Întrebarea pe care nimeni nu o pune
Pe 21 mai prăznuim doi sfinți pe care îi numim cei mai mari, Constantin cel Mare și Sfânta Împărăteasă Elena, dar dacă întrebăm la rece prin ce sunt sfinți, răspunsul nu vine ușor.
Nu sunt mucenici — Constantin a murit împărat, în pace, în propriul palat, la Nicomidia, în 337. Elena a murit la o vârstă înaintată, înconjurată de cinste, după ce ridicase biserici în Țara Sfântă. Nu și-au vărsat sângele pentru Hristos.
Nu sunt mărturisitori în sens strict — n-au pătimit pentru credință în temnițele lui Dioclețian, ci au venit după persecuție, ca cei care i-au pus capăt.
Nu sunt ierarhi — au rămas mireni până la sfârșit. Constantin a primit Botezul abia pe patul de moarte. Elena nu a fost nicio clipă cu vreun rang bisericesc.
Nu sunt cuvioși — nu au trăit niciodată în mănăstire, n-au luat schima, n-au practicat asceza monahală.
Atunci ce sunt? Pe ce temei stau printre sfinții al căror chip îl săruta creștinul ortodox de aproape șaptesprezece secole?
Răspunsul este într-un singur cuvânt grecesc: ἰσαπόστολος — isapóstolos, „întocmai cu Apostolii”.
Și acest cuvânt deschide o categorie hagiografică aparte, care merită înțeleasă, pentru că ne spune ceva esențial despre felul în care Biserica Ortodoxă vede sfințenia în lume.
Ce înseamnă „întocmai cu Apostolii”
Cuvântul isapóstolos este compus din ἴσος (egal) și ἀπόστολος (trimis, apostol). Nu „asemenea cu Apostolii”, nu „aproape ca Apostolii”, ci egal — în lucrare. Titlul nu pretinde egalitate sacramentală cu cei Doisprezece, ci o echivalență funcțională: lucrarea săvârșită de acești sfinți este, în ochii Bisericii, comparabilă cu cea apostolică prin roadele ei.
Înainte de a numi cine sunt cei întocmai cu Apostolii, este nevoie de o precizare pe care articolele populare o trec prea ușor cu vederea. Biserica deosebește limpede patru trepte de apostolicitate:
- Cei Doisprezece, aleși de Domnul însuși în trupul Său pământesc, sunt Apostolii în sens deplin și prim.
- Sfântul Apostol Pavel, chemat direct de Hristos cel Înviat pe drumul Damascului, „ca dintr-o naștere înainte de vreme” (1 Cor. 15, 8), este așezat lângă cei Doisprezece — apostol prin chemare cerească nemijlocită.
- Cei Șaptezeci de Apostoli, trimiși de Domnul „câte doi înaintea feței Sale” (Luca 10, 1), sunt și ei apostoli în sens deplin. Soborul lor se prăznuiește pe 4 ianuarie. Între ei se află sfinți precum Andronic, Acvila, Filimon, Onisifor, Sosipatru, Carp, Aristarh, Marcu, Luca și ceilalți împreună-lucrători ai Sfântului Pavel, dintre care unele perechi apostolice am pomenit într-un articol anterior al acestui site.
- Isapostoloi — „cei întocmai cu Apostolii” — sunt sfinți din veacurile următoare, care nu au fost dintre Apostolii istorici, dar a căror lucrare în Biserică este socotită, prin roadele ei, comparabilă cu cea apostolică. Aceasta este categoria aparte pe care o discutăm aici.
Distincția este esențială. Constantin nu se așază lângă Petru, Pavel sau Andronic ca coleg de apostolie istorică, ci ca purtător al unei chemări apostolice ulterioare, prin Cruce, pentru încreștinarea Imperiului. La fel Nina pentru Georgia, Vladimir pentru Rus, Cosma pentru greci sub turci.
Cine intră, atunci, în această categorie a isapostoloi-lor? Lista celor mai cunoscuți sfinți cinstiți cu acest titlu este totuși relativ scurtă, dacă o raportăm la cele aproape două mii de ani de istorie creștină, și asta arată cât de cumpătată este Biserica în folosirea lui:
- Sfânta Tecla, întâia muceniță, ucenica Sfântului Pavel — model timpuriu al lucrării apostolice împlinite de o femeie.
- Sfântul Grigorie Luminătorul al Armeniei (sec. III-IV) — cel care a botezat regatul armean, primul stat creștin din istorie (301).
- Sfânta Nina, luminătoarea Georgiei (sec. IV).
- Sfinții Chiril și Metodie, „Apostolii slavilor” (sec. IX).
- Sfânta Olga și Sfântul Vladimir ai Kievului (sec. X), prin care s-a botezat poporul rus.
- Sfântul Cosma Etolianul (sec. XVIII), propovăduitorul Ortodoxiei sub turcocrație.
- Și, înaintea tuturor acestora în ordinea cinstirii liturgice, Sfinții Constantin și Elena.
Două cazuri aparte cer o notă deosebită. Sfânta Maria Magdalena și Sfânta Fotini Samarineanca sunt cinstite cu titlul isapostolos în tradiția răsăriteană, deși trăiesc în chiar vremea Apostolilor. Maria Magdalena, prima vestitoare a Învierii (Ioan 20, 17-18), este numită în liturgica grecească „cea întâi între mironosițe” și „întocmai cu Apostolii”, pentru că ea i-a trimis pe Apostoli să vestească Învierea — apostolă către Apostoli. Fotini, samarineanca de la fântâna lui Iacov (Ioan 4), a propovăduit, după tradiție, Evanghelia în Cartagina. Statutul lor nu este al isapostoloi-lor de mai târziu (Constantin, Nina, Vladimir), pentru că ele aparțin veacului apostolic; și nici al celor Șaptezeci, pentru că nu sunt enumerate între ei. Sunt o categorie sui generis: mironosițe și propovăduitoare cărora Biserica le-a recunoscut, prin titlu liturgic, o lucrare apostolică desăvârșită încă din zorile creștinismului.
