În ziua de 4 iunie, Biserica le cinstește pe Sfintele și Drepte Marta și Maria, surorile lui Lazăr din Betania, pe care le pomenește și în Duminica Mironosițelor. Sunt, poate, dintre cele mai cunoscute femei ale Evangheliei — și totuși viața lor și citirea pe care Părinții au dat-o celor două surori rămân, pentru cei mai mulți, puțin știute. Le recunoaștem îndată după câteva scene: una slujind în casă, cealaltă șezând la picioarele Domnului, amândouă plângând la mormântul fratelui lor. Dincolo de aceste scene se ascunde însă o învățătură care cuprinde, în doi oameni, întreaga viață creștină.
Casa din Betania
Betania era un sat mic, la o depărtare de câțiva kilometri de Ierusalim, peste Muntele Măslinilor. Acolo era o casă în care Hristos intra ca într-a Sa. Evanghelistul Ioan o spune fără ocol: „Și iubea Iisus pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr” (Ioan 11, 5). Sunt puține locuri în Scriptură unde se vorbește astfel, pe nume, despre iubirea Domnului pentru o familie anume. În casa aceasta a celor trei frați — Marta, Maria și Lazăr — Cel ce nu avea unde să-Și plece capul a aflat odihnă, prietenie, masă și ascultare. De aceea Betania nu e doar un sat: e icoana casei creștine în care Hristos este așteptat și primit.
Cei trei nu se despart unul de altul nici în Evanghelie, nici în cinstirea Bisericii. Iar pentru a înțelege cine sunt cele două surori, trebuie spus mai întâi cine este fratele lor.
Unde le găsim în Evanghelie
Cele câteva scene evanghelice în care îi întâlnim pe cei trei frați sunt acestea:
- Luca 10, 38–42 — Marta slujește, Maria ascultă la picioarele Domnului.
- Ioan 11, 1–45 — moartea și învierea lui Lazăr; mărturisirea Martei.
- Ioan 12, 1–8 — ungerea din Betania, mirul Mariei.
- Ioan 12, 9–11 — hotărârea arhiereilor de a-l ucide și pe Lazăr.
Lazăr, prietenul lui Hristos
Sfântul și Dreptul Lazăr nu este un personaj de margine. El stă în chiar inima Evangheliei, la hotarul dintre lucrarea lui Hristos și Patima Sa.
Când Lazăr s-a îmbolnăvit, surorile au trimis la Domnul vorbă smerită și plină de încredere: „Doamne, iată, cel pe care îl iubești este bolnav.” Și totuși Hristos a întârziat înadins, lăsându-l pe prietenul Său să moară. Sfântul Ioan Gură de Aur vede aici o lege a vieții duhovnicești, iar nu o părăsire: „Celor mai ales iubiți de Dumnezeu le este dat să rabde unele ca acestea; căci și Lazăr era unul dintre prietenii lui Hristos, și totuși era bolnav” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, 62, 1). Boala și moartea celui iubit nu sunt semn că Dumnezeu a uitat, ci, adesea, calea pe care El pregătește o slavă mai mare.
Când a venit, prietenul Lui zăcea de patru zile în mormânt — de unde și numele sub care îl cinstește Biserica: „Lazăr cel de patru zile”. Înaintea mormântului, Hristos a rostit cuvintele care sunt temelia nădejdii noastre: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Și, mai înainte de a-l chema afară, a făcut ceea ce nicăieri altundeva nu se spune atât de scurt și de zguduitor despre El: „Și a lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 35). Dumnezeu adevărat și Om adevărat a plâns la mormântul unui prieten, ca apoi să-l strige cu glas mare: „Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43) — și cel mort a ieșit.
Învierea lui Lazăr nu este o minune între altele. Ea este, după mărturia Bisericii, încredințarea cea mai dinainte a învierii de obște: înviindu-l pe Lazăr mai înainte de Patima Sa, Hristos a adeverit învierea tuturor. De aceea, în rânduiala anului bisericesc, Sâmbăta lui Lazăr este așezată chiar înaintea Intrării în Ierusalim, ca o ușă spre Săptămâna Patimilor: ceea ce s-a făcut cu Lazăr se va face, la sfârșit, cu toți.
