Viața Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul (1924-1994)

La 12 iulie, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Paisie Aghioritul, unul dintre cei mai iubiți părinți duhovnicești ai veacului al XX-lea. În această zi, în anul 1994, cuviosul și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Suroti, lângă Tesalonic; iar la 13 ianuarie 2015, Patriarhia Ecumenică l-a înscris în rândul sfinților, așezându-i prăznuirea în ziua adormirii. Cei care l-au cunoscut știau însă de mult lângă cine stătuseră: din a treia zi după îngropare, la mormântul lui a început să curgă lume fără întrerupere. Viața care urmează este alcătuită după cartea scrisă de ucenicul său, Ieromonahul Isaac, cu trimiteri la paginile ediției românești.

Pruncul botezat de un sfânt

Sfântul Paisie s-a născut la 25 iulie 1924, în ziua pomenirii Sfintei Ana, în Farasa Capadociei, sat de creștini greci din inima Asiei Mici. Părinții lui, Prodromos și Evloghia Eznepidis, au avut zece copii. La botez, ei voiau să-i dea pruncului numele bunicului, Hristu. Dar cel care boteza era Sfântul Arsenie Capadocianul, preotul și făcătorul de minuni al Farasei, iar bătrânul le-a spus părinților: „Dacă voi doriți să lăsați unui urmaș numele bunicului său, oare eu să nu doresc să dau numele meu unui viitor călugăr?” Și, întorcându-se către nașă, a hotărât: „Arsenie să-l numești” (p. 27). Sfântul își dădea numele împreună cu binecuvântarea, pentru că văzuse mai dinainte ce avea să devină pruncul.

În același an, prin schimbul de populație dintre Grecia și Turcia, grecii Asiei Mici au fost dezrădăcinați din vetrele lor, iar farasioții au luat drumul pribegiei împreună cu preotul lor. Pe corabie, în îmbulzeală, cineva a călcat din neatenție pe pruncul de patruzeci de zile; părinții l-au crezut mort, dar Dumnezeu Și-a păzit alesul (p. 28). Cuviosul avea să spună mai târziu, glumind cu smerenia care îl însoțea în toate: de-ar fi murit atunci, proaspăt botezat, l-ar fi aruncat în mare, vreun peștișor i-ar fi mulțumit, iar el ar fi mers în Rai (p. 28). Sfântul Arsenie a proorocit că va trăi numai patruzeci de zile pe pământ grecesc și că va muri într-o insulă — și așa s-a împlinit, în Corfu. Familia s-a așezat în cele din urmă în Konița Epirului, iar copilul a crescut hrănit cu istorisirile despre viața și minunile nașului său; încă de mic dorea să se facă monah, ca să se asemene Sfântului Arsenie.

Vederea lui Hristos la cincisprezece ani

De la unsprezece ani citea viețile sfinților, postea și priveghea; fratele lui mai mare îi ascundea cărțile, iar el fugea în pădure și citea mai departe (p. 38). Atunci un prieten al fratelui, Kostas, s-a lăudat că îl va face el să le părăsească pe toate și i-a înfățișat băiatului teoria lui Darwin, vrând să-i surpe credința. Tânărul Arsenie nu s-a clătinat, dar a vrut încredințare: „Voi merge să mă rog și, dacă Hristos este Dumnezeu, mi Se va arăta ca să cred” (p. 38). S-a rugat ceasuri întregi, cu metanii, și nu a primit nimic. Istovit, s-a oprit; și atunci i-a venit în minte ce recunoscuse chiar Kostas: că Hristos a fost, oricum, un om drept și virtuos, urât din pizmă și osândit pe nedrept de cei din neamul Lui. „De vreme ce este așa, și om să fi fost, merită să-L iubesc, să-L ascult și să mă jertfesc pentru El” (p. 39), și-a spus băiatul.