Criteriul comun pentru toți cei numiți isapostoloi, dacă privim atent, nu este unul singur, ci o lucrare împletită: acești sfinți au întemeiat creștinismul într-un neam, o cultură sau o epocă întreagă, fără să fie ei înșiși dintre cei Doisprezece sau cei Șaptezeci. Au făcut posibilă vestirea Evangheliei acolo unde, înainte de ei, ea nu pătrunsese sau nu prinsese rădăcină.
Aici trebuie făcută o distincție importantă, care lipsește din multe prezentări populare. Titlul nu este isepiskopos (egal cu episcopul). Această distincție este deliberată. Biserica nu confundă niciodată lucrarea apostolică, înțeleasă ca propovăduire și întemeiere, cu succesiunea ierarhică și sacramentală. Constantin nu a săvârșit niciodată Sfânta Taină. Nu a hirotonit. Nu a învățat din amvon. Nu a fost confundat cu o autoritate clericală. Isapóstolos, da; isepiskopos, niciodată.
Aici se vede limpede și deosebirea de Biserica Romei: Constantin nu este cinstit în Biserica Romei cu un cult liturgic universal comparabil celui răsăritean. Schaff, istoricul protestant, observa cu ironie că „Biserica latină, cu mai mult tact, nu l-a așezat printre sfinți, mulțumindu-se să-l numească cel Mare, în amintire recunoscătoare pentru slujirile aduse cauzei creștinismului”. Diferența nu este accidentală — ea arată ceva despre teologia răsăriteană a împărăției creștine, în care lucrarea împăratului ortodox în slujba Bisericii poate ajunge până la pragul sfințeniei. Pentru Răsărit, Constantin nu este „bun pentru creștini”; el este unealta lui Dumnezeu pentru încreștinarea lumii.
Un detaliu care arată cât de adâncă era această conștiință chiar la Constantin însuși: împăratul a ridicat la Constantinopol Biserica Sfinților Apostoli (Apostoleion) și, după mărturia lui Eusebiu, a pregătit în mijlocul ei propriul mormânt, înconjurat de douăsprezece raclele apostolilor — șase de o parte și șase de alta a sicriului împărătesc. Gestul a fost interpretat de tradiția bizantină ca o afirmație simbolică a chemării sale apostolice: Constantin nu se așază în rândul celor Doisprezece prin hirotonie sau succesiune, ci lângă ei prin lucrarea istorică de încreștinare a Imperiului. Aceasta este conștiința isapostolos trăită din interior — și ea explică, mai bine decât orice argument extern, de ce Biserica a primit titlul fără ezitare.
Constantin la Niceea — ce face un mirean la un Sinod Ecumenic
Aici intrăm în partea care lipsește din aproape toate prezentările populare ale Sfântului Constantin. Articolele românești obișnuite spun, pe scurt: „a convocat Sinodul I Ecumenic în 325, care a osândit erezia lui Arie”. Formula e adevărată, dar nu spune nimic. Important este cum a făcut-o, ce a făcut acolo și de ce, în istoria Bisericii, gestul lui Constantin la Niceea este considerat o lucrare apostolică.
Scrisoarea către Alexandru și Arie
Înainte ca Sinodul să fie convocat, Constantin a încercat el însuși să stingă cearta din Alexandria. Eusebiu de Cezareea ne-a păstrat textul integral al scrisorii pe care împăratul a trimis-o, prin Hosius de Cordoba, lui Alexandru, episcopul Alexandriei, și preotului Arie. Scrisoarea este consemnată în Viața lui Constantin, cartea II, capitolele 64-72. Datarea — pe la sfârșitul anului 324, după biruința asupra lui Liciniu.
Două lucruri merită observate cu atenție.
Întâi, împăratul nu scrie ca un cârmuitor, ci ca un creștin îngrijorat de tulburarea Bisericii. Începe scrisoarea cu o invocare a lui Dumnezeu „ca martor”, mărturisind că a luat asupra sa această datorie din două pricini: pentru a aduce înțelegere între popoare în privința dumnezeirii și pentru a vindeca trupul împărătesc rănit de dezbinare.
Al doilea, Constantin, în această primă fază, nu înțelegea încă greutatea disputei. Tratează cearta dintre Alexandru și Arie ca pe o „dispută filozofică minoră”, ca pe o întrebare „nepotrivită pentru a fi pusă în public” — o judecată care, după Sinod, se va dovedi greșită, dar care arată tocmai sinceritatea lui: împăratul nu acționa din calcul politic, ci din dorința reală de pace bisericească. Înțelegerea adâncimii teologice a venit la Sinod, nu înainte.
Acest gest, în sine, este apostolic. Sfântul Pavel scria scrisori bisericilor pentru a stinge dezbinări; Constantin scrie o scrisoare bisericii Alexandriei. Nu hirotonisește, nu sfințește, dar mijlocește.
Convocarea Sinodului
Când scrisoarea n-a avut rodul așteptat, Constantin a trecut la singurul gest care, în acel ceas al istoriei, putea aduna Biserica: a convocat un Sinod Ecumenic. Eusebiu descrie adunarea de la Niceea, din mai-iunie 325, în termeni care fac trimitere directă la Faptele Apostolilor: 318 părinți (după numărarea tradițională), din toate părțile lumii cunoscute — din Persia, Etiopia, Goția, Spania, Britania, Egipt, Siria, Asia Mică, Italia. „Asemenea adunării apostolice”, scrie Eusebiu, „alcătuită din bărbați de tot neamul”.
Mulți dintre cei prezenți purtau încă pe trup urmele persecuției lui Dioclețian — ochi scoși, mâini schilodite, picioare frânte. Tradiția consemnată în izvoare ulterioare (între care Teodoret) spune că împăratul, intrând în sala adunării, s-a închinat în fața lor și a sărutat cicatricile mărturisitorilor. Imaginea este icoană: împăratul Romei, stăpân al lumii cunoscute, sărutând rănile celor pe care imperiul îi schingiuise cu o generație mai înainte.
