Când un preot este caterisit: cele două căi ale răspunsului

Se întâmplă, din vreme în vreme, ca un preot să fie caterisit — adică scos din treapta preoției — iar hotărârea aceasta să fie primită cu tulburare. Uneori cel caterisit o recunoaște și se pleacă; alteori o respinge, se socotește nedreptățit și își urmează drumul mai departe, slujind și păstorind în afara rânduielii bisericești, înconjurat de credincioși care îl cinstesc.

Pentru un creștin care privește din afară, întrebarea se naște firesc: ce să creadă? Cum să deosebească dreptatea de nedreptate? Și mai ales — atunci când cel caterisit se apără spunând că și Sfinții au fost osândiți pe nedrept, cum stau lucrurile cu adevărat?

Acest articol nu privește niciun caz anume. Privește principiul, așa cum l-a așezat Biserica prin canoane și prin pilda Sfinților. Pentru că răspunsul nu trebuie căutat în zilele noastre, ci în veacurile care ne-au lăsat măsura.

Ce este caterisirea

Caterisirea (în grecește kathaíresis, „depunere”) este cea mai grea pedeapsă pe care Biserica o poate da unui cleric. Ea nu este o oprire vremelnică de la slujire, ci scoaterea desăvârșită din treaptă. Cel caterisit se întoarce la starea de mirean.

Aici se cuvine o lămurire pe care mulți o trec cu vederea — și care se cere rostită cu precizie, ca să nu rătăcim. Caterisirea nu înseamnă că hirotonia s-ar repeta, dacă vreodată, prin pocăință și prin hotărâre bisericească, clericul ar fi reprimit; Biserica nu rehirotonește. Dar ea înseamnă pierderea deplină a dreptului și a puterii de a sluji și de a lucra cele ale preoției. Căci preoția nu este o putere personală, purtată și folosită după voia omului, ci o slujire eclezială, lucrătoare numai în ascultarea și comuniunea Bisericii — un dar legat prin însăși firea lui de Biserică și de Sfânta Euharistie. De aceea, slujirea unui caterisit în afara Bisericii nu este o preoție paralelă, ci o lucrare lipsită de temei: omul a păstrat chipul slujirii, dar nu și puterea de a o lucra, care vine numai din comuniune.

Canoanele vorbesc limpede despre acest lucru. Cel ce a fost caterisit nu se mai poate apropia de Altar ca slujitor, ci numai ca mirean; cu atât mai puțin i se mai îngăduie să săvârșească vreo Taină. Iar cei care primesc cu bună-știință cele „slujite” de un caterisit își iau și ei parte la osânda lui; cei care le primesc din neștiință sau din silă se îndreaptă cu blândețe și socoteală. Deosebirea, așadar, ține de cunoaștere — un cuvânt greu pentru cei ce aud astăzi adevărul și totuși rămân.

Întrebarea cea adevărată

Mulți dintre cei care resping o caterisire se apără cu un argument care, la prima auzire, pare zdrobitor: „Și Sfântul Ioan Gură de Aur a fost caterisit pe nedrept. Și Sfântul Atanasie a fost izgonit. Deci și caterisirea mea este o nedreptate, iar eu sunt printre cei prigoniți.”

Argumentul are o slăbiciune ascunsă, și ea este totul. Pentru că întrebarea care desparte un mărturisitor de un schismatic nu este dacă a fost nedreptățit — mulți Sfinți au fost, în chip vădit și crunt. Întrebarea este cum a răspuns la nedreptate.

Iar aici, mărturia Sfinților este atât de limpede încât desființează singură orice asemănare falsă.

Calea Sfinților: răbdarea, tăcerea, ascultarea

Sfântul Ioan Gură de Aur

Nu există pildă mai potrivită, fiindcă este chiar pilda invocată cel mai des. Sfântul Ioan a fost caterisit pe nedrept în forma cea mai vădită cu putință: printr-un sinod tâlhăresc, mânat de răzbunarea împărătesei Eudoxia, pe care o mustrase pentru nedreptățile ei. Însăși slujba Bisericii numește pe față acea adunare „sobor nedrept”, strâns de dușmanii lui, cărora împăratul le-a dat crezare clevetirilor.

Și totuși — iată răspunsul care spune totul. Sfântul nu a rupt comuniunea. Nu și-a făcut „biserică” a lui. Nu a slujit împotriva hotărârii. A plecat în surghiun. A fost scos pe ascuns din cetate și a primit aceasta. Când poporul s-a ridicat de partea lui și un cutremur a surpat o parte din palatele împărătești, Sfântul nu a folosit prilejul pentru răzvrătire: pe potrivnicii săi, fugiți din cetate, în bunătatea sa i-a iertat.