Acest gând bun a deschis cerul. „După aceasta mi S-a arătat Însuși Hristos într-o lumină negrăită. Îl vedeam de la mijloc în sus. M-a privit cu multă dragoste și mi-a spus: «Eu sunt Învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi». Aceste cuvinte erau scrise și în Evanghelia pe care o ținea deschisă în mâna Lui stângă” (p. 39). Băiatul de cincisprezece ani s-a încredințat astfel — cum scrie viața lui — nu de la om, nici din cărți, ci de la Domnul Însuși (p. 39). Se cuvine însă băgare de seamă: vedenia nu a fost o metodă de dobândire a credinței și nu este un îndemn de a cere semne. A fost un dar necerut, venit după ce băiatul alesese deja, printr-un gând de jertfă, să-L iubească și să-L urmeze pe Hristos și fără nicio încredințare văzută. Gândul bun a deschis cerul, nu cererea de minuni; iar pe această temelie s-a zidit întreaga lui viețuire.

Făgăduința și anii de război

Când peste Grecia se strângeau norii războiului, tânărul, care își aștepta chemarea la oaste, a mers în bisericuța Sfintei Varvara de lângă sat și s-a rugat Maicii Domnului: „Primesc să fiu chinuit, să mă primejduiesc, numai să nu omor vreun om, ca să mă învrednicesc să devin monah” (p. 47). Și a făgăduit atunci că, de-l va păzi Maica Domnului în război, va sluji trei ani la mănăstirea ei, Stomiu, arsă de nemți, și va ajuta să fie zidită din nou (p. 48).

În 1945 a fost chemat sub arme și rânduit transmisionist, în anii grei ai războiului civil grecesc (p. 49). Ostașul Arsenie a rămas în amintirea camarazilor prin jertfirea de sine: când cineva trebuia trimis de pază într-un loc primejdios, întreba „Ești familist?“, și dacă acela avea femeie și copii, mergea la ofițerul de gardă și cerea să meargă el în locul aceluia (p. 55). Odată, într-o luptă, și-a lăsat altor doi soldați adăpostul săpat de mâna lui și a ieșit sub foc; un proiectil i-a trecut razant peste cap, retezându-i părul pe o lățime de șase centimetri, fără să-i lase măcar o zgârietură (pp. 55–56). Iar mai târziu, călugăr fiind, măsura anii aceia cu o singură măsură: „Pentru Hristos nu am făcut nimic. Dacă această nevoință aș fi făcut-o ca monah, aș fi devenit sfânt” (p. 54).

Monahul din Grădina Maicii Domnului

Împlinindu-și slujba și rânduind cele de acasă, Arsenie a intrat în Sfântul Munte în martie 1953. S-a călit întâi în viața de obște: la Mănăstirea Esfigmenu a purtat ascultarea de tâmplar și rânduielile aspre ale începătorului și a fost tuns rasofor cu numele Averchie; egumenul îi propusese de la început schima mare, dar tânărul s-a socotit nevrednic de ea. La Mănăstirea Filoteu a primit, în 1956, schima mică și numele Paisie, în cinstea mitropolitului Paisie al II-lea al Cezareei, farasiot ca și el. În 1958 și-a plinit făgăduința din tinerețe: s-a întors la Stomiu, lângă Konița, și a ridicat mănăstirea din ruină. Acolo, într-o noapte, toaca de fier a bătut singură, iar cele două femei evlavioase care ajutau la treburile mănăstirii au văzut intrând în biserică o femeie al cărei veșmânt l-au zărit doar dintr-o parte: era Maica Domnului, care își cerceta casa. Cuviosul le-a chemat la miezul nopții să facă împreună Paraclisul și le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut (pp. 130–131). S-a nevoit apoi aproape doi ani în pustia Sinaiului, de unde s-a întors în Grădina Maicii Domnului.

În 1966, o boală veche de plămâni l-a adus pe masa de operație: i s-a tăiat o parte din plămâni, iar urmările le-a purtat toată viața. Dar Dumnezeu a scos și de aici rod. Tinerele evlavioase care l-au îngrijit în spital și i-au dat sânge pentru operație au primit de la el, în schimb, povățuirea către viața călugărească — viața lui spune că a luat sânge de la surori și le-a dat în schimb duh — și așa s-a întemeiat obștea Sfântului Ioan Teologul din Suroti, pe care cuviosul a povățuit-o până la sfârșit și unde și-a lăsat mult pătimitorul trup (pp. 177–178).