Aici trebuie făcută o distincție pe care iconografia apuseană și manualele populare o estompează. În imaginarul larg răspândit, momentul „creștin” al lui Constantin este bătălia de la Podul Milvius — podul de peste Tibru, la nord de Roma, unde, în octombrie 312, Constantin l-a învins pe Maxențiu, după ce văzuse pe cer semnul Crucii cu cuvintele „prin acest semn vei birui”. Episodul este consemnat de Lactanțiu și de Eusebiu, e cinstit de Biserică, și a fost zugrăvit de nenumărate ori în arta apuseană — Rafael a făcut din el una dintre marile fresce ale Vaticanului. Dar Podul Milvius este chemarea lui Constantin, nu lucrarea lui apostolică. La fel cum Pavel n-a devenit apostol pe drumul Damascului, ci în deceniile de propovăduire care au urmat vedeniei, tot așa Constantin nu devine isapostolos pe câmpul de bătălie din 312, ci în sala Sinodului din 325. Acolo, la Niceea, alături de Părinți, lucrarea apostolică a chemării de la Pod își găsește împlinirea — și acela este momentul isapostolos în înțelesul lui deplin.
Formula homoousios
Aici, problema cere finețe.
În tradiția răsăriteană, intrarea termenului homoousios (de o ființă cu Tatăl) în Crezul niceean este atribuită mai întâi Sfântului Hosius de Cordoba, episcopul-consilier al împăratului — așa o consemnează Sfântul Atanasie cel Mare însuși (De decretis Nicaenae Synodi, Epistola către Afrii), iar Sozomen confirmă. Hosius este cel care, după toate semnele, a adus termenul în adunare și l-a susținut împotriva rezervelor unor episcopi care îl bănuiau de ecouri sabelliene.
Termenul homoousios nu era nou — fusese folosit anterior, dar cu acele ecouri problematice; tocmai de aceea o parte dintre episcopi ezitau să-l introducă într-o mărturisire de credință. Numirea Fiului „de o ființă cu Tatăl”, dincolo de orice formulă scripturistică, însemna a tăia rădăcina arianismului: dacă Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl, nu este creatură, ci Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.
Rolul lui Constantin la Niceea a fost altul, și trebuie spus exact. El nu a fost teolog. Nu a propus formule dogmatice. Eusebiu spune că împăratul a susținut și a explicat termenul propus, nu că l-ar fi formulat. Dar a făcut ceva ce numai el putea face: a stăruit pentru consens. A îndemnat episcopii să găsească o formulă care să taie rădăcina arianismului, și a primit formula propusă de Hosius și de partida ortodoxă. Apoi a chezășuit, prin autoritatea imperială, ca hotărârea să fie primită în întreg Imperiul.
Trebuie spus, însă, fără ocolișuri, ceea ce istoria a consemnat: relația lui Constantin cu homoousios a fost mai pragmatică decât teologică. În anii care au urmat Sinodului, împăratul l-a sprijinit pe Arie să fie reintegrat (327-328), l-a exilat pe Sfântul Atanasie cel Mare la Trier (335), și a primit Botezul, în ajunul morții, de la Eusebiu, episcopul Nicomidiei — un fost susținător al lui Arie, exilat de Constantin însuși după Niceea, dar readmis ulterior prin reabilitare formală în care își retrăsese, cel puțin în scris, susținerea ariană. Aceste fapte nu se ascund. Constantin nu a fost mărturisitor dogmatic în sensul în care au fost Sfântul Atanasie sau, mai târziu, Sfinții Trei Ierarhi. Nu a apărat homoousios-ul cu prețul exilului și al suferinței — dimpotrivă, a tolerat, în anii de după Niceea, șovăieli și compromisuri pe care marea conștiință ortodoxă de mai târziu, prin glasul Sfântului Atanasie, le-a osândit.
Atunci unde stă „isapostolia” lui? Stă acolo unde a stat dintotdeauna: în lucrarea istorică, nu în mărturisirea personală. Constantin a făcut Niceea posibilă. Fără el, episcopii n-ar fi avut un cadru imperial în care să se adune din toate părțile lumii cunoscute. Fără el, hotărârea Sinodului n-ar fi avut greutate imperială. El nu a definit dogma — au definit-o Părinții — dar a făcut ca definiția să poată fi pronunțată în sobor, primită în comuniune, transmisă mai departe. Aceasta este o lucrare apostolică prin excelență: nu predicarea, nu mărturisirea, ci crearea condițiilor în care Biserica se poate aduna în Duhul Sfânt și poate vorbi cu un singur glas.
Sfințenia împăratului, pentru Răsărit, nu este sfințenia teologului. Este sfințenia cârmuitorului care a pus stăpânirea în slujba Bisericii — cu toate șovăielile și greșelile pe care le-a avut, dar cu orientarea fundamentală a domniei sale îndreptată spre pacea Bisericii și spre întâlnirea ei sobornicească. Biserica, primindu-l în cinstirea ei, nu îi „albește” biografia; o așază sub Cruce și judecă orientarea ei ultimă.
Sinodul ca prefigurare a Cincizecimii imperiale
Eusebiu, când scrie despre Niceea, compară explicit adunarea cu Cincizecimea apostolică — toți, din toate neamurile, adunați într-un singur cuget, lăudând pe același Dumnezeu. Aici se naște conștiința sobornicității ortodoxe în chip vizibil. Biserica primește pentru prima dată o expresie ecumenică instituțională.
Și aici se vede limpede ce nu a făcut Constantin: nu a legiferat în Biserică. Nu a impus dogme prin decret imperial. A strâns episcopii, a participat la dezbateri, a susținut formula când a fost de susținut — dar definiția dogmatică au pronunțat-o Părinții, nu împăratul. Distincția este fundamentală pentru ecleziologia ortodoxă: împăratul, în viziunea răsăriteană, nu este capul Bisericii, ci slujitorul ei. Face posibilă întrunirea în Duhul Sfânt; el însuși ascultă.
Aceasta este lucrarea apostolică. Apostolii, la Sinodul de la Ierusalim (Faptele 15), au făcut același lucru: au strâns Biserica, au ascultat Duhul, au formulat hotărârea — „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”. La Niceea, paradigma se repetă, iar Constantin participă la adunare nu prin succesiune ierarhică, ci prin chemare directă — așezat alături de Părinți, nu mai presus de ei.
Sfânta Elena și problema istorică a Aflării Sfintei Cruci
Trecem la Sfânta Elena. Aici intrăm într-o zonă în care articolele românești obișnuite preiau tradiția ca pe un dat omogen, fără să o așeze în izvoarele ei. Iar așezarea în izvoare nu o slăbește — dimpotrivă, îi arată profunzimea.