A mers apoi în surghiun până la capăt, până la moarte, după o călătorie istovitoare de luni de zile, săvârșindu-se departe de toate, la Comana, în Pont. Nu a prefăcut nedreapta sa depunere într-o jurisdicție paralelă, nu a slujit Liturghie de sfidare, nu și-a strâns o biserică a lui împotriva Bisericii. A lucrat mai departe prin scrisori, prin rugăciune, prin răbdare — nu prin schismă.

Iar din însuși surghiunul lui, ce sfat trimitea celor prigoniți pe nedrept? Nu „despărțiți-vă de Biserică și slujiți singuri”, ci îndemnul la rugăciune și la răbdare, dând pildă pe cei trei tineri din cuptorul Babilonului, a căror răbdare a prefăcut focul în rouă.

Și încă un amănunt care lovește drept în inima oricărei schisme: Sfântul Ioan a căzut în necaz tocmai pentru că a lucrat în rânduiala canonică, arătând milă unor clerici izgoniți, dar fără să calce hotărârile — nu împotriva rânduielii. El a păzit cadrul Bisericii chiar și atunci când a mângâiat pe cei nedreptățiți.

Iar îndreptarea? A venit prin Biserică, nu printr-o biserică pe care și-ar fi făcut-o el alături de ea. Mulți ani mai târziu, moaștele lui au fost aduse cu cinste la Constantinopol, iar urmașii celor care îl osândiseră au îndreptat astfel, înaintea întregii Biserici, nedreptatea făcută. Cel ce răbdase ca un miel a fost slăvit ca un Sfânt — tocmai pentru că nu se rupsese de Biserică.

Sfântul Flavian al Constantinopolului

O altă pildă limpede este Sfântul Flavian, patriarh al Constantinopolului. La Efes, în anul 449, într-o adunare rămasă în istorie sub numele de „sinod tâlhăresc” — stăpânită de Dioscor al Alexandriei și sprijinită de împărat — Sfântul Flavian a fost depus pentru că apăra dreapta credință împotriva rătăcirii lui Eutihie. A fost lovit, batjocorit și a murit în urma pătimirii, la puține zile, în locul surghiunului.

Dar nici el nu a făcut din suferința lui o jurisdicție proprie. Nu și-a strâns partidă, nu a prefăcut nedreptatea în drept de răzvrătire, nu s-a despărțit de Biserică spre a-și face una a lui. Dreptatea lui a fost arătată mai târziu de Biserică: la Sinodul de la Calcedon, hotărârile sinodului tâlhăresc au fost desființate, iar el a fost cinstit ca mucenic al credinței. Și aici, ca pretutindeni, îndreptarea a venit prin Biserică, nu împotriva ei.

Sfântul Atanasie cel Mare

Stâlpul Ortodoxiei împotriva arianismului a fost de cinci ori izgonit din scaunul său, prin hotărâri ale unor sinoade aflate sub stăpânirea ereticilor și sprijinite de puterea împărătească. Anii lui de păstorire au fost mai mult ani de surghiun decât de pace.

Și totuși, Sfântul Atanasie nu și-a întemeiat o Biserică a lui, paralelă cu Biserica, ci a rămas episcopul ortodox care apăra credința niceeană împotriva ierarhilor căzuți în arianism. A fugit în pustie, s-a ascuns la monahii din Egipt, a scris, a mărturisit dreapta credință cu pana și cu cuvântul — dar nu a rupt comuniunea cu Biserica cea una, nici nu a făcut din prigoana lui o dezbinare. A așteptat. Iar Biserica l-a recunoscut, până la urmă, drept ceea ce era: un mare apărător al adevărului.

Aici se cuvine însă o deosebire de cea mai mare însemnătate, pentru că ea este cheia întregii chestiuni. Sfântul Atanasie s-a împotrivit unor ierarhi căzuți în arianism — o erezie osândită mai înainte, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, care mărturisise dumnezeirea Fiului, deoființă cu Tatăl. Sfântul Atanasie nu s-a apărat pe sine ca persoană vătămată, ci tocmai această dogmă a Sinodului. Împotrivirea lui nu era pentru o nedreptate făcută persoanei sale, ci pentru apărarea credinței deja mărturisite de Sinod. Aceasta este singura pricină pentru care Biserica îngăduie vreodată împotrivirea față de un ierarh — și vom vedea îndată de ce.

