Pe 15 iulie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Vladimir, marele cneaz al Kievului, cel întocmai cu apostolii, adormit în această zi a anului 1015. Prin botezul lui și prin botezarea Kievului, în jurul anului 988, Rusia Kieveană a fost așezată oficial pe calea Bisericii — leagănul creștinismului răsăritean al slavilor de est —, iar creștinarea începută atunci avea să înainteze treptat prin cetățile și ținuturile ei. Calendarul adună în mijlocul lui iulie tot începutul acestei creștinări: pe 11 iulie o pomenește pe Sfânta Olga, bunica lui Vladimir, cea dintâi mare luminătoare creștină a casei cneazului; pe 12 iulie, pe mucenicii varegi Teodor și fiul său Ioan, cei dintâi uciși pentru Hristos la Kiev; pe 15 iulie, pe cneazul care a desăvârșit ceea ce sângele lor și rugăciunea Olgăi începuseră.
Viața lui Vladimir nu seamănă cu viețile cuvioșilor. Cronica veche a Kievului, scrisă de călugări care îl cinsteau ca pe un sfânt, nu îi ascunde păcatele dinainte de botez: fratricidul, desfrâul, jertfele aduse idolilor. Tocmai de aceea Viețile Sfinților îl așază alături de împăratul Constantin și de Apostolul Pavel — oameni pe care Dumnezeu i-a luat din mijlocul rătăcirii lor și i-a făcut apostoli ai unor neamuri întregi. Povestea lui Vladimir este, înainte de orice, o mărturie despre ce poate face botezul dintr-un om. Nu pentru că apa ar șterge în chip mecanic libertatea și trecutul omului, ci pentru că în Botez omul primește moartea și învierea lui Hristos ca început al unei vieți pe care trebuie apoi să o lucreze. Vladimir nu a ajuns sfânt fiindcă a intrat în cristelniță, ci fiindcă, o dată intrat, nu s-a mai întors la omul care fusese.
Nepotul Olgăi
Rusia Kieveană a veacului al X-lea era o țară tânără și păgână. Cnejii ei, coborâtori din varegul Rurik, stăpâneau de la Novgorod până la Kiev drumul de apă dintre Marea Baltică și Marea Neagră, negustoreau și se războiau cu Bizanțul și se închinau zeilor slavi și nordici. În mijlocul acestei lumi, o singură făclie ardea: bătrâna cneaghină Olga, văduva cneazului Igor, primise botezul la Constantinopol pe la anul 957 și se întorsese acasă creștină. Fiul ei Sviatoslav, războinic aprig, a refuzat să o urmeze; îi răspundea mamei sale că drujina lui ar râde de el dacă ar primi credința grecilor. Olga s-a rugat până la moarte pentru fiul care nu voia și pentru nepoții care încă nu puteau alege.
Unul dintre acești nepoți era Vladimir, născut pe la anul 960. Mama lui, Malușa, slujea la curtea Olgăi ca chelăreasă a casei; tatăl era Sviatoslav însuși. Copilul a crescut, așadar, în preajma bunicii creștine, dar sub legea tatălui păgân. Încă băiat fiind, a fost trimis să cneazească la Novgorod, sub ocrotirea unchiului său Dobrînia, fratele Malușei.
Cneazul păgân
După moartea lui Sviatoslav, ucis de pecenegi la pragurile Niprului în anul 972, cei trei fii ai lui și-au împărțit țara și apoi s-au sfâșiat între ei. Oleg a pierit în luptă cu fratele său Iaropolk; Vladimir, amenințat la rândul lui, a fugit peste mare la varegi. S-a întors după câțiva ani cu oaste de mercenari nordici, a luat Poloțkul — unde a ucis pe cneazul Rogvolod și a luat-o cu sila de soție pe fiica acestuia, Rogneda —, apoi a pornit asupra Kievului. Iaropolk a fost ademenit la împăcare și ucis mișelește de varegii lui Vladimir. Din anul 978, fiul Malușei stăpânea singur toată Rusia.