Ce spune Eusebiu
Eusebiu de Cezareea este contemporanul Elenei. În Viața lui Constantin (cartea III), el descrie pe larg pelerinajul împărătesei-mame la Locurile Sfinte, evlavia ei, daniile către biserici, milostenia către săraci, ridicarea celor trei mari biserici — la Mormântul Domnului, la Betleem (peste peștera Nașterii) și pe Muntele Măslinilor (la locul Înălțării). Sunt pagini de mare frumusețe duhovnicească.
Dar Eusebiu nu menționează Aflarea Sfintei Cruci. Tace.
Acest fapt nu trebuie ascuns, pentru că el nu este o problemă, ci o lecție despre cum se transmite tradiția în Biserică. Eusebiu este istoric, dar este și om cu limitele lui — partizan al cauzei lui Constantin, atent la unele lucruri, mai puțin atent la altele. Mai mult, există o ipoteză avansată de cercetători moderni că Eusebiu, fiind înclinat spre origeniștii din Cezareea Palestinei, putea avea rezerve față de cinstirea materială a relicvelor, accentuând „crucea cerească” pe care a văzut-o Constantin, în detrimentul Crucii materiale aflate de Elena. Este o ipoteză, dar arată că tăcerea unui autor nu este niciodată întreaga poveste.
Ce spun istoricii bisericești de secol V
Tradiția Aflării Sfintei Cruci este consemnată la istoricii bisericești de secolul al V-lea, generațiile imediat următoare: Socrate Scolasticul (Istoria Bisericească I, 17), Sozomen (II, 1), Teodoret al Cirului (I, 18) și, în Apus, Rufin (I, 7-8). Patru autori independenți, în prima jumătate a secolului al V-lea, care consemnează o tradiție comună.
Important: această tradiție nu apare ex nihilo în secolul al V-lea. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Catehezele sale din anii 348-350 — la doar douăzeci de ani după moartea Elenei — mărturisește deja prezența lemnului Crucii la Ierusalim și împărțirea lui în toată lumea creștină („tot pământul este plin de părticele ale Lemnului Sfânt”). Aceasta este mărturia decisivă: la o generație după Elena, fiecare creștin care mergea la Ierusalim știa că acolo se păstrează Crucea, iar în Liturghia ierusalimiteană a Vinerii celei Mari (descrisă de pelerina Egeria spre 380) se săruta lemnul Crucii.
Cu alte cuvinte: faptul Aflării era cunoscut local la Ierusalim de când s-a întâmplat. Istoriografia bisericească l-a consemnat o generație mai târziu, când tradiția locală a fost așezată în scris. Acesta este firescul transmiterii apostolice, nu o problemă.
Versiunile diferă în detalii
Detalii: cum a fost recunoscută Crucea adevărată dintre cele trei lemne găsite? Socrate și Sozomen spun că Macarie, episcopul Ierusalimului, a făcut atingerea celor trei lemne de o femeie greu bolnavă; atingerea lemnului adevărat a vindecat-o. Teodoret consemnează aceeași tradiție în forma care a rămas standard. Sozomen mai adaugă, sub o anume rezervă proprie, o tradiție orală a unui evreu care păstra locația prin moștenire părintească.
Versiunea cu „Iuda Kiriacos” — evreul care, după ce a fost silit să arate locul, s-a convertit și a luat numele Kiriacos — apare în tradiția siriacă târzie și a pătruns în Apus prin Legenda aurea, dar nu este susținută de izvoarele bizantine timpurii. Tradiția răsăriteană autentică o ignoră. Este una dintre legendele apusene care s-au lipit de hagiografie și care, dacă vrem să fim riguroși patristic, trebuie deosebită de mărturia consemnată în Răsărit.
Cuiele Sfintei Cruci și împărăția
Socrate și Teodoret consemnează un detaliu cu adâncă greutate simbolică: Elena a trimis fiului ei la Constantinopol o parte din lemnul Crucii și cuiele cu care fusese pironit Domnul. Constantin, primindu-le, a poruncit ca unele să fie făurite ca frâu al calului său împărătesc, iar altele să fie așezate pe coiful imperial.
Gestul nu este de prețuire muzeală, ci profund teologic. Cuiele care L-au răstignit pe Hristos devin frâu peste împărăție — adică cuiele Crucii înfrânează stăpânirea creștină. Coiful purtător de cuie spune limpede: capul împăratului este sub Cruce, nu deasupra ei. Aceasta este, în formă materială, întreaga teologie a împărăției creștine ortodoxe: puterea care nu se mântuiește decât pironită pe lemnul lui Hristos. Detaliul, deși mărunt aparent, este una dintre cele mai puternice rezumări ale paradigmei „isapostolos” — împăratul nu domnește peste Cruce, ci de sub Cruce.
Mărturia Egeriei
Există o confirmare timpurie a faptului că, în Ierusalim, cultul Crucii era deja așezat liturgic și public cu mult înainte ca istoriografia bisericească să-l fi descris pe larg. Pelerina Egeria, care vizitează Locurile Sfinte spre anul 380 — cam la cincizeci de ani după moartea Elenei — descrie în jurnalul ei închinarea solemnă la lemnul Sfintei Cruci în Vinerea Mare: episcopul așezat la Golgota, diaconii păzind racla de argint cu Crucea, credincioșii trecând unul câte unul pentru a o săruta. Egeria nu dovedește singură toate detaliile tradiției despre Aflarea Crucii, dar dovedește ceva foarte important: spre anul 380, cultul liturgic al lemnului Crucii era deja public, solemn și stabil la Ierusalim. Practica pe care o descrie este una așezată, ceremonios reglementată, care presupune o întreagă generație de cult anterior. Faptul Aflării era nu doar consemnat, ci trăit liturgic la Ierusalim — la doar o jumătate de veac după Elena.
Importanța gestului Elenei nu este arheologică, ci eclezială
Aici este lucrul cel mai important pentru un cititor ortodox. Importanța Sfintei Elena nu stă în descoperirea unui obiect, ci în întemeierea unei paradigme. Elena a întemeiat pelerinajul ortodox ca formă de evlavie creștină.