Aici se cuvine și o luare-aminte, fiindcă cineva ar putea spune: „și eu mărturisesc, scriu, vorbesc — pana de odinioară este astăzi cuvântul rostit în văzul lumii.” Și ar avea dreptate pe jumătate — dar tocmai jumătatea cealaltă îl osândește. Sfântul Atanasie și-a păstrat cuvântul liber, dar mâna și-a oprit-o: nu a slujit împotriva hotărârii, nu a hirotonit, nu și-a făcut o biserică deosebită. A mărturisit adevărul, dar nu a săvârșit cele sfinte împotriva hotărârii Bisericii. Una este a grăi — lucru pe care nimeni nu-l oprește — și cu totul alta a sluji rupt de comuniune. Cel ce mărturisește prin cuvânt face ca Atanasie; cel ce, pe lângă cuvânt, slujește în sfidare, nu mai face ca Atanasie, ci ca cei ce s-au despărțit de Biserică spre a-și face una a lor. Mărturisirea nu a fost niciodată oprită; slujirea în dezbinare, întotdeauna.

Și încă o deosebire, la fel de însemnată: când Sfinții au grăit, cuvântul lor lovea erezia, nu pe ierarhi ca persoane. Sfântul Atanasie nu a defăimat oameni, ci a surpat arianismul; nu a numărat păcatele potrivnicilor săi, ci a apărat dogma. Mărturisirea adevărată se ridică împotriva unei rătăciri osândite, nu împotriva unor fețe pe care le socotești vinovate. Cel ce, sub numele de „mărturisire”, își umple cuvântul cu învinuiri la adresa unor persoane — de păcate, de corupție, de nevrednicie — nu calcă pe urma Sfinților, ci pe a celor ce, spre a-și acoperi ruptura, au prefăcut zelul pentru adevăr în defăimare a fraților. Una este a mustra o erezie; alta, a cleveti un om. Cea dintâi poate fi mărturisire; cea de-a doua a fost dintotdeauna oprită de poruncă.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Pentru că s-a împotrivit ereziei monotelite — sprijinită pe atunci chiar de scaune patriarhale și de împărat — Sfântul Maxim a fost judecat, osândit, i s-a tăiat limba și mâna dreaptă, și a fost trimis în surghiun, unde s-a și săvârșit. Era, după socoteala lumii și a puterii bisericești de atunci, un osândit.

Și totuși, Sfântul Maxim nu a făcut din pătimirea lui o ruptură, nu a întemeiat o obște care să se creadă singura Biserică, ci a mărturisit adevărul și a primit osânda. Deși Sfântul Maxim nu este pilda unui preot caterisit care ar fi urmat ori nu să slujească — era monah și teolog mărturisitor — felul în care a purtat nedreptatea rămâne hotărâtor pentru tema noastră, fiindcă a pătimit pentru dogmă fără a rupe Biserica. Iar Biserica l-a cinstit, după moarte, drept Mărturisitor — Mărturisitor, iar nu răzvrătit, fiindcă mărturisise dreapta credință cu prețul sângelui, nu o pricină a lui cu prețul dezbinării.

Sfântul Martin Mărturisitorul, papa Romei

Alături de Sfântul Maxim stă Sfântul Martin Mărturisitorul, papa Romei de dinainte de Marea Schismă. Pentru aceeași împotrivire față de monotelism — pe care îl osândise la sinodul de la Lateran — a fost smuls din scaunul său, dus la Constantinopol, judecat politic și bisericește cu martori mincinoși, umilit și trimis în surghiun, unde a murit în lipsuri. Amândoi — Maxim și Martin — au pătimit arestarea, judecata pe învinuiri false și surghiunul, pentru aceeași mărturisire.

Nici Sfântul Martin nu a prefăcut nedreptatea într-o lucrare paralelă, nici nu a întemeiat o comunitate ruptă care să se creadă Biserica adevărată. A mărturisit, a pătimit și a lăsat judecata în mâna lui Dumnezeu și a Bisericii. Iar Biserica l-a numărat și pe el între Mărturisitori.

Sfântul Nectarie de la Eghina

Pe acest Sfânt al vremurilor apropiate îl cunosc mulți, și de aceea se cuvine o precizare: Sfântul Nectarie nu a fost propriu-zis caterisit canonic, ci clevetit și alungat prin uneltirea unor clerici cuprinși de invidie. Alungat din Egipt în urma calomniilor, s-a întors la Atena singur, disprețuit, în lipsuri mari. Până la sfârșitul vieții, clevetirile nu au încetat să se ridice împotriva lui și a mănăstirii sale.

Cum a răspuns? Slujba lui ni-l arată: „ocean de răbdare”. Toate clevetirile, spune viața sa, „le răbda în numele lui Hristos, Care locuia în inima lui”. Nu s-a apărat cu gură mare, nu a întors acuzație pentru acuzație, nu și-a strâns tabără împotriva celor ce-l prigoneau. A tăcut, a răbdat, a lucrat în grădina mănăstirii îmbrăcat în haină simplă — și prin însăși tăcerea și smerenia lui îi întorcea pe oameni la Hristos. Iar Dumnezeu l-a proslăvit, după adormire, cu nenumărate minuni, încât astăzi este unul dintre cei mai iubiți Sfinți ai Ortodoxiei.

