La 22 iulie, Biserica Ortodoxă o prăznuiește pe Sfânta Maria Magdalena. Ea a fost femeia din cetatea Magdala pe care Domnul a vindecat-o de șapte demoni și care I-a urmat apoi până la capăt: a stat lângă Cruce în ceasul în care ucenicii se risipiseră, a privegheat la îngroparea Lui și, în dimineața celei dintâi zile a săptămânii, L-a văzut înviat. Biserica o numește mironosiță, pentru că a venit dis-de-dimineață la mormânt cu miresme, ca să ungă trupul Domnului după rânduiala iudeilor. Și o cinstește ca întocmai cu Apostolii, pentru că de la mormântul gol a fost trimisă chiar de Cel înviat să ducă ucenicilor vestea pe care stă întreaga credință creștină: Hristos a înviat.
Femeia din Magdala
Magdala era o cetate de pescari pe țărmul apusean al Mării Galileii. De la ea își trage sfânta numele sub care o cunoaște toată lumea creștină. Despre viața ei dinainte de întâlnirea cu Hristos, Evanghelia ne spune un singur lucru, și acela este o suferință: era chinuită de duhuri necurate. Sfântul Evanghelist Luca o pomenește printre femeile care Îl însoțeau pe Domnul: „Maria, numită Magdalena, din care ieșiseră șapte demoni” (Luca 8, 2).
Scriptura nu îi pune în seamă Mariei Magdalena niciun păcat anume și nicăieri nu o numește desfrânată. Iar chinuirea de către duhurile necurate nu este, în sine, dovada vreunei vini ascunse: cel stăpânit de demoni este un om robit, care pătimește, iar cei șapte demoni nu alcătuiesc o biografie morală. Așa au privit Părinții Răsăritului suferința ei — ca pe o robie din care Hristos a slobozit-o —, iar Sfântul Modest, patriarhul Ierusalimului din veacul al VII-lea, mărturisește în cuvântul său despre mironosițe că ea și-a petrecut viața în curăție.
Ceea ce Evanghelia lasă sub tăcere, predania mai târzie a Bisericii a păstrat într-o istorisire vrednică de luare-aminte. Nichifor Calist Xanthopulos, istoric bisericesc din veacul al XIV-lea, povestește în cuvântul care îi este atribuit că Maria s-a născut din părinți înstăriți și temători de Dumnezeu, cunoscuți pentru milostenia lor, și că din tinerețe a prins dragoste de citirea Scripturilor, cunoscând din ele prorociile despre Mesia; rămasă de timpuriu fără părinți, și-a păzit fecioria în post și rugăciune. Văzând o asemenea viețuire, vrăjmașul neamului omenesc — care cunoștea prorocia lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu” (Isaia 7, 14) — a socotit că ea ar putea fi fecioara aceea și s-a ridicat asupra ei cu război, iar Dumnezeu a îngăduit să fie chinuită de cei șapte demoni, ca răbdarea și curăția ei să iasă la lumină. Istorisirea rămâne predanie târzie, nu mărturie a Evangheliei; dar ea grăiește în duhul Părinților, care au învățat că taina întrupării a fost ascunsă de stăpânitorii acestui veac (cf. 1 Corinteni 2, 7-8), și spune limpede cum a privit Răsăritul cei șapte demoni: nu semn al desfrânării, ci război al vrăjmașului împotriva unei vieți curate.
Vindecarea a fost pentru ea începutul unei vieți noi. Sfântul Luca scrie că femeile vindecate de Domnul Îi slujeau „din avutul lor” (Luca 8, 3). Recunoștința ei nu s-a oprit la o mulțumire rostită o dată: s-a făcut slujire de fiecare zi. A lăsat casa și cetatea și a urmat Învățătorului din loc în loc, purtând împreună cu celelalte femei grija celor de trebuință. Ucenicia ei a început din recunoștință și a crescut în dragoste.
Lângă Cruce și la mormânt
Dragostea aceasta s-a arătat întreagă abia în ceasul în care totul părea pierdut. Când Domnul a fost prins, ucenicii s-au risipit, iar Petru, care făgăduise că va muri cu El, s-a lepădat de trei ori în curtea arhiereului. Sub Cruce, dintre ucenici, Evanghelia îl arată numai pe Ioan, ucenicul iubit; alături de el au stat femeile. Sfântul Evanghelist Ioan scrie: „Și stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena” (Ioan 19, 25).
Ea a stat acolo până la sfârșit, martoră a răstignirii și a morții Domnului, și a mers apoi după trupul Lui până la mormântul cel săpat în stâncă: „Iar acolo era Maria Magdalena și cealaltă Marie, șezând în fața mormântului” (Matei 27, 61). Nimeni nu mai aștepta atunci Învierea. Ea a rămas nu pentru că nădăjduia ceva, ci pentru că nu putea pleca.