Înainte de Elena, Locurile Sfinte erau un punct geografic. După Elena, ele sunt centrul liturgic al lumii creștine. Cele trei biserici ridicate de ea — Învierea, Nașterea, Înălțarea — sunt mama tuturor bisericilor ortodoxe. Topografia sfântă a creștinătății este darul Elenei. Faptul că un creștin de astăzi, mergând la Ierusalim, poate săruta locul în care a stat Crucea, locul în care S-a născut Hristos, locul în care S-a înălțat — aceasta este moștenirea Sfintei Elena. Înainte de ea, nimeni nu o făcuse.
Și aceasta este lucrare apostolică prin excelență: nu doar a fi creștin, ci a face creștinismul vizibil, a-l înrădăcina în lume, a-i da loc material în care să se desfășoare evlavia.
Tipologia „Noua Elena”
Sfânta Elena a devenit, în hagiografia răsăriteană, model permanent. Titlul „Noua Elena” a fost dat ulterior altor împărătese ortodoxe care au lucrat pentru Biserică:
- Sfânta Pulheria (sec. V), cea care a făcut posibil Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451).
- Sfânta Teodora (sec. IX), cea care a restabilit cinstirea sfintelor icoane în Duminica Ortodoxiei.
- Și, mult mai târziu, Doamna Despina Milița (Elena), soția lui Neagoe Basarab, ctitoră alături de soțul ei a mănăstirii Curtea de Argeș — și ea purtătoare a numelui Elenei tocmai ca semn al lucrării ctitoricești asumate.
„Noua Elena” este o categorie tipologică reală în hagiografia ortodoxă, semn că Biserica a recunoscut în Sfânta Elena nu doar o sfântă individuală, ci o paradigmă — un model care se poate reactualiza în istorie. Tot așa cum Sfântul Vladimir este „noul Constantin” pentru poporul rus.
De ce sunt sfinți vii pentru noi astăzi
Am ajuns la întrebarea cea mai importantă pentru categoria în care plasăm acest articol. Sfinții vii — adică sfinții care nu sunt obiect de muzeu, ci modele care vorbesc creștinului de astăzi. Ce ne dau Constantin și Elena acum?
1. Paradigma împăratului-botezător este și paradigma oricărei autorități creștine
Nu mai avem împărați. Dar avem autoritate temporală. Cei care țin în mâini puterea politică, economică, administrativă, culturală, familială — toți aceștia se află în situația lui Constantin: au de ales între a folosi puterea pentru ei înșiși sau a o pune în slujba lui Hristos. Constantin, în viziunea răsăriteană, este sfânt nu pentru că a fost împărat, ci pentru că a împărățit ortodox. A pus stăpânirea sa în lucrarea Bisericii.
Aceasta este o paradigmă transferabilă. Antreprenorul care își structurează afacerea după o conștiință creștină. Părintele care își rânduiește casa ca biserică mică. Profesorul care învață elevi într-un duh creștin. Politicianul, jurnalistul, medicul, programatorul care, având autoritate într-un domeniu, alege să o sfințească prin lucrare creștină. Toți aceștia sunt, după putința lor, în paradigma lui Constantin.
Și aici, isapostolos devine cuvânt viu: oricare creștin care, prin lucrarea lui într-o cetate (oraș, profesie, mediu, generație) face creștinismul să prindă rădăcină acolo, lucrează apostolic.
2. Sfințenia mireanului are model
Constantin a rămas mirean. Nu a luat schima, nu s-a hirotonit, nu s-a retras la mănăstire. A primit Botezul abia spre sfârșitul vieții, în apropiere de Nicomidia, în 337 — de la Eusebiu, episcopul Nicomidiei, fost susținător al lui Arie, dar reabilitat formal după Sinod. Trebuie spus, fără ocolișuri, că practica amânării Botezului până la sfârșitul vieții, întâlnită în secolul al IV-lea, nu poate fi luată astăzi ca model duhovnicesc; un prunc de creștini se botează ca prunc. Iar primirea Tainei dintr-o mână care fusese de două ori șovăitoare arată, fără să o ascundem, întreaga ambiguitate a sfârșitului constantinian — pe care Biserica nu o trece sub tăcere, ci o încredințează judecății lui Dumnezeu, Cel care cunoaște timpul fiecăruia.
Eusebiu de Cezareea consemnează un amănunt prețios: după ce a primit „pecetea” Botezului, Constantin a refuzat să mai îmbrace purpura imperială, socotindu-se gata de trecerea la viața cea adevărată. Împăratul care, cu o generație mai înainte, fusese stăpânul lumii cunoscute, își depune semnele imperiale înaintea singurului semn care mai contează: haina albă a botezatului. Sfârșitul lui Constantin este, în această cheie, sfârșit creștin prin excelență — prin Cruce a împărățit, sub Cruce a murit.
Important este altceva: Constantin oferă model pentru creștinul angajat în lume, temă apropiată de discernământul mireanului în Biserică. Împotriva tentației pietiste de a reduce sfințenia la mănăstire, Biserica spune limpede, prin cinstirea lui Constantin: se poate sfințire și în palat, dacă palatul este pus în slujba lui Hristos. Este un mesaj de care creștinul ortodox de azi are nevoie urgentă, într-o lume în care evlavia tinde să se închidă în interior, retrăgându-se din cetate, lăsând lumea pe mâna celor care nu o iubesc.
3. Elena, model pentru creștina maturizată târziu
Sfânta Elena s-a botezat târziu — probabil după 60 de ani, când fiul ei era deja împărat. Apoi a trăit aproximativ două decenii de o intensitate spirituală care a zidit, literalmente, Locurile Sfinte. La o vârstă la care alții se așază în liniștea bătrâneții, ea a străbătut Țara Sfântă, a întemeiat biserici, a făcut milostenii din mâna ei.