Trebuie spus însă că Lazăr nu a înviat încă în starea slavei celei nestricăcioase, precum avea să învie Hristos, Cel ce, înviat din morți, „nu mai moare”. Lazăr a fost chemat înapoi în viața aceasta, purtând încă trup muritor, și avea să moară din nou. Dar tocmai întoarcerea aceasta a celui mort de patru zile, al cărui trup începuse să vadă stricăciunea, arată puterea glasului lui Hristos asupra morții și vestește ziua când toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu.
Tocmai pentru că semnul era prea mare ca să poată fi tăgăduit, el a grăbit și hotărârea morții împotriva lui Hristos — și, odată cu El, împotriva celui înviat: „Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus” (Ioan 12, 10–11).
După tradiția Bisericii, în prigoana care a urmat uciderii arhidiaconului Ștefan, Lazăr a fost silit să părasească Iudeea și a aflat scăpare în Cipru. Acolo, Sfinții Apostoli Pavel și Barnaba l-au așezat episcop, cel dintâi al cetății Kition (Larnaca de astăzi). A păstorit, după tradiție, încă vreo treizeci de ani, și tot acolo a adormit a doua oară — de data aceasta spre așteptarea învierii celei de pe urmă.
Mărturia istorică nu lipsește. În anul 890, la Larnaca, a fost descoperit cel de-al doilea mormânt al său, cu o lespede de marmură pe care era săpat: „Lazăr cel de patru zile, prietenul lui Hristos.” Împăratul Leon al VI-lea a zidit peste mormânt biserica Sfântului Lazăr — una dintre puținele biserici bizantine păstrate până azi în Cipru — și a strămutat o parte din moaște la Constantinopol, în anul 898; pomenirea acestei strămutări se face la 17 octombrie. Astfel, viața lui Lazăr leagă, în chip uimitor, Palestina, Ciprul și, mai târziu (prin moaștele duse în Apus după cruciada a patra), și Franța.
Se cuvine însă o lămurire, fiindcă aici Răsăritul și Apusul au urmat fire deosebite: tradiția apuseană a făcut din Lazăr un episcop al Marsiliei, mutându-i scaunul în Provența. Tradiția răsăriteană îl știe episcop de Kition, în Cipru — și tot acolo îi păstrează mormântul și pomenirea. Vom vedea îndată că nu este singura dată când tradiția apuseană a urmat un alt fir în jurul acestei familii.
Marta: lucrarea și mărturisirea
Pe Marta o întâlnim, cel mai limpede, în casa din Betania, când Hristos vine ca oaspete. Ea „se silea cu multă slujire” — gătind, rânduind, ostenindu-se ca primirea să fie după cuviință. Maria, în vremea aceasta, ședea la picioarele Domnului și asculta. Marta, cu o îndreptățire pe care fiecare gospodină o înțelege, cere ajutor: „Doamne, au nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc?” Iar Domnul îi răspunde cu o blândețe care nu o ceartă, ci o așază: „Marta, Marta, te îngrijești și pentru multe te silești; dar un lucru trebuie. Căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 41–42).
Cuvântul acesta a fost adesea citit greșit, ca o osândire a Martei. Nu este. Slujirea Martei este lucrare a dragostei, și fără ea nu se ține nici casă, nici Biserică, nici milostenie. Domnul nu osândește slujirea, ci grija împrăștiată — „pentru multe te silești” —, frământarea care pierde din vedere, în mijlocul atâtor osteneli bune, pe Cel pentru Care se ostenește. Marta este chipul vieții lucrătoare, al primirii străinului — acea iubire de străini pe care Părinții o numesc cea dintâi treaptă a faptei bune —, al mâinilor care nu stau.
