Minunea Sfintei Mari Mucenițe Eufimia la Sinodul de la Calcedon

Minunea Sfintei Eufimia este prăznuită de Biserică în ziua a unsprezecea a lunii iulie. Nu cinstim astăzi pătimirea Sfintei Mari Mucenițe Eufimia — aceasta se prăznuiește la 16 septembrie —, ci minunea săvârșită la cinstitele ei moaște în anul 451, în vremea Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon. Este una dintre rarele rânduieli ale calendarului în care aceeași sfântă este cinstită aparte pentru o minune săvârșită după mucenicia ei; iar aceasta arată mărimea lucrării: printr-o muceniță care pătimise cu aproape un veac și jumătate mai înainte, Dumnezeu a întărit mărturisirea Bisericii într-un ceas de grea tulburare — chiar dacă frământarea istorică avea să continue și după sinod.

Fecioara din Calcedon

Sfânta Eufimia s-a născut în Calcedon, cetate a Bitiniei așezată pe țărmul răsăritean al Bosforului, față în față cu vechiul Bizanț. A crescut în frica lui Dumnezeu, din părinți creștini, Filofron și Teodosiana. În vremea prigoanei lui Dioclețian, când dregătorul Priscus a poruncit ca toată cetatea să aducă jertfă idolilor, fecioara s-a ascuns împreună cu alți creștini; aflată și adusă la judecată, a răbdat roata, focul și fiarele, iar Îngerul Domnului îi vindeca rănile. Și-a săvârșit mucenicia în jurul anului 304, iar deasupra mormântului ei s-a ridicat în Calcedon o biserică mare și vestită.

De la moaștele sfintei izvorau tămăduiri. Istoricii vechi ai Bisericii — între ei Evagrie Scolasticul — mărturisesc că din trupul muceniței curgea, la anumite vremuri, sânge binemirositor, pe care clericii îl adunau cu evlavie și îl împărțeau credincioșilor. Mulțime de popor venea la închinare, mai cu seamă din Constantinopol, aflat doar peste strâmtoare.

Rătăcirea lui Eutihie și sinodul a toată lumea

La aproape un veac și jumătate după pătimirea sfintei, Biserica trecea printr-o încercare de alt fel. Arhimandritul Eutihie din Constantinopol nu voia să mărturisească limpede că, după întrupare, Hristos este cunoscut în două firi, dumnezeiască și omenească; învățătura lui punea în primejdie deplinătatea firii omenești a Domnului. Rătăcirea părea, la întâia vedere, o cinstire adusă dumnezeirii; în adânc, ea surpa însăși mântuirea. Căci, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul din epistola către Cledonie, ceea ce nu a fost luat de Hristos nu a fost vindecat: dacă Domnul nu este om deplin, firea noastră a rămas neatinsă de tămăduirea Lui.

Împotriva acestei învățături s-au ridicat păstorii Bisericii, iar binecredincioșii împărați Marcian și Pulheria au chemat sinod a toată lumea. Părinții — șase sute treizeci la număr, după cifra păstrată de tradiția liturgică; izvoarele vremii dau numere felurite — s-au adunat în toamna anului 451 chiar în biserica Sfintei Eufimia din Calcedon, unde odihneau moaștele muceniței. Sinodul a cercetat credința primită — Crezul de la Niceea și de la Constantinopol, scrisorile Sfântului Chiril al Alexandriei, Tomosul Sfântului Leon al Romei — și a osândit învățătura care tăgăduia cele două firi. Dioscor al Alexandriei, care prezidase adunarea de la Efes din anul 449 și sprijinise reabilitarea lui Eutihie, a fost judecat și depus pentru abateri canonice și pentru că nu a răspuns chemărilor sinodului. Dezbaterile au fost îndelungate, iar formularea comună s-a dobândit cu mare greutate.

Minunea de la moaștele sfintei

Hotărârea de credință a fost așezată în scris de Părinți. Iar despre felul în care Dumnezeu a adeverit-o, Biserica păstrează două mărturii.