„Maria!” — dimineața Învierii
După ce a păzit odihna sâmbetei, poruncită de Lege, s-a întors la mormânt cu miresmele pregătite. Sfântul Ioan scrie: „Iar în ziua întâia a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra ridicată de pe mormânt” (Ioan 20, 1). A alergat la Petru și la Ioan, iar cei doi au venit, au văzut mormântul gol și giulgiurile puse deoparte, apoi s-au întors la ale lor.
Maria a rămas. „Iar Maria stătea afară lângă mormânt plângând” (Ioan 20, 11). Plângând, s-a aplecat spre mormânt și a văzut doi îngeri în veșminte albe, care au întrebat-o: „Femeie, de ce plângi?” Le-a răspuns că L-au luat pe Domnul ei și nu știe unde L-au pus. Apoi s-a întors și L-a văzut pe Iisus stând, dar nu L-a cunoscut: credea că este grădinarul. I-a cerut, dacă el L-a luat, să-i spună unde L-a pus, ca să-L ridice ea.
Atunci „Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea I-a zis evreiește: Rabuni! (adică, Învățătorule)” (Ioan 20, 16). Un singur cuvânt — numele ei — și ochii i s-au deschis. Păstorul cel bun Își cheamă oile pe nume (cf. Ioan 10, 3), iar oaia care a rămas lângă staul chiar și când staulul părea pustiit I-a cunoscut îndată glasul.
Domnul i-a dat apoi cea dintâi trimitere de după Înviere: „Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17). Și Maria Magdalena a venit la ucenici, vestindu-le că a văzut pe Domnul (cf. Ioan 20, 18). Sfântul Evanghelist Marcu adeverește: după Înviere, Domnul „S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese șapte demoni” (Marcu 16, 9).
Se cuvine pomenită aici și o adâncire pe care o face Sfântul Grigorie Palama în omilia sa la Duminica Mironosițelor. Punând împreună mărturiile celor patru evangheliști, el tâlcuiește că „cealaltă Marie” care a venit la mormânt (cf. Matei 28, 1) era însăși Maica Domnului și că ea a primit cea dintâi vestea și vederea Fiului înviat, evangheliștii grăind acoperit despre aceasta, ca vestirea Învierii să nu poată fi respinsă ca mărturie a unei mame despre Fiul ei. Tâlcuirea aceasta nu așază între Născătoarea de Dumnezeu și Magdalena vreo întrecere și nu micșorează cu nimic locul celei din urmă: Evanghelia de la Ioan îi păstrează întâlnirea față către față cu Cel înviat, chemarea pe nume și trimiterea la Apostoli — o cinste a ei, pe care nu o împarte cu nimeni în taina acestei dimineți.
Trimisă la cei trimiși
Cuvântul apostol înseamnă, pe grecește, trimis. În dimineața Învierii, femeia din Magdala a fost trimisă de Însuși Domnul cel înviat la cei ce aveau să fie trimiși în toată lumea. De aceea o cinstește Biserica cu numele de întocmai cu Apostolii: ea a împlinit cea dintâi lucrarea vestirii Învierii, ducând-o Apostolilor înșiși, unor oameni care încă nu credeau. Numele acesta de cinstire nu spune că ea s-ar fi numărat între cei doisprezece, nici că slujirile în Biserică s-ar amesteca; el mărturisește măsura lucrării ei de vestire a Evangheliei.
După Înălțarea Domnului și după Pogorârea Duhului Sfânt, ea a slujit mai departe Bisericii dintâi. Predania evlavioasă a Bisericii povestește că a ajuns până la Roma și a stat înaintea împăratului Tiberiu, căruia i-a întins un ou cu vestirea: Hristos a înviat! Istorisirea s-a păstrat în mai multe chipuri — în unele, sfânta îi întinde împăratului un ou roșu, semn al vieții celei noi; în altele, oul se înroșește minunat în mâna ei. Biserica a primit-o ca pe o predanie de evlavie, nu ca pe un fapt consemnat de istoricii vremii, și de ea leagă evlavia ortodoxă obiceiul ouălor roșii de Paști, păstrat până astăzi.
Spre sfârșitul vieții s-a așezat la Efes, lângă Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, ucenicul iubit, și acolo s-a săvârșit cu pace; predania spune că a fost îngropată la intrarea peșterii celor Șapte Tineri din Efes. Sfintele ei moaște au fost aduse de la Efes la Constantinopol spre sfârșitul veacului al IX-lea, în zilele împăratului Leon al VI-lea cel Înțelept, și așezate în mănăstirea Sfântului Lazăr. Astăzi, mâna ei stângă se păstrează nestricată la mănăstirea Simonopetra din Sfântul Munte Athos, iar părticele din moaștele ei se cinstesc în multe locuri ale lumii ortodoxe; în România, o părticică din moaștele sfintei se află la Mănăstirea Pantocrator din Drăgănești-Vlașca, unde praznicul ei adună an de an mii de închinători. Pe lângă praznicul ei din 22 iulie, Biserica o pomenește împreună cu celelalte sfinte femei în Duminica Mironosițelor, în vremea Penticostarului.