Acest detaliu este pentru toți cei care simt că „e prea târziu”. Care s-au întors la credință la 50 de ani, la 60, la 70. Care cred că pentru ei a rămas doar timpul mărunt al ultimilor ani. Sfânta Elena spune contrariul: o femeie despre care tradiția consemnată de Sfântul Ambrozie spune că își începuse viața ca fiica unui hangiu, devenită mama unui viitor împărat — fără ca aceasta să-i schimbe imediat soarta, pentru că, atunci când Constanțiu Chlorus a fost ridicat la rangul de Caesar în 293, ea a fost repudiată pentru o căsătorie politică avantajoasă cu fiica lui Maximian. A trăit aproape două decenii în umbră, departe de curte. Apoi, când fiul ei a urcat pe tronul imperial în 306 prin aclamația armatei — căci împărat se ajungea în vremea aceea nu prin sânge moștenit, ci prin proclamarea trupelor — ea a fost repusă în cinste, ridicată la rangul de Augusta, și a trăit ultimii douăzeci de ani ai vieții ca ctitoarea creștinismului așezat în Țara Sfântă.
Statutul ei social merită o privire mai atentă, pentru că adâncește această icoană duhovnicească. Originea ei era modestă într-o lume aristocratică, dar nu mai modestă decât a soțului ei — Constanțiu Chlorus însuși era un ofițer ilir ridicat prin armată, nu un descendent de viță imperială. Imperiul Roman târziu nu era o monarhie ereditară de tip medieval; succesiunea se făcea prin merit militar și aclamație, nu prin sânge. Problema Elenei a apărut abia când Constanțiu a fost ridicat la rangul de Caesar în 293: la acel nivel, Lex Iulia et Papia Poppaea făcea problematică o uniune cu o femeie de condiție inferioară, iar tetrarhia lui Dioclețian cerea alianțe matrimoniale între familiile imperiale. De aceea a fost repudiată — nu pentru o vină personală, ci pentru o necesitate dinastică a noului sistem politic. Izvoarele antice ezită asupra statutului juridic al uniunii ei cu Constanțiu, unele numind-o uxor (soție), altele folosind termeni mai puțin definiți. Ce rămâne sigur: o femeie cu trecut greu, fără rang propriu prin naștere, ridicată la cea mai înaltă demnitate a Imperiului prin lucrarea lui Dumnezeu prin fiul ei. Pentru orice femeie creștină care simte greutatea unui trecut, Sfânta Elena este icoana viei posibilități a sfințeniei.
4. Niceea ca paradigmă a sobornicității
Constantin nu a decis la Niceea — a strâns Sinodul. Distincția este fundamentală pentru ecleziologia ortodoxă, și ea ne vorbește astăzi mai mult ca niciodată, într-un timp în care confuzia între autoritatea politică și autoritatea eclezială pare să se reinstaleze în multe părți ale lumii ortodoxe.
Modelul lui Constantin este acesta: împăratul face posibilă întrunirea Bisericii în Duhul Sfânt; el însuși ascultă mărturisirea Părinților. Nu o impune. Nu legiferează în Biserică. Nu se așază în locul episcopilor.
Această distincție rămâne valabilă pentru orice formă de autoritate creștină: politicianul ortodox nu definește dogmele, sponsorul unei biserici nu îi dictează preotului, președintele unei asociații creștine nu se substituie ierarhiei. Autoritatea creștină corectă slujește sobornicității, nu o înlocuiește; de aceea rămâne esențială și întrebarea de cine trebuie să facem ascultare în Biserică.
5. Cinstirea în tradițiile ortodoxe locale: o observație
În tradiția greacă, Sfinții Constantin și Elena sunt cinstiți cu o intensitate aparte. Sărbătoare cu priveghere mare. Sute de biserici poartă hramul lor. Numele Konstantinos și Eleni sunt printre cele mai răspândite în spațiul grec, și se dau cu deplină conștiință că poartă numele unei lucrări apostolice.
În tradiția slavă (rusă, sârbă, bulgară), cinstirea este de asemenea intensă, înrădăcinată în conștiința că botezul propriilor neamuri (rus, sârb, bulgar) este o continuare a paradigmei constantiniene — Vladimir „noul Constantin”, Olga „noua Elena”, Sfântul Sava al Serbiei la temelia statului sârb creștin.
În tradiția românească, cinstirea este reală dar adesea îmbrăcată într-un strat de evlavie populară — „Constantinul de rouă”, împletirea trandafirilor, sărbătoare a numelui pentru milioane de români — care, deși frumos, riscă să acopere greutatea teologică a sărbătorii. Și totuși, în spațiul românesc, numele lui Constantin a fost purtat cu conștiință de continuitate apostolică: Sfântul Constantin Brâncoveanu, voievodul-mucenic, este în chip vădit „noul Constantin” prin numele și prin lucrarea sa pentru Biserică — ctitor de biserici, sprijinitor al Ortodoxiei sub turci, în cele din urmă mucenic împreună cu cei patru fii ai săi. Asta arată că paradigma a fost înțeleasă și asumată inclusiv în spațiul nostru, dincolo de simpla onomastică.
Articolul de față îndeamnă la redescoperirea acestei greutăți, oriunde s-ar afla cititorul. A spune „la mulți ani” unei persoane care poartă numele Constantin sau Elena este frumos. Dar a înțelege ce poartă acea persoană în nume — chemarea la o lucrare apostolică în propriul ei mediu — este mai mult decât frumos. Este ortodox.
6. De ce Răsăritul îl cinstește pe Constantin, iar Apusul nu
Aici intrăm într-o observație care lipsește aproape complet din articolele românești și care răspunde la o întrebare pe care un cititor atent o pune singur: dacă Sfinții Constantin și Elena au fost cinstiți încă din primul mileniu, când Biserica nu era încă împărțită, de ce Apusul nu îl cinstește astăzi pe Constantin ca sfânt? Întrebarea presupune că ar fi existat cândva un cult comun, întrerupt de Schisma din 1054. Răspunsul istoric este mai exact și mai interesant: cultul lui Constantin nu a fost niciodată cu adevărat comun. A fost, dintotdeauna, eminamente răsăritean.
Cum au fost recunoscuți ca sfinți. Mai întâi, o precizare necesară. În primul mileniu creștin, sfinții nu erau proclamați printr-o procedură juridică. Nu exista „canonizare” în sensul modern al cuvântului. Sfinții erau recunoscuți prin consensus ecclesiae — cinstirea liturgică spontană a poporului credincios, urmată de includerea în diptice, în sinaxare, în slujbele zilei. Așa au fost recunoscuți Apostolii înșiși, mucenicii primelor veacuri, Sfinții Trei Ierarhi, marea majoritate a Părinților patristici. Procesul juridic modern al canonizării apare în Apus abia după secolul al XIII-lea, când papa Grigorie al IX-lea (1234) rezervă canonizarea pontifului roman; în Răsărit, sistematizarea procesului este și mai târzie. Pentru sfinții primului mileniu, cinstirea n-a avut nevoie de un decret pentru a fi reală: era deja vie în Liturghie.