Dar Marta nu este numai femeia ostenelii. Ea este și femeia mărturisirii. Căci la moartea lui Lazăr, „când a auzit că vine Iisus, a ieșit în întâmpinarea Lui; iar Maria ședea în casă” (Ioan 11, 20). Ea aleargă întâi, cu durere și cu credință deopotrivă: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.” Și tot ea rostește o mărturisire pe care puțini o bagă în seamă: „Da, Doamne. Eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (Ioan 11, 27). Aceasta stă, în putere și limpezime, lângă mărturisirea lui Petru de la Cezareea lui Filip — și o rostește în fața morții, când credința este cel mai greu de ținut. Marta cea „împrăștiată cu multe” este, deopotrivă, Marta cea cu inima întreagă în mărturisire.
Mai este însă un cuvânt al Martei care arată cât de nedespărțite sunt cele două surori. După ce Îl întâmpină pe Hristos și Îl mărturisește ca Fiu al lui Dumnezeu, Marta se întoarce și o cheamă pe Maria, spunându-i în taină: „Învățătorul este aici și te cheamă” (Ioan 11, 28). Aici Marta nu mai este doar cea care slujește masa, ci cea care aduce pe altcineva la Hristos. Lucrarea ei devine chemare, iar grija ei se face propovăduire. Marta o scoate pe Maria din casa durerii și o duce la picioarele Domnului, acolo unde Maria își aflase dintotdeauna locul.
Maria: liniștea și mirul
Maria este cealaltă față a aceleiași iubiri. Pe ea o vedem mai întâi „așezându-se la picioarele Domnului” și ascultând cuvântul Lui (Luca 10, 39). Locul ei nu este în mișcare, ci în liniște; nu în multe, ci în „unul” singur. Tăcerea ei nu este lene, ci ascultare adunată — acea luare-aminte a întregii ființe la un singur cuvânt. De aceea partea ei se numește „cea bună” și „care nu se va lua de la ea”: lucrarea trece, masa se strânge, oaspetele pleacă, dar cuvântul ascultat în liniște rămâne în inimă.
Și la mormânt, Maria păstrează același chip. Ea nu aleargă, ci așteaptă să fie chemată; iar când vine, cade la picioarele Domnului — acolo unde o aflăm de fiecare dată — și plânge. Lacrimile Mariei și ale celor veniți cu ea Îl tulbură pe Domnul, iar durerea celor două surori se adună înaintea Lui ca durerea întregii omeniri în fața morții. Liniștea Mariei nu este nesimțire, ci dragoste tăcută, care plânge și se închină.
Tot Maria este cea care, cu șase zile înainte de Paști, în Betania, la cina unde Lazăr cel înviat ședea iarăși la masă cu Domnul — o masă care era ea însăși o sărbătoare a biruinței vieții asupra morții —, „luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului” (Ioan 12, 3). Gestul ei este risipă de dragoste — un mir scump vărsat dintr-odată, fără socoteală. Iuda cârtește că s-a „pierdut”, dar Hristos primește mirul ca pe o lucrare bună și îl descoperă drept ceea ce era cu adevărat: o mai-înainte-vestire a îngropării Lui — „Las-o; pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat” (Ioan 12, 7).
De aceea Maria din Betania este numărată între mironosițe, femeile mirului. Când Biserica o numește astfel, nu o face fiindcă Evangheliile o așază nominal între femeile care au mers la mormânt în dimineața Învierii — căci acolo ele nu sunt pomenite pe nume —, ci fiindcă vede în ungerea din Betania aceeași dragoste a mirului: dragostea care cinstește Trupul Domnului înainte de îngropare și care, în chip liturgic, se unește cu dragostea purtătoarelor de mir. Mireasma care a umplut casa este însăși mireasma vieții ei: ascunsă, vărsată, întreagă.
Cele două vieți
Părinții au văzut dintotdeauna, în cele două surori, cele două vieți ale omului întors spre Dumnezeu: lucrarea și vederea, fapta și contemplarea — ceea ce tradiția numește praxis și theoria. Marta este lucrarea: mâinile care slujesc, milostenia, nevoința, ascultarea în cele dinafară. Maria este liniștea: mintea adunată la picioarele Domnului, ascultarea cuvântului, rugăciunea care tace și privește.