Chipul ei adevărat
Puține chipuri din Evanghelie au fost acoperite de atâtea adaosuri străine ca al Mariei Magdalena. Ca să o cinstim drept, trebuie date la o parte două deformări: una veche, apuseană, și una a vremurilor noastre.
Cea dintâi s-a născut în Apus. Unii scriitori apuseni înclinaseră deja spre o asemenea apropiere, dar chipul contopit a primit formă hotărâtoare în anul 591, când Sfântul Grigorie Dialogul, episcopul Romei, a unit într-o omilie asupra Evangheliei (Omilia 33) trei femei într-un singur chip: Maria Magdalena, Maria din Betania — sora lui Lazăr și a Martei — și femeia păcătoasă care a spălat cu lacrimi picioarele Domnului în casa lui Simon fariseul (Luca 7, 36-50). Din această contopire s-a născut chipul apusean al „desfrânatei pocăite”, zugrăvit vreme de veacuri în pictura și în literatura Apusului. Răsăritul nu a cunoscut niciodată această amestecare. Biserica Ortodoxă le-a cinstit dintotdeauna pe cele trei femei deosebit: Maria din Betania este pomenită împreună cu sora ei Marta, femeia din casa fariseului rămâne în Evanghelie fără nume, iar Maria Magdalena este ucenica vindecată de demoni, mironosița și vestitoarea Învierii. Sinaxarele răsăritene nu îi pun în seamă niciun trecut de desfrânare, iar Sfântul Modest al Ierusalimului mărturisește, cum am văzut, curăția vieții ei. Este de spus că, în cele din urmă, chiar Biserica Romei a lăsat deoparte această contopire: de la înnoirea cărților ei liturgice din anul 1969, pomenirea din 22 iulie o privește numai pe Maria din Magdala.
A doua deformare este a vremurilor noastre. Romane și filme cu mare răsunet au făcut din Maria Magdalena „soția lui Iisus”, sprijinindu-se pe scrieri gnostice târzii, precum așa-numita Evanghelie după Filip, alcătuită în veacul al III-lea și respinsă de Biserică de la bun început. Nici măcar acest text nu spune însă ceea ce i se pune în seamă: el vorbește despre o apropiere aparte, într-un limbaj simbolic pe care nici cercetătorii nu-l citesc la fel — iar o scriere ivită la două veacuri după mărturiile apostolice nu poate dovedi, oricum, nimic despre viața Domnului. Evanghelia o arată pe Maria Magdalena ucenică a Domnului: vindecată de El, slujindu-I din avutul ei, stând lângă Crucea Lui și vestind Învierea Lui. Cine caută în ea altceva nu o mai caută pe ea, ci născocește alt chip, străin de Scriptură și de predania Bisericii.
Amândouă deformările îi pun în seamă ce nu a fost și trec sub tăcere ce a fost. Măreția Mariei Magdalena stă în dragostea statornică ce a rămas lângă Cruce când ucenicii fugiseră, și în cinstea, pe care nimeni nu i-o poate lua, de a fi văzut cea dintâi mormântul gol și de a fi dus Apostolilor vestea că Domnul a înviat.
Dragostea care vede Învierea
Părinții Bisericii au văzut în Maria Magdalena chipul sufletului care Îl caută pe Hristos. Căutarea ei din dimineața Învierii o împlinește pe cea a miresei din Cântarea Cântărilor, care umblă noaptea prin cetate după cel iubit al sufletului ei, îl caută și nu-l află, întreabă pe paznici și nu se oprește până nu-l găsește (cf. Cântarea Cântărilor 3, 1-4). Așa a umblat și Maria prin întunericul dimineții, așa i-a întrebat pe îngeri și pe cel pe care-l credea grădinar, și nu s-a oprit până ce Cel căutat nu a strigat-o pe nume.
Din viața ei rămâne astfel o învățătură care nu se învechește. Cea dintâi vestire a Învierii a fost încredințată unei femei pe care harul lui Hristos o vindecase și care răspunsese harului cu dragoste statornică. Ea a rămas la mormânt când toate păreau sfârșite, a plâns, a căutat, a întrebat — și tocmai ei i-a rostit Domnul numele. Dragostea ei nu a cumpărat arătarea Domnului; dar ea a ținut-o acolo unde Cel înviat a binevoit să Se arate. Așa lucrează Dumnezeu cu tot sufletul care Îl caută cu statornicie: Se lasă aflat de cel ce rămâne. Cine nu pleacă de lângă mormânt ajunge să vadă Învierea.
Sfântă Mironosiță Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască și nouă dragostea ta statornică și bucuria vestirii tale: Hristos a înviat!