Cronica descrie fără cruțare anii care au urmat. Vladimir a ridicat pe dealul de lângă curtea sa un altar al zeilor, în frunte cu Perun, idolul tunetului, cioplit din lemn, cu capul de argint și mustața de aur, și a adus jertfe acolo împreună cu poporul. Trăia în desfrâu: cronicarul îi numără femeile luate cu cununie și vorbește de sute de țiitoare ținute prin curțile cnezești. Peste toate, pe dealul lui Perun au început să curgă și jertfe de sânge omenesc, alese prin tragere la sorți dintre fiii și fiicele cetății.
În anul 983, sorțul a căzut pe Ioan, fiul unui vareg creștin pe nume Teodor, care se întorsese din Bizanț și trăia la Kiev. Tatăl a refuzat să-și dea copilul, spunând trimișilor că zeii lor sunt lemn lucrat de mâini omenești, iar Dumnezeu este unul singur, Cel care a făcut cerul și pământul. Mulțimea înfuriată a dărâmat casa peste cei doi, iar Teodor și Ioan au murit sub bârnele ei, cei dintâi mucenici ai pământului rusesc. Biserica îi pomenește pe 12 iulie, cu trei zile înaintea cneazului care atunci le ceruse sângele, iar mai târziu avea să zidească o biserică chiar pe locul casei lor. Cronicarii vechi au văzut în moartea lor sămânța aruncată în pământul Kievului: din ea avea să răsară, peste numai cinci ani, botezul întregii țări.
Cercetarea credințelor
Cronica primară a Kievului, cunoscută sub numele de Povestea anilor de demult și atribuită tradițional Cuviosului Nestor, a păstrat convertirea lui Vladimir într-o amplă istorisire teologică, alcătuită nu ca stenogramă diplomatică, ci pentru a arăta sensul providențial al alegerii Ortodoxiei. În ea, pe la anul 986, vin la cneaz soli de la popoarele dimprejur, fiecare lăudându-și legea: bulgarii de pe Volga îi îmbiau islamul, hazarii legea iudaică, trimișii de la nemți credința Romei, iar din Bizanț a venit un filosof grec. Cneazul i-a ascultat pe toți și a pus întrebări. Pe iudei i-a întrebat unde le este țara; când au răspuns că Dumnezeu i-a împrăștiat printre neamuri pentru păcatele lor, le-a spus că nu poate primi o lege de la oameni pe care Dumnezeul lor însuși i-a lepădat de la fața Lui. Filosoful grec i-a vorbit despre facerea lumii, despre căderea omului, despre întruparea, răstignirea și învierea Domnului, iar la urmă i-a arătat o icoană a Înfricoșătoarei Judecăți, cu drepții mergând spre rai și păcătoșii spre osândă. Vladimir a privit îndelung și a spus că bine este celor de-a dreapta și vai celor de-a stânga. Filosoful i-a răspuns că, dacă vrea să stea de-a dreapta, să se boteze. Cneazul nu s-a botezat atunci; a spus că vrea să mai cerceteze.
La sfatul boierilor și al bătrânilor cetății, a trimis apoi zece bărbați aleși să vadă cu ochii lor cum se închină fiecare neam. Solii au trecut pe la bulgari și au găsit slujbe fără bucurie; au trecut pe la nemți și au văzut rânduieli în care, spuneau ei, nu se afla frumusețe. La Constantinopol, împărații i-au trimis la Sfânta Sofia, iar patriarhul a slujit pentru ei Sfânta Liturghie cu toată strălucirea catedralei. Întorși la Kiev, solii au mărturisit înaintea cneazului și a boierilor că, stând în biserica aceea, nu mai știau dacă se află în cer sau pe pământ, căci pe pământ nu se găsește asemenea frumusețe; atâta doar știau, că acolo Dumnezeu locuiește cu oamenii, iar dulceața aceea nu o mai puteau uita. Cine a gustat ce este dulce, au adăugat ei, nu mai primește apoi ce este amar — de aceea ei nu mai pot rămâne în păgânătate. Iar boierii au încheiat sfatul cu un cuvânt care cântărea greu la Kiev: dacă legea grecească ar fi fost rea, nu ar fi primit-o Olga, bunica ta, care a fost cea mai înțeleaptă dintre oameni.
