le călăuzi sufletele.

După hirotonie a mers la Ierusalim, să se închine la Mormântul Domnului. Când s-a întors, oamenii au început să-i spună Hagi-Efendi. Hagiu se numea cel care se închinase la Locurile Sfinte, iar efendi era un cuvânt turcesc de cinste, cu înțelesul de „domn”. Cu acest nume l-au chemat până la sfârșitul vieții și creștinii, și musulmanii din ținut. A mai mers la Ierusalim de încă patru ori, și de fiecare dată a umblat pe jos cinci zile până în portul Mersina, de unde lua corabia.

Farasa trăia de veacuri sub stăpânire turcească, iar școala creștinilor era privită cu bănuială. De aceea Părintele Arsenie o ținea cu multă grijă, ca să nu atragă privirile stăpânirii. Copiii nu aveau bănci și învățau stând în genunchi pe piei de capră sau de oaie. Uneori lecțiile se țineau într-o bisericuță a Maicii Domnului săpată în stâncă, sus pe o râpă.

Doctorul celor fără doctor

Cuviosul Paisie scrie că în Farasa și în tot ținutul nu se găsea alt doctor decât Părintele Arsenie, care era dascăl și doctor al sufletelor și al trupurilor. Nu dădea rețete. Îl întreba pe bolnav de ce suferă, ca să știe ce rugăciune să-i citească, îl însemna cu Sfânta Evanghelie și citea peste el rugăciuni din Molitfelnic, cartea de rugăciuni a preotului. Farasioții povesteau mai târziu că abia în Grecia au aflat ce înseamnă să mergi la doctor, iar cei de acolo se mirau auzindu-i.

Când Molitfelnicul nu avea o rugăciune pentru o anumită nevoie, Sfântul Arsenie Îi punea nevoia aceea înainte lui Dumnezeu cu cuvintele psalmilor. Rânduise câte un psalm pentru fiecare trebuință a oamenilor, iar Cuviosul Paisie a păstrat această rânduială și a dat-o mai departe, adăugând el însuși întrebuințările pentru ultimii doi psalmi. Psalmul întâi, cel care începe cu „Fericit bărbatul” și îl aseamănă pe omul drept cu un pom sădit lângă ape, îl citea când se sădea un pom sau o viță, ca să rodească. Psalmul al doilea îl citea pentru cei care plecau la sfaturi și adunări, ca Dumnezeu să-i lumineze. Psalmul al optulea îl citea pentru cei care pătimeau rău de la diavoli sau de la oameni vicleni. Evanghelia o citea pentru suferințele cele mai grele, peste orbi, muți și slăbănogi și peste cei chinuiți de duhuri necurate.

Veneau la el toți cei care aveau nevoie, creștini și musulmani deopotrivă. Odată i-au adus un turc care nu putea vorbi, iar pe când Părintele citea Evanghelia peste el, omul a început să vorbească mai înainte ca citirea să se fi încheiat. Altă dată, un turc dintr-un sat vecin a batjocorit agheasma sfințită la praznicul Sfântului Ioan Gură de Aur și s-a pomenit cu capul întors spre spate. L-au adus la Sfântul Arsenie, dar Părintele l-a ținut o săptămână fără să-i citească vreo rugăciune. Cântărețului său, care se mira de această zăbavă, i-a spus că omul este îndărătnic și că, dacă s-ar vindeca îndată, s-ar întoarce să batjocorească din nou agheasma. După o săptămână i-a citit, capul i s-a întors la locul lui, iar Părintele l-a sfătuit ca de atunci înainte să se închine de departe lucrurilor sfinte ale creștinilor și să se depărteze de ele.

Cei care nu puteau veni îi trimiteau o haină a bolnavului, iar el se ruga peste ea și o trimitea înapoi. Pentru toate acestea nu primea niciodată bani sau daruri și nici nu atingea banii cu mâna. Celor care stăruiau le spunea: „Credința noastră nu se vinde”.

