Sfântul Voievod Ștefan cel Mare

Apărătorul creștinătății, ctitorul Putnei și fiul duhovnicesc al Cuviosului Daniil Sihastrul

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a fost domn al Moldovei timp de patruzeci și șapte de ani, între 1457 și 1504, și este cinstit de Biserica Ortodoxă ca ocrotitor al credinței creștine în fața stăpânirii otomane. Praznicul lui se ține în fiecare an pe 2 iulie, ziua în care s-a mutat la Domnul, la Suceava, în anul 1504. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților în anul 1992, sub numele de „Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt”.

Cinstirea lui nu se sprijină pe o viață fără cusur — cronicile ni-l arată aspru și, uneori, nemilos — ci pe pocăința statornică, pe apărarea credinței cu prețul vieții și pe mulțimea lăcașurilor pe care le-a ridicat lui Dumnezeu. Este chipul unui conducător care, între război și rugăciune, a legat toată izbânda sa de mila lui Dumnezeu, iar nu de puterea sa. La el, sfințenia nu se arată prin fuga din lume, ci prin asumarea lumii înaintea lui Dumnezeu: țara, poporul, hotarul, Biserica, morții din războaie și propria lui judecată.

Obârșia și urcarea în scaun

Ștefan s-a născut la Borzești, fiu al lui Bogdan Vodă — nepot al lui Alexandru cel Bun — și al Doamnei Oltea Maria. A urcat în scaunul Moldovei în anul 1457, după ce l-a înlăturat pe Petru Aron, ucigașul tatălui său. Tradiția a păstrat amintirea adunării de la Direptate, unde poporul și mitropolitul l-au recunoscut ca domn de drept.

De la început, domnia lui a stat sub semnul unei conștiințe limpezi: aceea că stăpânirea vremelnică este o slujire încredințată de Dumnezeu, pentru care omul va da socoteală. Această conștiință îi va rândui deopotrivă faptele de arme și ctitoriile.

Athletul lui Hristos: apărătorul creștinătății

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, Imperiul Otoman era în plină înaintare spre inima Europei, iar Constantinopolul căzuse de puțină vreme, în 1453. Așezată la Dunăre, Moldova a ajuns una dintre cele din urmă stavile creștine din calea acestei înaintări.

Cea mai însemnată biruință a lui Ștefan a fost cea de la Podul Înalt, lângă Vaslui, din 10 ianuarie 1475, când oastea Moldovei a zdrobit o armată otomană mult mai numeroasă. După izbândă, Ștefan a trimis o scrisoare către domnitorii creștini ai Europei, numind Moldova „poarta creștinătății” și avertizându-i că, dacă această poartă va cădea, calea spre restul Europei va rămâne deschisă. Pentru acest eroism de a apăra hotarul creștin la Dunăre, papa Sixtus al IV-lea l-a numit „athletul lui Hristos” (Athleta Christi) — o recunoaștere venită de peste hotarul confesional, semn că apărarea credinței fusese văzută dincolo de granițele Răsăritului.

Ștefan nu a fost cruțat însă de înfrângeri. În 1476, la Războieni, în Valea Albă, a fost învins de însuși sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Iar la 1497, în Codrii Cosminului, a biruit oastea regelui Poloniei. Din toate aceste încercări, biruințe și înfrângeri deopotrivă, domnul a scos aceeași învățătură: că izbânda este de la Dumnezeu, iar înfrângerea, chemare la pocăință.

Ctitorul de biserici și mănăstiri

Numele lui Ștefan cel Mare este legat astăzi, mai mult decât de războaie, de mulțimea lăcașurilor sfinte pe care le-a ridicat. Tradiția, consemnată încă din veacul al XVII-lea, i-a atribuit patruzeci și patru de biserici și mănăstiri — de unde și credința că ar fi înălțat câte un lăcaș după fiecare biruință. Istoricii au arătat că această legendă nu este întocmai adevărată: documentele și pisaniile păstrate îl atestă cu certitudine drept ctitor a aproximativ treizeci și două de lăcașuri, iar altele îi sunt atribuite fără dovezi sigure. Rămâne însă neîndoielnic că unele dintre ele au fost ridicate anume ca mulțumire pentru biruințe și spre pomenirea celor căzuți în lupte, în Moldova și dincolo de hotarele ei.