În felul în care cronica a păstrat evenimentul, alegerea credinței nu s-a făcut printr-o dispută câștigată cu argumente. Solii nu au adus de la Constantinopol o dovadă, ci o mărturie: au văzut frumusețea, iar frumusețea aceea era a Liturghiei — slava lui Dumnezeu locuind între oameni. În memoria ei duhovnicească, Rusia a intrat în Biserică pe această ușă: frumusețea cultului.
Chersonul, orbirea și botezul
Împrejurările botezului le cunoaștem și din cronică, și din izvoarele bizantine, iar ele se luminează una pe alta. În anii 987-988, împăratul Vasile al II-lea trecea prin cea mai grea încercare a domniei: răscoala generalului Vardas Focas, care se încoronase împotriva lui. Vasile a cerut ajutor de la Kiev, iar Vladimir i-a trimis șase mii de varegi, oastea care avea să întemeieze garda varegă a împăraților. În schimb, cneazul a cerut un lucru aproape de neconceput după protocolul dinastic bizantin: mâna unei porfirogenete, Ana, sora împăratului. Condiția pusă de Constantinopol a fost botezul. Când înțelegerea a întârziat să fie împlinită, Vladimir a asediat și a cucerit Chersonul — vechiul Korsun grecesc din Crimeea —, silind astfel Constantinopolul să ducă învoiala la capăt.
Aici cronica istorisește semnul care a pecetluit totul. Potrivit ei, înainte de sosirea miresei Vladimir a fost lovit de orbire. Ana, ajunsă în Cherson, i-a trimis vorbă să se boteze degrabă, dacă vrea să scape de boală. Cneazul a primit; iar când episcopul Chersonului și-a pus mâinile peste el în apa botezului, Vladimir și-a recăpătat vederea și a mărturisit înaintea tuturor că abia acum L-a cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat. O parte din drujina lui, văzând minunea, s-a botezat odată cu el. La botez a primit numele Vasile, după împăratul care îi devenea cumnat. S-a cununat apoi cu Ana în Cherson, a înapoiat cetatea împăraților ca dar de nuntă și a plecat spre Kiev luând cu sine preoți, vase sfinte, icoane și moaștele Sfântului Clement al Romei, aflate acolo.
Cronicarul însuși notează că, încă din vremea lui, unii spuneau că Vladimir s-ar fi botezat la Kiev, alții la Vasilev, alții în alte locuri; el ține însă mărturia Chersonului, iar Biserica a păstrat-o pe aceasta, împreună cu anul 988. Deosebirile dintre izvoare asupra locului și împrejurărilor exacte nu schimbă faptul central: în acei ani, cneazul Rusiei a primit botezul și a deschis calea botezării Kievului. Iar în limbajul Bisericii, omul vechi a murit atunci în apă, și un alt Vladimir a înviat din ea.
Botezul Kievului
Întors în cetatea lui, Vladimir a început cu dealul pe care păcătuise. Idolii au fost doborâți: unii tăiați în bucăți, alții arși, iar Perun — capul de argint și mustața de aur — legat de coada unui cal, târât de pe deal, bătut cu toiege spre ocara diavolului care înșelase printr-însul poporul, și aruncat în Nipru, cu poruncă să fie împins de la mal până va trece de pragurile râului. Kievenii, care ieri îi aduceau jertfe, îl petreceau acum cu plâns; peste puține zile aveau să coboare ei înșiși în același râu, pentru o cu totul altă scufundare.