Sfântul Grigorie Palama

Nici Sfântul Grigorie Palama nu a fost cruțat de osândiri bisericești nedrepte. În vremea patriarhului Ioan Calecas, potrivnic al isihasmului, a fost excomunicat și întemnițat ani de zile pentru apărarea învățăturii isihaste despre lumina și energiile dumnezeiești necreate. Era, după hotărârea de atunci a scaunului patriarhal, un osândit și un afurisit.

Dar el nu a prefăcut prigoana într-o schismă a lui. Nu și-a întemeiat o jurisdicție paralelă, nici o obște care să se creadă singura Biserică. A scris, a mărturisit dogma, a răbdat închisoarea. Iar îndreptarea a venit, ca pretutindeni, prin Biserică: sinoadele de la Constantinopol au arătat dreaptă învățătura lui, însuși patriarhul potrivnic a fost depus, iar Sfântul Grigorie a fost așezat arhiepiscop al Tesalonicului și cinstit ca mare dascăl al Ortodoxiei. Pilda lui ne învață ceva anume: mărturisirea adevărului nu cere tăcere desăvârșită — Sfântul a scris și a grăit neîncetat — ci cere să nu rupi Biserica în numele adevărului pe care îl aperi.

Singura împotrivire îngăduită

Cititorul atent va fi observat că toți Sfinții care s-au împotrivit cu adevărat unei autorități bisericești — Atanasie, Maxim, Martin, Grigorie Palama — au făcut-o pentru un singur lucru: apărarea dreptei credințe împotriva ereziei osândite. Iar aceasta nu este întâmplare; este însăși rânduiala canoanelor.

Sfintele Canoane așază lucrurile cu o limpezime care nu lasă loc de tâlcuire mincinoasă. Canonul al 28-lea apostolic rânduiește că episcopul, preotul sau diaconul caterisit canonic, care îndrăznește totuși să se atingă de slujirea ce îi fusese încredințată, să fie tăiat cu totul de la Biserică — pentru că nu mai e doar o abatere, ci o înfruntare a hotărârii Bisericii. Iar Canonul al 31-lea apostolic vorbește de-a dreptul despre preotul care, disprețuindu-și episcopul, strânge adunare deosebită și ridică alt altar: unul ca acesta să se caterisească, împreună cu cei ce-l urmează, ca un iubitor de stăpânire și răzvrătit.

Tot astfel, Canoanele al 13-lea, al 14-lea și al 15-lea ale Sinodului numit I-II, din Constantinopol, opresc pe orice cleric de a rupe comuniunea cu ierarhul său din pricina unei vini bănuite, înainte de cercetarea și judecata sinodală și înainte de a se rosti o hotărâre. Cine face aceasta cade el însuși sub osândă.

O singură împrejurare îngăduie încetarea comuniunii înainte de orice judecată — și Canonul al 15-lea o rostește cu cuvinte hotărâte: atunci când ierarhul propovăduiește pe față, în biserică, „cu capul descoperit”, o erezie deja osândită de Sinoade sau de Sfinții Părinți. Numai erezia, propovăduită public și deja condamnată — nimic altceva. Și nici chiar atunci canonul nu dă dreptul întemeierii unei jurisdicții paralele: el apără de pedeapsă pe cei care se feresc de o erezie propovăduită pe față, până la judecata Bisericii — nu îngăduie despărțirea de Biserică spre a-și face una nouă.

Aceasta este cheia întregii chestiuni. Nedreptatea, abuzul de putere, viciile de procedură, chiar și fărădelegile morale ale unor ierarhi — oricât de adevărate ar fi — nu deschid această ușă. Ele se judecă în Biserică, sub ascultare, pe căile rânduite, nu prin ieșirea din comuniune. Cine se rupe pentru astfel de pricini, oricât de îndreptățit s-ar simți și oricât de reale ar fi unele dintre nemulțumirile lui, nu mărturisește — ci dezbină.

Se cuvine, așadar, deosebită limpezime aici: nu orice nedreptate bisericească este prigoană pentru credință. Prigoana pentru credință privește adevărul dogmatic; nedreptatea administrativă privește persoana, procedura sau disciplina. Cea dintâi poate cere mărturisire publică; cea de-a doua cere apărare canonică, răbdare și apel în Biserică. A le amesteca — a îmbrăca o nemulțumire personală în haina mărturisirii dogmatice — este tocmai vicleșugul prin care o ruptură își caută o îndreptățire pe care nu o are.