Cazul Constantin. Cultul lui a început imediat după moartea sa. A fost îngropat în 337 la Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, între cele douăsprezece raclele apostolice — fapt care, prin sine, exprima deja recunoașterea publică a unei lucrări apostolice. Eusebiu de Cezareea, contemporanul, a scris despre el în termeni hagiografici încă din anii 340 (Viața lui Constantin este, literal, un encomion al unui sfânt împărat). Sărbătoarea liturgică comună a celor doi pe 21 mai este atestată ferm în Sinaxarul Bisericii Constantinopolului, care consacră o tradiție bizantină foarte timpurie. Cultul s-a răspândit în întreg spațiul răsăritean — grec, slav, georgian, arab — încă din primele veacuri după moartea împăratului.
Dar acest cult, atât de viu în Răsărit, nu a fost niciodată primit pe deplin în Roma latină. Trebuie spus limpede: chiar dinaintea Schismei din 1054, Constantin nu intra în calendarul liturgic al Bisericii Romei ca sfânt cu sărbătoare proprie. Câteva motive converg pentru a explica această reticență apuseană:
Întâi, amintirea exilului impus de Constantin Sfântului Atanasie cel Mare în 335. Atanasie a fost apărătorul prin excelență al credinței niceene împotriva arianismului, iar Apusul l-a primit timpuriu și ferm ca pe marele său aliat în acea luptă — papa Iuliu I l-a apărat public pe Atanasie când acesta era exilat la Roma, în anii 339-346. Or, cel care îl exilase la Trier era tocmai Constantin. În conștiința bisericească latină s-a păstrat amintirea că împăratul, în anii din urmă ai vieții, șovăise în privința lui homoousios și sacrificase pe sfântul Alexandriei pentru pacea politică. Aceasta a făcut cinstirea liturgică a lui Constantin mai dificilă pentru episcopii Apusului.
În al doilea rând, Botezul primit pe patul morții de la Eusebiu de Nicomidia — un episcop arian, chiar reabilitat formal — a fost privit în Apus cu mai multă rezervă decât în Răsărit. Răsăritul a iertat acest sfârșit ambiguu, încredințându-l judecății lui Dumnezeu, după cum am arătat mai sus. Apusul, mai juridic în temperamentul lui eclezial, l-a perceput ca o pată greu de spălat. Atât de dificilă a fost această problemă, încât în secolele V-VI a apărut o legendă alternativă — Actele Sfântului Silvestru — care pretindea că Constantin ar fi fost botezat de papa Silvestru la Roma, înainte de moarte, în mod ortodox. Legenda contrazice mărturia explicită a contemporanului Eusebiu și a istoricilor bisericești care au urmat, dar a circulat tocmai pentru că Apusul căuta un Constantin „salvabil” pentru cinstire. Cu toată această încercare, împăratul nu a intrat niciodată în Martirologiul Roman ca sfânt cu sărbătoare universală.
În al treilea rând, mutarea capitalei la Constantinopol în 330 — actul lui Constantin care, după cum cântă troparul, „împărăteasca cetate în mâna Ta a pus-o” — a creat în timp o reticență afectivă a Romei față de figura lui. Constantin întemeiase o cetate care, peste veacuri, avea să dispute Romei primatul. Pentru Răsărit, întemeierea Constantinopolului este unul dintre marile titluri ale isapostoliei lui — așezarea unei noi Romae Christianae sub semnul Crucii. Pentru Apus, același act apare diferit, ca începutul unei rivalități care, peste secole, va contribui la Schismă.
În al patrulea rând, ironia istorică a Donației lui Constantin — falsul document fabricat în secolele VIII-IX, prin care chipurile Constantin ar fi cedat papei Silvestru și succesorilor săi jurisdicție temporală peste Apus. Roma medievală a folosit acest fals pentru a justifica autoritatea papală asupra statelor occidentale. Ironia este izbitoare: Constantin era util Romei politic, ca fundament juridic al unei pretenții temporale, dar nu era cinstit liturgic, ca sfânt al Bisericii. A devenit personaj util, nu părinte al credinței.
Cu Sfânta Elena, lucrurile stau altfel. Ea a fost cinstită din primele veacuri în ambele tradiții. Tradiția romană leagă bazilica Santa Croce in Gerusalemme de palatul Sessorianum al Sfintei Elena și de relicvele Crucii aduse de ea din Țara Sfântă; biserica s-a dezvoltat din acest complex imperial și a devenit, în timp, locul principal de păstrare a relicvelor Pătimirii Domnului în Apus. Sfânta Elena rămâne pomenită în calendarul roman până astăzi, pe 18 august (în calendarul tradițional Tridentin), iar în Anglicanism și Luteranism cinstirea ei a fost de asemenea păstrată. Pentru Elena nu există impedimentele care există pentru Constantin: ea nu l-a exilat pe Sfântul Atanasie, nu a fost atinsă de problema botezului de la Eusebiu de Nicomidia, nu a întemeiat Constantinopolul. A făcut un lucru singur și limpede: a mers în pelerinaj la Locurile Sfinte și a ridicat biserici. Această lucrare a fost cinstită unanim, în Răsărit ca și în Apus.
Concluzia istorică este așadar exactă: Schisma din 1054 nu a „rupt” un cult comun al Sfântului Constantin. Cultul lui era deja, prin alegere apuseană proprie din primul mileniu, eminamente bizantin. Apusul a păstrat figura lui Constantin ca fondator al creștinătății imperiale — o figură istorică de prim plan, niciodată negată în importanța ei —, dar nu l-a primit ca sfânt în comuniunea liturgică obișnuită a Bisericii. Schisma a confirmat ceea ce era deja diferit, și a păstrat, pentru Răsărit, ceea ce Apusul ezitase să primească pe deplin de la început.