Cneazul a dat apoi de veste prin toată cetatea că a doua zi toți, bogați și săraci, să vină la râu. Mulțimea a intrat în apă — unii până la gât, alții până la piept, copiii lângă mal, părinții ținându-și pruncii în brațe —, iar preoții veniți din Cherson și din Constantinopol citeau de pe mal rugăciunile botezului. Cronica spune că în ziua aceea s-au bucurat cerul și pământul de atâtea suflete mântuite, iar Vladimir, privindu-și poporul în apă, s-a rugat cu glas mare lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, să caute spre acești oameni noi, să le dea a-L cunoaște pe El, Dumnezeul cel adevărat, cum L-au cunoscut țările creștine, și să-i întărească în credința cea dreaptă, iar pe el să-l ajute împotriva vrăjmașului celui viclean.
A fost un botez hotărât de cneaz pentru cetatea sa, după înțelegerea vremii, în care neprezentarea la râu putea fi citită drept împotrivire față de stăpânitor — nu rodul unei catehizări îndelungate a fiecărui locuitor. Sacramentul rămâne același, primit de un popor întreg într-o zi; dar ceea ce Biserica avea de făcut abia începea, căci ea urma să lucreze în generațiile următoare pentru ca ceea ce fusese primit atunci laolaltă să fie asumat în inimă de fiecare om.
Pe locul unde stătuse Perun, cneazul a zidit biserica Sfântului Vasile, ocrotitorul său de botez. Pe locul unde muriseră Teodor și Ioan, varegii mucenici, a ridicat biserica cea mare a Adormirii Maicii Domnului, sfințită în anul 996, căreia i-a dăruit a zecea parte din toate veniturile sale — de aceea poporul a numit-o Biserica Zeciuielii. A adus clerici din lumea bizantină și a așezat începuturile organizării bisericești a Rusiei sub omoforul Constantinopolului, a zidit biserici prin cetăți și prin sate și a rânduit școli pentru copiii boierilor, ca să învețe carte; cronica păstrează amănuntul că mamele își plângeau copiii dați la carte ca pe niște morți, căci credința nu se întărise încă în ele. Creștinarea a mers de la Kiev spre celelalte cetăți treptat, cu preoți puțini pentru o țară uriașă, pe alocuri cu împotrivire și cu asprime din partea dregătorilor — izvoarele nu ascund nici aceasta —, dar sămânța fusese pusă în pământ bun: peste o singură generație, pământul acesta dădea deja sfinți.
Cneazul cel nou
Semnul cel mai limpede al schimbării lui Vladimir nu au fost bisericile, ci milostenia. Cronica povestește că a poruncit ca orice sărac și orice nevoiaș să poată veni la curtea cnezească și să primească mâncare, băutură și bani din vistierie; iar pentru bolnavii și neputincioșii care nu puteau veni, a rânduit care încărcate cu pâine, carne, pește, legume, miere și băutură, care străbăteau cetatea întrebând unde zac cei fără ajutor. Același om care numărase femeile cu sutele își număra acum săracii, ca să nu-i scape vreunul.
Schimbarea a mers până acolo încât a tulburat rânduiala țării. Înmulțindu-se tâlharii și făcătorii de rele, episcopii și bătrânii cetății au venit la cneaz să-l întrebe de ce nu-i pedepsește. Vladimir le-a răspuns că se teme de păcat: nu mai voia să verse sânge, el, care vărsase atâta. Episcopii au fost nevoiți să-i tâlcuiască rânduiala lui Dumnezeu: cneazul este pus de Dumnezeu spre pedepsirea celor răi și spre miluirea celor buni, iar cine cruță pe cei răi face rău celor buni. Vladimir a ascultat și a pedepsit din nou fărădelegea, după obiceiul părinților; dar întrebarea lui — teama de păcat în gura unui stăpânitor deprins cândva cu vărsarea sângelui — rămâne una dintre cele mai neobișnuite pagini ale cronicilor vremii. Poporul a simțit această înnoire și a păstrat-o în cântecele bătrânești, unde cneazul de la Kiev trăiește până astăzi sub numele de Vladimir, Frumosul Soare, cneazul ospețelor la care încăpeau și săracii.