Istoria Bisericii arată, cu o statornicie tulburătoare, ce urmează unei astfel de rupturi. O dată părăsit principiul ascultării sobornicești, dezbinarea nu se mai oprește: cei rupți se rup mai departe între ei, se osândesc unii pe alții, iar legitimitatea pe care o pretindeau se fărâmițează la nesfârșit. Schisma naște schismă.

Cele două căi, față în față

Așezate alături, cele două răspunsuri la nedreptate se deosebesc desăvârșit.

Calea Sfinților, caterisiți sau prigoniți cu adevărat: tăcerea, răbdarea, surghiunul, iertarea. Mărturisirea prin pătimire, nu prin dezbinare. Așteptarea îndreptării de la Biserică și de la Dumnezeu, iar nu de la o adunare ridicată împotriva Bisericii. Și, mai presus de toate, păstrarea comuniunii — chiar și atunci, mai ales atunci, când doare.

Calea celui ce dezbină: respingerea hotărârii, refuzul de a se pleca, slujirea mai departe în sfidare, strângerea unei cete credincioase lui, învinuirea fără preget a celor ce l-au judecat, înfățișarea de sine ca mucenic nedreptățit.

Asemănarea pe care o caută cel din urmă cu Sfinții stă doar în nedreptatea pretinsă — adesea nedovedită. Deosebirea stă în răspuns. Și tocmai în răspuns se vede duhul.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost caterisit pe nedrept cu adevărat — și nu a făcut nimic din ceea ce fac astăzi cei care se revendică de la el. A făcut tocmai opusul. De aceea a fost îndreptățit. De aceea este Sfânt.

Calea cealaltă, ca oglindă

Istoria Bisericii cunoaște și drumul opus, și se cuvine privit, fiindcă el arată un lucru pe care mintea noastră îl trece ușor cu vederea: râvna, cultura teologică, chiar și unele formulări drepte nu te feresc de schismă, dacă rupi Biserica.

Novatian, în veacul al treilea, nu era un om fără învățătură; dimpotrivă, a lăsat scrieri ortodoxe despre Sfânta Treime. Dar s-a rupt de Corneliu, episcopul cel legiuit al Romei, dintr-o râvnă rigoristă privind primirea celor căzuți în vremea prigoanei — și a ajuns episcop rival, cu grupare proprie. Începutul părea „curăție” și „râvnă”; sfârșitul a fost o biserică ridicată împotriva Bisericii.

Donatiștii, în veacul al patrulea, au rupt Biserica Africii pe o temelie și mai apropiată de tema noastră. Ei au legat lucrarea Tainelor de curăția morală a slujitorului: au tăgăduit comuniunea cu episcopul Cecilian fiindcă acesta primea pocăința celor căzuți în prigoană și fiindcă unul dintre cei ce-l hirotoniseră era bănuit că predase cărțile sfinte stăpânirii păgâne. Au cerut o Biserică numai a celor „curați”, socotind nelucrătoare Tainele clericilor pe care îi credeau întinați — și au întemeiat, în numele acestei curății, o biserică ruptă, care s-a crezut singura adevărată.

În amândouă cazurile, începutul părea „râvnitor” și „curat”, dar sfârșitul a fost același: biserică împotriva Bisericii, comunitate împotriva comunității, judecată proprie ridicată împotriva sobornicității Bisericii. Iar Biserica le-a numit pe amândouă cu același cuvânt: schismă. Deosebirea de Sfinții pomeniți mai sus nu stă în tăria convingerii — și schismaticii erau convinși — ci în aceea că Sfinții și-au păstrat convingerea înăuntrul Bisericii, iar schismaticii au făcut din ea pricină de ieșire.

O deosebire care se cuvine lămurită

Cititorul care cunoaște istoria veacului trecut va ridica, pe drept, o întrebare. Au existat și situații în care o parte a unei Biserici a încetat, pentru o vreme, comuniunea administrativă cu centrul ei bisericesc — și totuși Biserica nu a privit aceasta ca pe o schismă. Cea mai cunoscută este aceea a ierarhilor ruși din afara granițelor, care, după venirea puterii atee și după actul de supunere al administrației bisericești rămase sub stăpânire comunistă, s-au organizat de sine, încetând să se mai supună acelei autorități.

Cum se împacă aceasta cu tot ce s-a spus mai sus? Răspunsul ne ajută să înțelegem și mai limpede deosebirea — pentru că tocmai condițiile acelei situații arată de ce ea nu se poate lua drept pildă în cazurile obișnuite de caterisire.