Căutând mai multă liniște, a plecat cu binecuvântare în pustia Katunakiei (1967), iar în anul următor a fost chemat să ajute la înnoirea Mănăstirii Stavronichita. Acolo l-a avut aproape pe bătrânul său duhovnic, papa-Tihon, pustnicul rus de la Chilia Cinstitei Cruci din Kapsala, de la care a primit schima mare. În ultimele zece zile ale bătrânului, Paisie nu s-a mai dezlipit de lângă el; papa-Tihon îl numea „dulcele Paisie” și i-a lăsat, odată cu binecuvântarea, o făgăduință: „Noi, fiul meu, vom avea o dragoste scumpă în vecii vecilor” (p. 190). După adormirea bătrânului, la 10 septembrie 1968, cuviosul s-a așezat, la 2 martie 1969, în chilia acestuia, socotind mare binecuvântare să se nevoiască acolo unde se nevoise starețul lui (pp. 190–191); iar din 1979 până aproape de sfârșitul vieții a viețuit la chilia Panaguda a Mănăstirii Cutlumuș.

Taina ascunsă a sfințeniei lui

Minunile și vedeniile nu sunt însă centrul acestei vieți; ele au fost roade, nu scurtături. Temelia a rămas cea nevăzută: pocăința, ascultarea, lepădarea de sine și virtutea pe care cuviosul o numea mărimea de suflet — „esența binemirositoare a bunătății, dragostea curată a omului smerit”, a cărui inimă e plină de recunoștință față de Dumnezeu și față de semeni (p. 434). Tot ce se face dincolo de datorie, fără să fie cerut, din dragoste dezinteresată — aceasta este mărimea de suflet; iar viața lui mărturisește că toate faptele cuviosului au purtat pecetea ei, de la jertfirea de sine din război până la nevoințele care îi întreceau puterile (p. 434). El însuși o spunea fără ocol: „Inima nu se curăță cu detergent, ci cu mărime de suflet” (p. 435).

A doua lucrare ascunsă a fost paza gândurilor. Înlăuntrul său — spunea — făcuse „o fabrică ce scotea gânduri bune” (p. 465): mintea lui, prin trezvie neîncetată, prefăcea gândurile pătimașe în gânduri bune. Și învăța treptele acestei lucrări: întâi omul se nevoiește să nu judece; apoi aduce gândul cel bun împotriva celui de judecată; iar la urmă, curățindu-se, le vede pe toate bune, fiindcă în el au intrat smerenia și dragostea (p. 465). Gândul bun nu era, la el, o vorbă dulce: era chiar gândul care, la cincisprezece ani, îi deschisese cerul. Iar din inima curățită s-a născut durerea pentru lume: nu privea suferințele oamenilor din afară, ci le lua înăuntrul rugăciunii lui, plinind cuvântul Apostolului: „Purtați-vă sarcinile unii altora” (Galateni 6, 2).

Părintele mulțimilor

La Panaguda s-a petrecut una dintre minunile văzute ale Ortodoxiei din veacul trecut: un pustnic bolnav, retras într-o chilie săracă, a devenit părintele a mii de oameni. Poteca spre chilia lui nu se mai golea din zori până în noapte. Ziua o dăruia oamenilor: primea pe fiecare, asculta, mângâia, dezlega nedumeriri, mustra unde trebuia — iar mustrarea lui, scrie viața, era tot o lucrare a dragostei, ca certarea unei mame de la care copilul nu fuge (p. 499). Noaptea o dăruia lui Dumnezeu, purtând în rugăciune durerile tuturor celor care îi trecuseră pragul peste zi. Dăruia tot ce avea, până la cele mai scumpe ale lui: crucea de la gât cu părticica din Lemnul Cinstitei Cruci, cutiuța cu dintele Sfântului Arsenie cu care îi însemna pe bolnavi, părticelele de sfinte moaște (pp. 498–499). Oamenii plecau ușurați; el rămânea cu poverile lor.