Sfințenia lui nu a fost desăvârșirea unui pustnic. Vladimir a rămas până la moarte cneaz al vremii lui: s-a războit cu pecenegii care prădau țara, a ridicat cetăți de pază pe râurile de la miazăzi, a așezat oameni în ele, și-a împărțit fiii prin cetățile Rusiei ca să o țină întreagă. Dar direcția vieții i se schimbase, iar cronica o spune simplu: trăia în frica lui Dumnezeu. Din anii de după botez, izvoarele nu îi mai pomenesc desfrâul; îi pomenesc bisericile, milosteniile și lacrimile.
Sfârșitul și fiii
Sfârșitul l-a găsit cu sabia încă în mână. În anul 1014, fiul său Iaroslav, care cneazea la Novgorod, a oprit tributul cuvenit Kievului, iar bătrânul cneaz a poruncit să se pregătească drumurile și podurile pentru oaste: se gătea să meargă împotriva propriului fiu, spre durerea lui. Războiul acesta nu a mai fost: Vladimir a căzut bolnav și, pe 15 iulie 1015, și-a dat sufletul la Berestovo, satul cnezesc de lângă Kiev, după treizeci și șapte de ani de domnie, dintre care douăzeci și opt ca creștin.
Sviatopolk, fiul care se afla atunci la Kiev, a încercat să ascundă moartea tatălui, ca să apuce el scaunul înaintea fraților. Dar oamenii credincioși ai cneazului au desfăcut noaptea podeaua dintre odăi, au coborât trupul învelit într-un covor și l-au dus pe ascuns la Biserica Zeciuielii. Acolo l-a plâns tot Kievul — boierii ca pe apărătorul țării, săracii ca pe hrănitorul lor, spune cronica — și l-au așezat în raclă de marmură, alături de împărăteasa Ana, adormită cu câțiva ani înainte.
Cât de adânc prinsese rădăcină botezul lui s-a văzut în aceleași săptămâni, în fiii lui. Sviatopolk a trimis ucigași asupra fraților săi Boris și Gleb, iar cei doi tineri cneji, deși aveau oaste și puteau să se apere, au ales să nu ridice sabia asupra fratelui lor și au primit moartea rugându-se, ca Domnul lor. Ei nu au fost mucenici în înțelesul obișnuit, uciși pentru mărturisirea credinței, ci purtători de pătimire: au primit moartea fără să se răzbune, urmând blândeții lui Hristos. Boris și Gleb au fost cei dintâi sfinți ai Rusiei Kievene a căror cinstire s-a răspândit în întreaga Biserică a țării. Tatăl se botezase la maturitate, după o tinerețe de sânge; fiii, crescuți de la naștere în credința primită de la el, au murit ca niște miei. Într-o singură generație, botezul din Nipru rodise jertfă de bunăvoie.
Cinstirea peste veacuri
Cinstirea lui Vladimir a început devreme. Pe la mijlocul veacului al XI-lea, mitropolitul Ilarion al Kievului, cel dintâi ierarh al scaunului provenit dintre localnici, îi închina în Cuvântul despre Lege și Har o amplă laudă: îl înfățișa drept stăpânitor cu lucrare apostolică, îl apropia de Constantin cel Mare și asemăna apostolia lui în pământul Rusiei cu propovăduirea apostolilor printre neamuri. Prăznuirea lui s-a răspândit mai larg în veacurile următoare. Tradiția bisericească a legat întărirea cinstirii sale și de biruința tânărului cneaz Alexandru Nevski asupra suedezilor, pe râul Neva, la 15 iulie 1240 — chiar în ziua pomenirii luminătorului Rusiei.