Mai întâi, ruperea nu s-a făcut din capul cuiva, ci pe temeiul unui act al însăși autorității bisericești legitime: o rânduială dată de patriarhul de atunci, încă liber, prin care se prevedea ca, în vreme de prigoană și de pierdere a legăturii cu centrul, ierarhii din afară să se cârmuiască de sine până la încetarea acelei stări. Cel ce se rupe astăzi de capul lui nu are în spate o asemenea rânduială; o invocă, dimpotrivă, împotriva autorității care l-a judecat.

Al doilea, pricina nu a fost o nedreptate făcută cuiva, nici un abuz administrativ, ci o chestiune de mărturisire a credinței: o autoritate bisericească aflată în captivitate și supunere față de o putere care prigonea pe față Biserica lui Hristos. Aceasta atinge tocmai singura împrejurare în care canoanele îngăduie încetarea comuniunii — credința, iar nu nemulțumirea. Plângerile obișnuite — corupție, abuz, vicii de procedură, nedreptate personală — oricât de adevărate ar fi, nu sunt de acest fel.

Al treilea, și poate cel mai grăitor: acei ierarhi nu s-au declarat niciodată o Biserică nouă, autocefală. Au mărturisit limpede că rămân o parte nedespărțită a Bisericii-Mamă, în unitate duhovnicească cu ea, și că starea lor de sine-cârmuire este vremelnică — până la încetarea prigoanei. Schismaticul face exact opusul: își întemeiază o biserică paralelă, ca pe un așezământ statornic și fără întoarcere.

Și aici se vede dovada cea mai puternică, fiindcă istoria a împlinit-o: odată cu schimbarea condițiilor istorice și cu putința restabilirii comuniunii canonice, comuniunea deplină a fost restabilită. Starea de excepție s-a sfârșit pentru că era, de la bun început, o stare de excepție, mărginită de însăși pricina care o născuse. Aceasta este pecetea care deosebește o întrerupere vremelnică, din pricină de credință și sub acoperământul unei rânduieli bisericești, de o dezbinare adevărată: cea dintâi poartă în ea însăși nădejdea și hotărârea întoarcerii; cea de-a doua nu.

Să nu se înșele, așadar, cineva luând o astfel de situație drept dezlegare. Aproape niciuna dintre condițiile ei nu se află în cazul de rând al unui cleric caterisit care slujește mai departe: acela nu are în spate o rânduială a autorității legitime, ci o înfruntă; nu se rupe pentru o erezie osândită, ci pentru o pricină personală sau administrativă; nu se socotește parte vremelnic liberă a aceleiași Biserici, ci își strânge o turmă a lui; și nu are în orizont nicio întoarcere, ci statornicirea în despărțire. Asemănarea de suprafață — „și aceia s-au desprins de autoritatea lor, și aceia s-au cârmuit de sine” — se destramă la cea dintâi cercetare a temeiurilor. Iar temeiurile, nu aparențele, sunt cele după care Biserica a deosebit dintotdeauna mărturisirea de schismă.

Tot de aici se cuvine lămurit și un cuvânt pe care cei rupți de Biserică îl împrumută adesea: acela de „catacombă”. Cei dintâi creștini se ascundeau în catacombe de o putere păgână care îi prigonea — dar nu se rupeau de Biserică, ci slujeau în deplină comuniune cu ea; ascunzișul lor era ascunzișul Bisericii întregi, prigonite de afară. La fel, Biserica din Catacombe a veacului trecut nu și-a întemeiat o credință a ei, ci a păstrat-o pe cea a Bisericii prigonite, refuzând doar supunerea față de o ierarhie captivă unei puteri atee. Catacomba adevărată, așadar, nu este ascunzișul celui ce s-a despărțit de Biserică, ci al celui ce rămâne în ea atunci când lumea îl prigonește pentru credință. A-ți numi „catacombă” adunarea pe care ai rupt-o de Biserică, pentru o pricină care nu este a credinței, înseamnă a împrumuta cinstea mucenicilor fără crucea lor — a lua chipul prigonirii fără temeiul ei. Prigonit cu adevărat nu este cel ce iese din Biserică și își face o biserică deosebită, ci cel ce, rămânând în ea, rabdă nedreptatea fără să o rupă.

Și dacă îl primește o altă Biserică?

Mai rămâne o cale prin care cel caterisit își caută îndreptățirea: trecerea sub o altă Biserică ortodoxă — rusă, sârbă, greacă sau alta — și pomenirea unui ierarh străin. „Dacă o altă Biserică mă primește”, se spune, „atunci sunt iarăși preot, iar caterisirea cade.” Se cuvine lămurit și acest lucru, fiindcă pare tare, dar nu rezistă cercetării.