Cuviosul Paisie a mai auzit de la farasioți o întâmplare petrecută la o bisericuță a Maicii Domnului clădită pe marginea unei prăpăstii, la care se urca pe patruzeci de trepte săpate în piatră și pe încă o sută douăzeci de trepte din scânduri. După Sfânta Liturghie, Părintele Arsenie a ieșit pe terasa de lemn a bisericuței, o scândură s-a desprins din cuie și el a căzut în prăpastie. Un țăran care l-a văzut căzând a coborât în grabă și l-a găsit întreg, dar nemișcat. Când a întins mâna spre el, Părintele i-a spus: „Nu mă atinge! N-am nimic!” Nu se clintea pentru că era copleșit de ce trăise: se simțise ca un prunc în brațele mamei sale, fiindcă o Femeie îl prinsese în cădere.

Nevoința ascunsă sub asprime

Cu sine, Sfântul Arsenie era foarte aspru. Postea Lunea, Miercurea și Vinerea fără să bea măcar apă până la apusul soarelui și făcea metanii, adică plecăciuni până la pământ, și pentru cei care nu puteau să le facă singuri. Miercurea și Vinerea se închidea în chilie pentru rugăciune. În acele zile nimeni din Farasa nu-l tulbura, iar bolnavii luau țărână de la pragul chiliei lui și o puneau pe locul care îi durea, ca să se vindece. Umbla aproape mereu desculț și se încălța doar când avea de întâlnit oameni. N-a încălecat niciodată pe un animal, oricât de lung ar fi fost drumul, iar măgarul pe care îl lua cu el ducea doar povara. La praznicele mari privegheau toată noaptea, de la apusul soarelui până la răsărit, de cele mai multe ori numai el și cântărețul său, Prodromos.

Sfințenia și-o ascundea cu grijă. Se arăta uneori ursuz, ciudat sau chiar lacom la mâncare, ca oamenii să nu-l laude, iar defăimarea nedreaptă o primea cu bucurie. Ochii lui zâmbitori îl dădeau însă de gol, iar cei care îl știau de ani de zile nu se lăsau înșelați. Când cineva îi spunea că e sfânt, îl repezea cu vorbe aspre. Au vrut să-l facă episcop, iar el a răspuns: „Nu mă fac, pentru că mi-e frică de mândrie”. Nici rugămintea Patriarhului Ierusalimului, trimisă prin fratele său Vlasie, nu l-a înduplecat.

Cuviosul Paisie spune despre el că a propovăduit Ortodoxia adevărată prin viața lui ortodoxă și îl rezumă astfel: „Puține cuvinte, multe minuni”. Sub coaja lui aspră își ascundea rodul duhovnicesc cel dulce. Era un părinte foarte aspru cu sine și foarte iubitor cu fiii lui duhovnicești.

Botezul din august 1924

După războiul dintre Grecia și Turcia, cele două state au hotărât în 1923 un schimb de populații: creștinii ortodocși din Asia Mică urmau să fie mutați în Grecia, iar musulmanii din Grecia, în Turcia. Farasioții au fost printre cei din urmă care și-au părăsit pământul. Părintele Arsenie știa de mulți ani că va veni ziua aceasta, căci Dumnezeu i-o descoperise, și îi îndemna pe oameni să strângă bani pentru drum. Cu un an înainte de plecare, o femeie neliniștită a venit la el, iar el i-a spus să-și vadă în pace de treburi, pentru că mai rămânea un an.

La 25 iulie 1924, în ziua pomenirii Sfintei Ana, s-a născut un fiu în casa lui Prodromos Eznepidis, care era atunci conducătorul obștii creștine din Farasa, și a soției lui, Evlampia. Acest Prodromos era altul decât cântărețul Părintelui Arsenie. Tatăl pruncului îl iubea mult pe Părintele Arsenie, duhovnicul familiei. La 7 august, cu o săptămână înainte de plecare, Sfântul Arsenie a botezat toți copiii nebotezați ai satului, pentru ca, orice li s-ar fi întâmplat pe drum, să-L fi primit pe Hristos și să se fi născut din nou în cristelnița locului lor.

Părinții voiau să-i pună pruncului numele bunicului, Hristos, după obiceiul locului. Părintele Arsenie nu s-a învoit. Le-a spus că, dacă e firesc ca ei să vrea să lase pe cineva în urma bunicului, tot atât de firesc este ca și el să vrea să lase un călugăr în urma lui. Apoi s-a întors către nașă și i-a zis: „Arsenie va fi numele lui!”

Fie că a lucrat aici rugăciunea Părintelui Arsenie, fie darul lui de a vedea cele ce aveau să fie, amândouă arată sfințenia lui. Pruncul a crescut auzind povestiri despre Hagi-Efendi și, la cinci ani, spunea deja că se va face călugăr.