Mormântul lui a împărtășit soarta Kievului. În același an 1240, mongolii au dărâmat Biserica Zeciuielii peste cei care se adăpostiseră în ea, iar racla cneazului a rămas îngropată sub dărâmături vreme de patru veacuri. Cel care a scos-o la lumină a fost un fiu de domn moldovean: mitropolitul Kievului Petru Movilă, care în anii 1635-1636 a cercetat ruinele Zeciuielii, a descoperit racla identificată de tradiție drept mormântul Sfântului Vladimir și a așezat spre închinare, în catedrala Adormirii din Lavra Peșterilor, rămășița cinstită drept capul sfântului. Un fiu de domn moldovean a scos din ruine mormântul luminătorului Rusiei — una dintre acele împletiri ale Ortodoxiei peste hotare și veacuri pe care istoria le lucrează în tăcere.
Biserica îl numește pe Vladimir „întocmai cu apostolii”, isapostolos, o titulatură pe care o poartă și Constantin și Elena, Nina Georgiei, Chiril și Metodie și bunica sa Olga. Titulatura spune ce a recunoscut Biserica în lucrarea lui: prin el, propovăduirea apostolică a cuprins oficial țara Rusiei.
Frumusețea care a botezat un neam
Rămâne, la sfârșit, întrebarea pe care viața lui o pune fiecărui cititor: cum se întoarce un asemenea om? Cronica nu îi atribuie lui Vladimir nicio criză de conștiință descrisă pe larg, nicio noapte a sufletului povestită în amănunt. Îi arată doar pașii: moartea mucenicilor varegi sub casa dărâmată, icoana Judecății privită îndelung, mărturia solilor despre frumusețea din Sfânta Sofia, orbirea dinaintea botezului și vederea de după. Dumnezeu l-a chemat pe cneazul barbar pe căile pe care le putea auzi — prin sânge nevinovat, prin frică, prin frumusețe și prin boală —, iar el, când a înțeles, nu s-a mai uitat înapoi.
Cine îl pomenește pe 15 iulie nu pomenește un stăpânitor fără pată, ci un om întors din adânc, în care harul a lucrat atât de adânc încât ucigașul de frate a ajuns să se teamă a pedepsi tâlharii, iar desfrânatul să-și trimită carele cu pâine prin cetate, căutându-i pe cei ce zac. Aceasta este lauda lui adevărată, mai mare decât toate cetățile și bisericile zidite: că s-a lăsat făcut de Hristos alt om — și a deschis unui neam întreg calea spre aceeași înnoire.
Articole relevante
- Sfinții Constantin și Elena, întocmai cu Apostolii — aceeași categorie hagiografică în care Biserica îl așază și pe Vladimir.
- Sfânta Nina, „cea întocmai cu Apostolii” — cum luminarea unui popor poate trece printr-o singură persoană.
- Sfântul Voievod Ștefan cel Mare — un alt chip de conducător așezat sub judecata și slujirea lui Dumnezeu.
- Sfântul Mucenic Lazăr, Cneazul Serbiei — despre putere, jertfă și mărturisire în lumea slavă ortodoxă.
Întrebări frecvente
Când este pomenit Sfântul Vladimir?
Sfântul Vladimir, luminătorul Rusiei, este pomenit pe 15 iulie, ziua adormirii sale din anul 1015.
De ce este numit Sfântul Vladimir „întocmai cu apostolii”?
Este numit astfel fiindcă prin botezul lui și prin botezul Kievului creștinismul răsăritean a fost așezat oficial în Rusia Kieveană.
Când a avut loc botezul Kievului?
Tradiția bisericească așază botezul Sfântului Vladimir și al Kievului în jurul anului 988.
Citește și: Pentru firul mai larg al Rusiei creștine, vezi și Sfântul Țar Nicolae al II-lea și familia sa, despre noaptea de 17 iulie 1918 și pierderea ultimului țar ortodox.