Bisericile Ortodoxe locale nu sunt biserici despărțite, ci aceeași Biserică, una, aflată în comuniune. Tocmai de aceea o hotărâre canonică a uneia este recunoscută de toate celelalte — altminteri comuniunea însăși ar fi o vorbă goală. Iar canoanele rânduiesc limpede cum se trece dintr-o eparhie în alta: numai cu cartea canonică, scrisoarea de încredințare a eparhiei de origine. Canonul al 12-lea apostolic oprește primirea oricui — cleric sau laic — care vine fără o astfel de scrisoare; iar dacă cel ce trece este dintre cei aflați sub osândă, canonul al 13-lea apostolic rânduiește ca osânda lui să se prelungească, „ca unuia ce a mințit și a amăgit Biserica lui Dumnezeu”. Așadar, departe de a-l ridica, trecerea fără rânduială îi adâncește căderea.

Mai mult, dreptul de a ridica o sancțiune îl are cel ce a dat-o, nu un altul. Canonul al 32-lea apostolic spune că cel legat de episcopul său nu poate fi dezlegat de altul, ci numai de cel care l-a legat — afară de cazul că acela s-ar fi săvârșit din viață. Un ierarh dintr-o altă Biserică nu are, deci, puterea de a desface ceea ce a legat episcopul de drept al celui caterisit. A o face înseamnă a călca rânduiala și a invada jurisdicția unei Biserici-surori — lucru pe care canoanele îl opresc tocmai pentru a păzi comuniunea dintre Biserici.

De aici, două încheieturi. Întâi: o Biserică Ortodoxă canonică nu primește în comuniune pe cel pe care o Biserică-soră l-a caterisit, fără cercetare și fără dezlegarea aceleia; dacă ar face-o, ar ataca însăși comuniunea care le face una. Există, e drept, o cale dreaptă — apelul la o instanță bisericească superioară, care, cercetând dosarul în comuniune cu eparhia de origine, poate ridica sancțiunea; dar aceasta presupune carte canonică, cercetare reală și comuniune, nu o primire pe ascuns, în sfidare. Al doilea: dacă cel ce „primește” nu este o Biserică în comuniune, ci o grupare ea însăși ruptă, atunci primirea n-are oricum nicio putere, fiindcă vine din afara Bisericii — o schismă nu poate vindeca o altă schismă, ci doar o îmbracă.

Așadar, întrebarea adevărată nu este „m-a primit cineva?”, ci „m-a primit Biserica, pe cale canonică, în comuniune cu cei ce m-au judecat?”. Pomenirea unui nume de ierarh străin nu înlocuiește această rânduială; ea doar mută aparența dintr-un loc în altul. Cel caterisit care, în loc să-și caute îndreptarea pe calea Bisericii, își caută un alt acoperământ în sfidarea ei, nu iese din starea sa, ci o pecetluiește — iar canonul îl leagă pe cel ce-l primește astfel cu aceeași legătură.

Cum se cuvine să se poarte un preot în încercare

Din pilda Sfinților se desprinde, fără să mai fie nevoie de poruncă, calea pe care se cuvine să meargă un cleric ajuns sub o asemenea încercare. Nu este o cale ușoară — Sfinții au plătit-o cu surghiunul, cu temnița, uneori cu sângele — dar este singura care duce la mântuire, iar nu la dezbinare.

Întâi, să primească cercetarea, nu să fugă de ea. Sfinții s-au înfățișat înaintea judecății, chiar și atunci când o știau nedreaptă. Sfântul Maxim și Sfântul Martin au stat înaintea judecătorilor lor și au mărturisit; nu s-au ascuns, nu au lipsit de la înfățișare, nu au tăgăduit autoritatea care îi judeca. Cel ce refuză să se prezinte la cercetare, socotind-o de mai înainte mincinoasă, se așază singur în afara rânduielii și pierde tocmai locul din care ar fi putut grăi adevărul.

Al doilea, să deosebească pricina. Dacă învinuirea privește o faptă a sa, ori chiar o nedreptate ce i se face, calea este apărarea înăuntrul Bisericii, prin căile rânduite, și răbdarea până la capăt. O pricină de credință — adică o erezie propovăduită pe față și deja osândită de Sinoade — este cu totul altceva decât o nedreptate personală sau o neorânduială administrativă; iar deosebirea aceasta se judecă în sobornicitatea Bisericii, nu după socoteala fiecăruia. Pricinile administrative, oricât de amare, nu sunt pricini de credință; a le trata ca atare este cea dintâi rătăcire.