Sfântul Ioan Casian, adunând învățătura părinților pustiei, dă acestei citiri forma ei limpede. Tâlcuind cuvântul Domnului către Marta, el scrie: „Domnul așază binele cel mai înalt nu în lucrarea cea de fapt, oricât de vrednică de laudă și de roditoare ar fi ea, ci în contemplarea Sa, care este simplă și una singură” (Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, I, 8). Și adaugă o cumpănire pe care se cuvine să o ținem minte: „Lăudând partea Mariei, fără a o osândi pe Marta, Domnul arată totuși că lucrarea este mai prejos decât vederea” (idem).
Important este că cele două nu se vrăjmășesc. Nu este vorba de o viață bună și de una rea, ci de o rânduială: lucrarea pregătește, curățește și deschide calea; liniștea primește. „Un lucru trebuie” nu desființează slujirea Martei, ci o așază sub un singur cap — pe Hristos. Cine slujește fără să asculte cuvântul ajunge la frământarea „celor multe”; cine vrea să asculte fără să fi trecut prin osteneala slujirii rareori are inima curățită ca să audă. De aceea Biserica le ține împreună pe cele două surori, în aceeași casă și în aceeași zi de pomenire: ele sunt un singur om dinaintea lui Dumnezeu, cu mâinile Martei și cu inima Mariei.
În tradiția isihastă, șederea Mariei la picioarele Domnului este icoana liniștii lăuntrice — a luării-aminte adunate, a minții care, lăsând „cele multe”, se odihnește într-un singur cuvânt. Nu o liniște goală, ci una plină: liniștea celui ce ascultă. „Partea cea bună” este tocmai aceasta — singurul lucru care nu ni se va lua, nici de moarte.
O lămurire: Maria din Betania nu este Maria Magdalena
Aici se cuvine spus limpede ceea ce, în Apus, s-a tulburat vreme de veacuri. În tradiția răsăriteană, Maria din Betania, sora Martei și a lui Lazăr, este o persoană deosebită de Maria Magdalena (pomenită la 22 iulie) și de femeia păcătoasă din casa fariseului, care a uns și ea picioarele Domnului (Luca 7). Sunt trei femei, nu una.
Trebuie adăugat și că ungerea Mariei din Betania (Ioan 12, la picioarele Domnului, cu șase zile înainte de Paști) nu este una cu ungerea pe care Biserica o cântă în Miercurea Mare — aceea a femeii păcătoase din Luca 7. Sunt două femei și două ungeri: una a dragostei chibzuite a ucenicei, cealaltă a pocăinței. Iar amănuntul comun — ungerea picioarelor și ștergerea lor cu părul, care apare și la Luca, și la Ioan — este tocmai cel care, în Apus, a hrănit contopirea lor.
Tradiția apuseană medievală, mai ales în urma unei omilii a papei Grigorie cel Mare din veacul al VI-lea, a dezvoltat o identificare care a unit aceste trei chipuri într-unul singur — „Maria Magdalena, sora lui Lazăr și femeia păcătoasă”. Urma acestei identificări se vede chiar în calendarul roman, unde multă vreme Marta era prăznuită singură, la 29 iulie, fără sora și fără fratele ei. De altfel, Biserica Latină însăși a recunoscut, printr-un decret din 2021, incertitudinea tradițională asupra identității Mariei și a schimbat pomenirea de la 29 iulie în „Sfinții Marta, Maria și Lazăr”, prăznuindu-i din nou pe cei trei frați împreună.