Cea dintâi vine chiar din acele zile: în scrisoarea trimisă Sfântului Leon al Romei, sinodul mărturisește că Sfânta Eufimia a primit hotărârea Părinților ca pe propria ei mărturisire și a pecetluit-o, ca una care era de față și încununa soborul adunat în biserica ei.

Cea de-a doua este istorisirea pe care Biserica o prăznuiește la 11 iulie, păstrată în Sinaxar. Pentru că cei rătăciți nu se plecau adevărului, Sfântul Anatolie, patriarhul Constantinopolului, a făcut o propunere pe care numai credința o putea naște: fiecare parte să-și scrie mărturisirea într-o carte, iar amândouă scrierile, pecetluite, să fie așezate în mormânt, pe pieptul sfintei; apoi toți să se roage cu post, ca Dumnezeu să arate credința cea dreaptă. Racla a fost pecetluită cu pecete împărătească și străjuită, iar sinodul a petrecut trei zile în rugăciune și în ajunare. A treia zi, de față fiind împăratul și toată adunarea, mormântul a fost deschis: cartea ereticilor zăcea lepădată la picioarele sfintei, iar mărturisirea ortodoxă se afla în mâna ei dreaptă. Sinaxarul adaugă că mucenița, ca și cum ar fi fost vie, și-a întins mâna și a dat patriarhului scrierea dreptei credințe.

Hotărârea pe care sfânta a ținut-o în mână mărturisește pe Unul și Același Hristos, Fiul lui Dumnezeu, desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în omenitate, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, într-o singură Persoană și într-un singur Ipostas. Pe acest hotar — căci așa îl numesc Părinții: hotarul credinței — stă până astăzi mărturisirea Bisericii Ortodoxe despre Domnul ei.

Înțelesul minunii

Minunea nu a înlocuit lucrarea dogmatică a sinodului și nu este temelia hotărârii lui. Părinții au cercetat credința primită de la Apostoli și au mărturisit-o sinodal; iar conștiința liturgică a Bisericii vede în semnul dat prin Sfânta Eufimia pecetluirea de sus a acestei mărturisiri. Adevărul dogmei nu este rodul biruinței în cuvânt a unei părți asupra celeilalte, ci credința primită, trăită și păzită de întreaga Biserică, pe care Dumnezeu o adeverește, la vreme de cumpănă, și prin semne.

Iar faptul că pecetluirea a venit prin sfintele moaște rămâne el însuși o învățătură: harul lui Dumnezeu sfințește și trupurile sfinților și lucrează prin cinstitele lor rămășițe. De aceea, în icoanele închinate minunii, Sfânta Eufimia este înfățișată ținând în mâna dreaptă cartea mărturisirii, spre aducerea-aminte a semnului de la Calcedon.

Moaștele sfintei și arătarea din veacul nostru

Moaștele sfintei au fost strămutate mai târziu în Constantinopol. Potrivit tradiției, criza iconoclastă a lovit și cinstirea lor: racla a fost aruncată în mare, dar a fost păzită de Dumnezeu, adăpostită în insula Lemnos și readusă cu slavă în cetate în anul 796. Astăzi moaștele odihnesc în biserica patriarhală a Sfântului Gheorghe din Fanarul Constantinopolului, unde închinătorii vin neîncetat.

Iar sfânta lucrează și în veacul nostru. La 27 februarie 1974, după calendarul vechi ținut în Sfântul Munte, la Chilia Sfintei Cruci a Mănăstirii Stavronichita, din pustia Kapsalei, Sfânta Eufimia s-a arătat aievea Cuviosului Paisie Aghioritul: i-a bătut la ușă, s-a închinat împreună cu el Sfintei Treimi și i-a vorbit despre pătimirea ei, iar cuviosul se minuna cum un trup atât de firav a putut răbda asemenea chinuri. Cuviosul Paisie a adormit la 12 iulie 1994, a doua zi după pomenirea minunii sfintei — apropiere de calendar cu o adâncă rezonanță duhovnicească.

Aceeași mână care a ținut la Calcedon hotărârea dreptei credințe bate, în vremea noastră, la ușa unei chilii athonite. Sfinții nu au murit. Ei păzesc credința pe care au pecetluit-o și îi cercetează pe cei ce o păzesc. Sfântă Mare Muceniță Eufimia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!