Această observație nu este una polemică, ci una clarificatoare. Ea arată că Răsăritul a avut, de la început, o intuiție teologică pe care Apusul a refuzat-o: aceea că lucrarea istorică concretă a unui cârmuitor poate fi atât de adâncă în slujirea Bisericii, încât să atingă pragul isapostoliei. Apusul, mai prudent, mai juridic, mai legat de modelul roman al sfințeniei prin viață ascetică sau prin mucenicie, a păstrat cel Mare — Magnus — dar n-a îndrăznit să adauge Sfântul. Pentru creștinul ortodox de astăzi, această asimetrie merită cunoscută. Ea arată că titlul isapostolos nu este o exagerare bizantină, ci o judecată eclezială deliberată, asumată în deplină cunoștință de complexitatea biografiei constantiniene.
Troparul ca cheie
Troparul Sfinților Constantin și Elena, glasul 8:
„Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l și, ca Pavel, chemarea nu de la oameni luând, cel între împărați Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâna Ta a pus-o. Pe care păzește-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.”
În acest tropar este cheia întregului articol.
Versul care contează cel mai mult este: „ca Pavel, chemarea nu de la oameni luând”. Sfinții Părinți care au alcătuit slujba l-au pus pe Constantin alături de Sfântul Apostol Pavel. Iar Pavel este apostolul prin excelență chemat direct de Hristos, nu prin succesiunea celor Doisprezece. Sfântul Pavel n-a fost dintre cei doisprezece, dar a primit chemarea pe drumul Damascului, în lumină. Constantin, după mărturia transmisă, a primit chemarea văzând semnul Crucii pe cer înainte de bătălia de la Podul Milvius (In hoc signo vinces — „prin acest semn vei birui”).
Paralela nu rămâne doar la nivelul troparului. Tradiția liturgică ortodoxă a ales pentru ziua Sfinților Constantin și Elena, ca lectură apostolică, pericopa din Faptele Apostolilor 26, 12-20 — adică tocmai mărturisirea Sfântului Pavel înaintea regelui Agripa, în care apostolul povestește lumina cerească de pe drumul Damascului și glasul lui Hristos: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?… Ridică-te și stai pe picioarele tale; pentru aceasta M-am arătat ție: să te rânduiesc slujitor și martor”. Lectura nu este aleasă întâmplător. Biserica spune, prin însăși alegerea pericopei: vedenia lui Constantin este de același tip cu vedenia lui Pavel. Amândoi au primit chemarea „nu de la oameni”, ci direct de la Hristos cel slăvit; amândoi au fost rânduiți „slujitor și martor”; amândoi au întors o lume întreagă către Evanghelie. Citirea din Fapte 26 este, în chip cuvântos, întemeierea biblică a titlului isapóstolos — verificarea liturgică a paralelei pe care troparul o cântă.
Paralela este, așadar, teologică, nu retorică. Așa cum Pavel a fost chemat direct de Hristos cel Înviat și a devenit Apostol al neamurilor, Constantin a fost chemat direct, prin semnul Crucii, și a devenit isapostolos — întocmai cu apostolii — pentru încreștinarea Imperiului. Părinții care au compus troparul și cei care au rânduit citirea au știut exact ce spun. Aici este fundamentul teologic al titlului isapóstolos, înscris în chiar inima slujbei pe care Biserica o cântă în noaptea de 20 spre 21 mai.
Sfânta Elena nu este pomenită explicit în acest tropar, dar condacul o așază alături de fiul ei, ca purtătoare a Crucii pe care Constantin a văzut-o în chip, iar ea a aflat-o în chip material la Ierusalim. Cei doi sunt nedespărțiți în cinstirea Bisericii: împăratul care a văzut Crucea pe cer și împărăteasa care a găsit-o în pământ. Vederea și aflarea. Vedenia și descoperirea. Începutul și împlinirea — în aceeași Cruce.
Încheiere
Pentru creștinul ortodox de astăzi, Sfinții Constantin și Elena nu sunt amintirea unei împărății trecute. Sunt model viu pentru fiecare creștin care, având o autoritate oricât de mică în lumea aceasta — fie ea politică, profesională, familială sau doar a numelui propriu — este chemat să o pună în slujba Bisericii. Și sunt mărturie că Dumnezeu cheamă isapostoloi în fiecare generație: oameni prin care credința pătrunde acolo unde, înainte de ei, nu pătrunsese.
Întrebarea care rămâne pentru fiecare dintre noi, la sfârșitul acestui articol, este simplă: unde este cetatea pe care Hristos mi-o încredințează mie să o pun în mâna Lui?
Pentru unul, această cetate este familia. Pentru altul, locul de muncă. Pentru altul, o pagină scrisă, o școală, un atelier, o comunitate mică, o prietenie. Nu toți suntem chemați să schimbăm imperii — și, slavă lui Dumnezeu, nu pentru asta ne mântuim. Dar fiecare creștin primește un spațiu — oricât de neînsemnat ar părea — în care Crucea trebuie să devină vizibilă. Aici este isapostolia pentru noi: nu în mărimea cetății, ci în limpezimea cu care o așezăm sub semnul lui Hristos. Sfânta Elena a făcut-o cu un palat. Sfântul Constantin a făcut-o cu un imperiu. Tu și eu suntem chemați să o facem cu ce ni s-a dat — și ce ni s-a dat este îndeajuns.
Pe 21 mai, când vom auzi cum se cântă troparul în biserică, să nu trecem ușor peste cuvintele „ca Pavel, chemarea nu de la oameni luând”. Chemarea cea adevărată — atunci, ca și acum — vine din altă parte.
Sfinților întocmai cu Apostolii, Constantin și Elena, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Surse principale
- Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin (Vita Constantini), cărțile II-IV
- Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească I, 17
- Sozomen, Istoria Bisericească II, 1
- Teodoret al Cirului, Istoria Bisericească I, 18
- Egeria, Itinerarium (Jurnal de pelerinaj, sec. IV) — pentru cultul Sfintei Cruci la Ierusalim
- Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, mai ales Cateheza a IV-a și a X-a
- Sfântul Atanasie cel Mare, De decretis Nicaenae Synodi
- Mineiul lunii mai, ziua 21 — slujba Sfinților Mari Împărați Constantin și Elena (tropar, condac, sinaxar, canon)
- Apostolul zilei: Fapte 26, 12-20