După botezuri, Părintele Arsenie a săpat o săptămână întreagă ca să ascundă vasele sfinte, unele în biserica Sfinților Mucenici Iona și Varahisie, altele în cimitir, ca să nu fie pângărite, pentru că nu le puteau lua cu ei.

Drumul pribegiei

La 14 august 1924, după ce turcii i-au scos din case, farasioții au pornit la drum. Părintele Arsenie trecuse de optzeci de ani. Sfatul satului a rânduit trei tineri să-l însoțească și i-a pregătit un animal de călărie, dar el a mers pe jos, ca toată viața. Prima oprire a fost la Yahyalı, unde au prăznuit Adormirea Maicii Domnului. Acolo Părintele și-a amintit că lăsase pe Sfânta Masă a bisericii Sfinților Iona și Varahisie o părticică din moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur. S-a întors singur, pe jos, până în Farasa și înapoi, șaizeci de kilometri cu totul, ca s-o ia cu el.

Stăpânirea le dăduse un jandarm care să-i păzească pe drum. Între două sate, un turc călare s-a apropiat mânios și a întrebat de ce nu-l aruncă undeva pe bătrânul preot, ca să scape de el. Părintele i-a spus doar să-și vadă de drum, iar omul a căzut de pe cal după vreo douăzeci de metri. Jandarmul a strigat în turcește: „Sen sin Aziz!”, adică „Tu ești sfânt!”, și de atunci s-a purtat cu Părintele cu toată cuviința.

La Nigde, Părintele Arsenie a citit Evanghelia peste fiica unui om bogat, chinuită de un duh necurat, și fata s-a vindecat. Tatăl ei a stăruit să-i dea bani, temându-se că fata se va îmbolnăvi din nou dacă Părintele nu-i primește. Atunci Sfântul Arsenie a vărsat banii pe pământ și i-a spus că, dacă nu vrea ca fata să cadă iar în boală, să-i strângă cu mâinile lui și să-i împartă săracilor. Omul a făcut întocmai.

Pe corabie, celor care se frământau că nu pot ține postul le-a spus să mănânce fără grijă ce se găsea în oală. El își păstra pâinea de orz, din care le mai dădea și altora, și îi ruga să nu se ia după el, pentru că el este călugăr. Încă din Farasa le spusese de multe ori că în Grecia va trăi numai patruzeci de zile și că va muri pe o insulă.

Corabia a ajuns în Pireu de Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie 1924 după calendarul vechi, iar farasioții au prăznuit cu bucurie ziua în care au călcat pe pământul Greciei. Au stat apoi trei săptămâni într-o tabără înconjurată cu sârmă ghimpată, iar la jumătatea lui octombrie au fost duși pe insula Corfu și așezați în cetatea veche a orașului.

Adormirea din Corfu

În cetate, Părintele Arsenie a locuit împreună cu familia Eznepidis, părinții pruncului pe care îl botezase. A slujit de două ori Sfânta Liturghie în biserica Sfântului Gheorghe din cetate și a mers să se închine la moaștele Sfântului Spiridon și la mormintele Sfinților Apostoli Iason și Sosipatru, care au adus Evanghelia în Corfu.

După câteva zile s-a îmbolnăvit. Doctorul a cerut să fie dus la spital, iar el i-a rugat cu lacrimi pe fiii lui duhovnicești să-l lase să moară lângă ei. Aceia l-au dus totuși, din dragoste, crezând că acolo se va face bine. În spital, cântărețul Prodromos s-a oferit să-i spele hainele, dar Părintele i-a spus să nu se mai ostenească, pentru că peste două zile hainele acelea aveau să intre în pământ. Celor care veneau să-l vadă le vorbea despre suflet, care cere mai multă grijă decât trupul, sortit să se întoarcă în pământ. A fost cea din urmă predică a lui.

În acele zile i s-a arătat Maica Domnului, care l-a vestit că se apropie plecarea lui și i-a arătat mănăstirile Sfântului Munte. I-a povestit totul cântărețului Prodromos, cu lacrimi de bucurie. După un sfert de veac, pruncul botezat la Farasa avea să urce el însuși în Sfântul Munte.