Cercetat de sfinți

Despre măsura vieții lui ascunse, Dumnezeu a lăsat să se vadă câteva semne. Cel mai cunoscut s-a petrecut la Chilia Cinstitei Cruci, la 27 februarie 1974, după calendarul vechi ținut în Sfântul Munte, într-o dimineață de marți. Cuviosul citea Ceasurile când a auzit bătăi în ușă și un glas de femeie: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri…“. S-a tulburat: cum să fi intrat o femeie în Sfântul Munte? A întrebat cine este și a primit răspuns: „Eufimia”. La a treia bătaie, ușa zăvorâtă pe dinăuntru s-a deschis singură; înaintea lui stătea o femeie cu capul acoperit, însoțită de cineva care semăna cu Evanghelistul Luca și care s-a făcut îndată nevăzut (pp. 210–211).

„Mucenița Eufimia”, s-a numit ea. Cuviosul a chemat-o să se închine împreună cu el Sfintei Treimi, iar sfânta a rostit cu el închinarea; apoi i-a dezlegat o nedumerire care îl frământa în legătură cu o problemă bisericească și i-a istorisit viața și mucenicia ei. „Nu numai că o auzeam, dar parcă o vedeam, o trăiam. M-am înfricoșat”, mărturisea el mai târziu (p. 212). A întrebat-o atunci pe sfântă cum a putut răbda asemenea chinuri — și a primit un răspuns pe care Biserica îl păstrează ca pe un odor: „Dacă aș fi știut ce slavă au sfinții în cer, aș fi făcut tot ce aș fi putut ca să îndur chinuri și mai mari” (p. 212).

Cuviosul spunea, cu smerenie, că sfânta nu i s-a arătat pentru vrednicia lui, ci pentru că îl frământa atunci o problemă privind situația Bisericii (pp. 212–213). Într-o scrisoare avea să mărturisească: „În toată viața mea nu-mi voi putea plăti marea mea datorie față de Sfânta Eufimia care, deși îmi era necunoscută și fără să aibă vreo îndatorire față de mine, mi-a făcut această mare cinste…” (p. 212). Iar într-o luminândă alcătuită în cinstea ei se ruga: „Preaslăvită Eufimia, mare muceniță a lui Hristos, te iubesc mult de tot după Maica Domnului” (p. 213). Dragostea aceasta a purtat-o până la jertfă: părticelele din moaștele sfintei, pe care Dumnezeu a rânduit să le primească în chip minunat, și nu o singură dată, le-a dăruit altora, lipsindu-se de ceea ce avea mai scump (pp. 498–499).

Despre minunea acestei sfinte la Sinodul al IV-lea Ecumenic am scris la praznicul ei, în ajun: mucenița care a ținut în mână, la Calcedon, hotărârea dreptei credințe este aceeași care a bătut, în veacul nostru, la ușa monahului din Kapsala.

Mucenicia din urmă

Trupul cuviosului, istovit de nevoință, purta de multă vreme urmările operației la plămâni și dureri necurmate. În toamna anului 1993, mergând la privegherea Sfântului Arsenie la mănăstirea din Suroti, boala l-a oprit acolo: cancerul. A fost operat în februarie 1994 și ar fi vrut să se întoarcă să moară în Sfântul Munte, dar înrăutățirea bolii — și, cum scrie viața lui, o rânduială a lui Dumnezeu — l-a ținut pe loc: avea să rămână și să fie îngropat la Suroti, lângă biserica Sfântului Arsenie, nașul care îi dăduse numele, pentru ca lumea, care avusese atâta nevoie de el în viață, să-l poată afla și după adormire (p. 332).

Durerile din urmă crescuseră, scrie viața lui, până la măsura chinurilor mucenicești. Când i s-a propus să vină preotul să-l împărtășească în chilie, a refuzat: „Eu trebuie să merg la Hristos, iar nu Hristos la mine” (p. 333) — asprime pe care o cerea numai de la sine, câtă vreme picioarele îl mai purtau. Se împărtășea des, mergând singur la biserică, deși abia se mai ținea. Iar despre boală spunea: „Cât de mult m-au folosit bolile, nu m-au folosit nevoințele pe care le-am făcut ca monah” (p. 333).