Lămurirea nu este o ceartă de erudiție. Ea ne ajută să citim Evanghelia drept. Maria din Betania este, da, cea care a uns picioarele Domnului cu mir de nard (Ioan 12) — și deci o mironosiță. Dar nu este femeia păcătoasă din Luca 7, nici Maria Magdalena, cea din care au ieșit șapte demoni și care a stat cea dintâi la mormântul gol. A le ține deosebite înseamnă a da fiecăreia cinstea ei și a nu amesteca, sub un singur nume, trei lucrări deosebite ale harului. Este aceeași limpezime cu care Răsăritul îl ține pe Lazăr episcop de Kition, iar nu de Marsilia: tradiția nu mută persoanele și nu le topește una într-alta.
După Evanghelie
Ce s-a întâmplat cu cele două surori după Înălțarea Domnului? Evanghelia tace, dar tradiția Bisericii păstrează o mărturie smerită. În prigoana de după uciderea arhidiaconului Ștefan, când Lazăr a fost izgonit din Iudeea, surorile l-au însoțit pe fratele lor și au ajutat la propovăduirea Evangheliei în țări străine. O tradiție le așază sfârșitul tot în Cipru, lângă fratele lor, episcopul Kitionului; alte sinaxare păstrează însă tăcerea asupra locului adormirii lor, spunând doar că l-au însoțit pe Lazăr în propovăduirea Evangheliei.
Despre felul sfârșitului lor nu se știe, așadar, mare lucru — și tăcerea aceasta este ea însăși o învățătură. Cele două femei pe care Hristos le-a iubit pe nume nu și-au căutat un nume al lor. Slava lor nu stă în fapte răsunătoare, ci în Cel pe Care L-au slujit și L-au ascultat. Marta a slujit, Maria a tăcut și a uns cu mir, amândouă au mărturisit și au plâns la mormânt — iar Biserica le-a numărat între sfinți și între mironosițe nu pentru ceea ce au lăsat în urmă, ci pentru Cel pe Care L-au primit în casă și în inimă.
Cinstirea liturgică
Biserica le prăznuiește pe Sfintele Marta și Maria la 4 iunie și, împreună cu celelalte purtătoare de mir, în Duminica Mironosițelor — a treia duminică a Penticostarului, adică a doua duminică după Duminica Paștilor. Fratele lor, Sfântul Lazăr, este cinstit în Sâmbăta lui Lazăr, înaintea Floriilor, și la 17 octombrie, când se face pomenirea aducerii moaștelor sale.
Legătura dintre cele trei pomeniri se vede cel mai limpede în troparul Sâmbetei lui Lazăr, care este și troparul Floriilor: „Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, ai sculat din morți pe Lazăr, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție, Biruitorului morții, strigăm: Osana Celui dintru înălțime, bine ești cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.” Învierea unuia singur din Betania este, în cântarea Bisericii, chezășia învierii tuturor.
Cântările zilei le văd pe Marta și Maria nu separat, ci împreună cu Lazăr: surori care au crezut cu tărie în Hristos, s-au împodobit cu virtuți și au fost învrednicite să se afle, împreună cu fratele lor, în ceata sfinților. Astfel, cinstirea Bisericii nu le îngustează la scena din Luca — una slujind, alta ascultând —, ci le arată ca pe două femei întregi: credincioase, iubitoare, mărturisitoare și rugătoare.
Ce ne învață cele două surori
Marta și Maria sunt, împreună, întreaga viață creștină. Nu trebuie să alegem între ele, ci să le purtăm pe amândouă: mâinile care slujesc și inima care ascultă; iubirea de străini și rugăciunea în liniște; mărturisirea credinței în fața morții și mireasma dragostei vărsate fără socoteală. Lucrarea fără liniște se împrăștie; liniștea fără lucrare se usucă. Casa din Betania ni le dăruiește pe amândouă, sub un singur Domn.
De aceea, prăznuindu-le la 4 iunie și în Duminica Mironosițelor, le rugăm pe Sfintele Marta și Maria, împreună cu fratele lor, Sfântul Lazăr cel de patru zile, prietenul lui Hristos, să mijlocească pentru noi: ca, în mijlocul „celor multe” cu care ne silim, să nu pierdem niciodată „partea cea bună” — pe Cel ce este învierea și viața.