S-a împărtășit cu Sfintele Taine și a cerut să fie lăsat singur, ca nimeni să nu-i tulbure rugăciunea. La 10 noiembrie 1924 și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, ținând strâns la piept părticica din moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur pe care se întorsese s-o ia din Farasa. N-a lăsat în urmă nimic altceva decât câteva cărți roase de vreme. Așa s-a împlinit, cum mărturisește Cuviosul Paisie, ce le prevestise. Era ziua în care Biserica îl pomenește, între Apostolii celor Șaptezeci, și pe Sfântul Sosipatru, la al cărui mormânt se închinase cu puțin timp înainte.

L-au îngropat în cimitirul orașului, în locul rânduit pentru clerici, iar fiii lui duhovnicești au pus peste mormânt o lespede de marmură cu numele lui.

Moaștele de la Suroti

În octombrie 1958, Cuviosul Paisie, ajuns între timp monah, a deschis mormântul din Corfu și a dus moaștele la Konitsa, în Epir, unde se așezase familia lui împreună cu alți farasioți. În 1970 le-a mutat la mănăstirea de maici a Sfântului Ioan Teologul de la Suroti, lângă Tesalonic, întemeiată în 1967 cu sprijinul său și aflată sub îndrumarea lui duhovnicească. De atunci, cei care vin la moaștele Sfântului Arsenie mărturisesc multe arătări și minuni. La 11 februarie 1986, Patriarhia Ecumenică l-a trecut în rândul sfinților și a rânduit ca pomenirea lui să se facă la 10 noiembrie, ziua în care a trecut la Domnul. Mormântul din Corfu a fost refăcut în 1995, iar acolo se slujește în fiecare an, de ziua lui.

Cuviosul Paisie spunea despre el: „Gândul meu îmi spune că cea mai mare lucrare dumnezeiască a Sfântului Părinte acum începe”. Socotea că, aflându-se aproape de Dumnezeu, Sfântul Arsenie îi poate ajuta acum pe cei care suferă mai repede și mai mult decât în viață.

Cuviosul Paisie a adormit în 1994 la Suroti, iar în 2015 Patriarhia Ecumenică l-a trecut și pe el în rândul sfinților. Mormântul lui se află lângă biserica Sfântului Arsenie din mănăstire, așa că urmașul duhovnicesc odihnește astăzi aproape de moaștele celui care l-a botezat.

Viața Sfântului Arsenie este viața unui monah care a trăit în mijlocul oamenilor, într-un sat aflat sub stăpânire străină, și și-a păstrat inima întreagă pentru Dumnezeu. Vorbea puțin și se ascundea cât putea, iar lucrarea harului se vedea în cei pe care îi vindeca. Și-a însoțit turma pe drumul pribegiei până la capăt și a murit printre ai lui, departe de casă. Înainte de a pleca din Capadocia, a lăsat în urma lui un călugăr, așa cum dorise, iar prin acel călugăr numele lui a ajuns la credincioșii din toată lumea.

Sfinte Cuvioase Părinte Arsenie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Izvoare

• Cuviosul Paisie Aghioritul, Ο Πατήρ Αρσένιος ο Καππαδόκης, Ιερό Ησυχαστήριο „Ευαγγελιστής Ιωάννης ο Θεολόγος”, Σουρωτή, 1979; trad. engleză: Saint Arsenios the Cappadocian, Holy Monastery „Evangelist John the Theologian”, Souroti, 1989 și 2001.
• Pemptousia, The life of Saint Arsenios the Cappadocian, părțile 1–3 (traducere din cartea Cuviosului Paisie).
• Konstantinos P. Thymis, „Ο Άγιος Αρσένιος ο Καππαδόκης (1840-1924) και ο τάφος του στην Κέρκυρα”, Orthodoxia News Agency, 10 noiembrie 2020.
• Ieromonahul Hristodul Aghioritul, Ο Γέρων Παΐσιος, Sfântul Munte, 1994 (lista psalmilor folosiți de Sfântul Arsenie); trad. engleză: „Blessing-Psalter of St. Arsenios of Cappadocia”, Internet History Sourcebooks, Fordham University.
• Sfântul Arsenie Capadocianul, ediția românească, fragmente reproduse în foaia Parohiei „Învierea Domnului” – Dacia, noiembrie 2023.
• Orthodox Church in America, „Venerable Paisios of the Holy Mountain”.