Adormirea între două praznice

Luni, 11 iulie 1994, la praznicul minunii Sfintei Eufimia, s-a împărtășit pentru ultima dată, stând în genunchi pe pat, fiindcă nu mai putea merge la biserică (p. 333). În durerile nopții din urmă o chema pe Maica Domnului: „Măicuța mea cea dulce!” (p. 333). După două ceasuri în care și-a pierdut cunoștința, și-a venit în fire și a rostit cu glas stins cele din urmă cuvinte: „Mucenicie, adevărată mucenicie…” Apoi a adormit în pace. Era marți, 12 iulie 1994, la ora 11; după calendarul vechi al Sfântului Munte, 29 iunie — ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel (p. 334).

L-au îngropat în taină, fără să știe nimeni, în spatele bisericii Sfântului Arsenie, așa cum își dorise (p. 334). Iar când, după trei zile, adormirea lui s-a făcut cunoscută, spre mormânt a început să curgă puhoi de lume din toate părțile. Unii îl chemau în rugăciune ca pe un sfânt; alții luau cu evlavie pământ de la mormânt; iar închinătorii care ajungeau la Panaguda luau orice rămăsese de la el — o cană, o funie, un butuc pe care ședea — ca pe o binecuvântare (p. 334).

Sfântul pe care poporul l-a știut dinainte

Vreme de douăzeci de ani, mormântul de la Suroti a fost loc de închinare neîntreruptă, iar minunile cuviosului s-au înmulțit după adormire mai mult decât în viață. Chiar cartea vieții lui se încheie cu un capitol al cărui nume spune tot: „Nu ne-a părăsit…” — mărturia ucenicilor că ajutorul lui nu a încetat, ci a sporit (p. 336). Mulți dintre cei care îl cunoscuseră erau de mult încredințați de sfințenia vieții lui, iar evlavia față de el s-a răspândit repede în tot pământul ortodox.

Când Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-a trecut în rândul sfinților, la 13 ianuarie 2015, hotărârea nu a produs sfințenia cuviosului: a recunoscut-o și a dat întregii Biserici temeiul cinstirii lui liturgice. Viața văzută de martori, roadele ei, minunile și cinstirea născută de la sine în popor au pregătit această recunoaștere; iar discernământul sinodal a cercetat-o și a așezat-o în rânduiala Bisericii — căci sfințenia o arată Dumnezeu, iar Biserica o mărturisește cu judecată, nu ratificând orice val de evlavie. La Cuviosul Paisie amândouă s-au împlinit sub ochii noștri, pas cu pas; iar Bisericile locale l-au înscris rând pe rând în calendarele lor.

Se cuvine spusă și o pază. Tocmai dragostea mulțimilor a făcut ca, după adormirea lui, pe seama cuviosului să se pună nenumărate „prorocii” despre războaie, hotare și sfârșitul lumii, care nu se găsesc toate în izvoarele vrednice de crezare. Sfântul Paisie nu a fost un prezicător al curiozităților: și atunci când vorbea despre primejdiile vremurilor, chema la pocăință, la trezvie și la încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu la frică. Cuvintele puse pe seama lui se cercetează în scrierile lui, în volumele alcătuite de obștea din Suroti și în mărturiile ucenicilor apropiați; cuvântul lui adevărat nu lasă sufletul în panică, ci îl duce la Hristos.

Iar cine privește praznicele acestor două zile de vară vede cum se închide un cerc: la 11 iulie, mucenița din Calcedon care a ținut în mână hotărârea dreptei credințe; la 12 iulie, monahul din Kapsala pe care ea l-a cercetat și care i-a purtat dragostea până la moarte. Sfinții se cunosc între ei și se cheamă unii pe alții; iar nouă ne rămâne să-i cinstim și să le urmăm credința. Sfinte Cuvioase Părinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Izvor: Ieromonahul Isaac, „Viața Cuviosului Paisie Aghioritul”, traducere de Ieroschimonahul Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005 (paginile indicate în text).