Al treilea, să nu se facă pe sine centru. Sfinții nu și-au strâns tabără, nu au purtat război în văzul lumii, nu au prefăcut pe credincioși în partidă a lor. Sfântul Ioan Gură de Aur, când poporul s-a ridicat de partea lui, nu a folosit prilejul spre răzvrătire, ci i-a iertat pe potrivnici. Un cleric în încercare se cuvine să-și ferească turma de dezbinare, nu să o atragă în lupta lui — căci sufletele acelea nu sunt arme, ci oi pentru care va da socoteală.

Al patrulea, să lase îndreptarea Bisericii și lui Dumnezeu. Aceasta este partea cea mai grea, fiindcă cere să crezi că dreptatea nu se face cu mâna ta. Toți Sfinții pomeniți aici au fost îndreptățiți după — unii abia după moarte. Flavian a fost cinstit la Calcedon, Hrisostom prin aducerea moaștelor, Palama prin sinoade. Niciunul nu și-a smuls dreptatea singur; au răbdat, iar Biserica și Dumnezeu au lucrat la vremea Lor. Cine nu poate aștepta această vreme arată, prin chiar nerăbdarea lui, că își caută dreptatea sa, nu pe a lui Dumnezeu.

Iar mai presus de toate, să rămână în comuniune — chiar cu prețul tăcerii și al pierderii. Un preot își poate pierde scaunul, parohia, chiar biserica zidită cu mâna lui, și totuși să-și păstreze sufletul, dacă rămâne în Biserică. Dar de câștigă toate acestea rupând comuniunea, le-a câștigat în afara Trupului lui Hristos, unde nu este mântuire. Mântuirea proprie atârnă mai mult de smerenie decât de dreptatea dovedită; iar o slujire dobândită prin dezbinare este o pierdere mai mare decât orice nedreptate răbdată.

Aceasta nu înseamnă că nedreptatea trebuie iubită, nici că abuzul trebuie tăcut din lașitate. Înseamnă doar că nimic — nici chiar dreptatea — nu se cumpără cu prețul ruperii de Biserică. Pe acest hotar s-au despărțit dintotdeauna mărturisitorii de schismatici: unii au pierdut totul și au rămas în Biserică; ceilalți au vrut să-și păstreze dreptatea și au pierdut Biserica.

Un cuvânt pentru cei ce urmăresc un astfel de caz

Rămâne creștinul care urmărește, din afară, un astfel de caz — și se întreabă ce se cuvine să facă.

Canoanele, am văzut, leagă răspunderea de cunoaștere: cel ce primește cu bună-știință cele ale unui caterisit își ia parte la starea lui; cel ce le primește din neștiință se îndreaptă cu blândețe. Cuvântul acesta nu este pentru a îngrozi, ci pentru a trezi luarea-aminte. Odată ce adevărul a fost auzit, neștiința nu mai este scut.

Sfântul Ignatie Teoforul a legat dintru început unitatea Bisericii de comuniunea cu episcopul: ruperea de el este rupere de Biserică, chiar și atunci când se îmbracă în haina râvnei pentru adevăr. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur a rostit cuvântul greu că nici sângele muceniciei nu spală păcatul dezbinării — tocmai pentru că schisma rănește însăși unitatea Trupului lui Hristos.

Aceasta nu înseamnă că orice hotărâre bisericească este, prin ea însăși, dreaptă. Sfinții ne arată că nedreptatea este cu putință, uneori strigătoare. Înseamnă însă că îndreptarea unei nedreptăți nu se caută niciodată prin ruperea de Biserică, ci în sânul ei, pe calea răbdării și a ascultării — calea pe care au mers toți cei pe care Biserica i-a numit, până la urmă, Sfinți.

Iar dacă cineva, înconjurat de credincioși și încredințat de propria dreptate, slujește totuși împotriva hotărârii Bisericii, se cuvine să ne aducem aminte că însăși această încredințare, neînsoțită de ascultare, a fost dintotdeauna semnul cel mai sigur nu al mărturisitorului, ci al celui ce dezbină. Mărturisitorii adevărați au răbdat în tăcere. Pe ei nu i-a îndreptățit nedreptatea suferită, ci felul în care au purtat-o.

Biserica nu-i cinstește pe Sfinți ca pe niște răzvrătiți biruitori, ci ca pe rugători care au biruit prin smerenie și prin rămânerea în comuniune. Căci, în fața nedreptății, Biserica nu ne învață să căutăm biruința celui ce se apără singur, ci rugăciunea celui ce se lasă îndreptățit de Dumnezeu. Așa ne și rugăm lor:

„Vino în mijlocul nostru și ne binecuvântează pe toți și cu rugăciunile tale dobândește-ne iertarea păcatelor, ca toți să ne mântuim.”

Newsletter OrtodoxWay

Primește noile articole OrtodoxWay

Un email scurt când apare un studiu nou despre Ortodoxie, rugăciune și viață duhovnicească. Fără spam.