Cea dintâi între ele este Mănăstirea Putna, zidită între 1466 și 1469, ctitoria lui de suflet și locul în care a ales să fie îngropat. Tot lui i se leagă numele de Voroneț, ridicată în anul 1488 într-un răstimp scurt, potrivit tradiției, la povața Cuviosului Daniil Sihastrul. Purtarea lui de grijă a trecut și peste hotare, până la Muntele Athos, ajutând mănăstirile athonite aflate sub apăsarea stăpânirii turcești.

Aceste ctitorii nu au fost pentru Ștefan podoabe ale slavei domnești, ci mărturisiri de credință zidite în piatră: mulțumire pentru biruințe și cerere de iertare pentru sângele vărsat.

Fiul duhovnicesc al Cuviosului Daniil Sihastrul

Pentru viața lăuntrică a domnului stă mărturie legătura lui cu Cuviosul Daniil Sihastrul, sihastrul care s-a nevoit în pustia Moldovei și pe care Ștefan îl avea drept părinte duhovnicesc. Tradiția bisericească a păstrat chipul lui Ștefan ca al unui domnitor care căuta sfatul Cuviosului Daniil, mai ales în ceasurile de cumpănă.

Cea mai cunoscută dintre aceste mărturii este cea legată de o înfrângere: se spune că, tulburat și descurajat, Ștefan a venit la chilia Cuviosului Daniil, iar acesta l-a întărit să nu se lase, ci să meargă mai departe la luptă, făgăduind biruința și îndemnându-l ca, după izbândă, să ridice o biserică. Așa se lămurește, spune Tradiția, de ce Ștefan nu a fost numai un apărător al țării, ci și un mărturisitor al credinței: pentru că răspunderea lui domnească era așezată sub rugăciunea și sfatul unui om al lui Dumnezeu.

Această legătură duhovnicească a fost pecetluită de însăși Biserica: Cuviosul Daniil Sihastrul a fost canonizat în același context sinodal din 1992, iar la Putna, pe 2 iulie, au fost proclamați împreună Sfântul Ștefan, Sfântul Daniil Sihastrul și Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți.

Un sfânt, nu un om fără de păcat

Cinstirea lui Ștefan cel Mare cere o precizare, ca să nu fie înțeleasă greșit. Domnul nu a fost un om fără de păcat, iar Biserica nu ascunde acest lucru. Cronicarul Grigore Ureche, care i-a păstrat cel mai limpede chipul, scria despre el, în Letopisețul Țării Moldovei:

„Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâiea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândiiai acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi să nu să îndărăptieaze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia.”

La acestea se adaugă asprimea unor pedepse; nici viața lui personală nu a fost lipsită de umbre și frământări. Iar întrebarea firească este: cum poate fi cinstit ca sfânt un astfel de domnitor?

Cronicarul vede omul istoric, cu asprimea și umbrele lui. Biserica nu contrazice această mărturie, dar vede mai adânc: vede întoarcerea, pocăința, rugăciunea, ctitoria și felul în care un popor credincios l-a simțit, peste veacuri, ca rugător înaintea lui Dumnezeu.

Răspunsul ține de însăși înțelegerea ortodoxă a sfințeniei. Biserica nu canonizează desăvârșirea morală lipsită de căderi — pe care numai Hristos și Maica Sa o au — ci pe omul în care pocăința, credința și harul au rodit. Sfințenia nu înseamnă a nu fi greșit niciodată, ci a te fi întors, de fiecare dată, la Dumnezeu. Ștefan a plâns pentru păcatele lui; nu și-a cumpărat iertarea prin piatră și aur, ci a făcut din ctitorii și milostenii roade văzute ale pocăinței și ale recunoștinței față de Dumnezeu; a rămas până la sfârșit în ascultarea părintelui său duhovnicesc și a apărat credința cu prețul propriei vieți. Cinstirea lui nu îndreptățește asprimea și sângele vărsat fără judecată, ci arată că pocăința poate ridica și un om al sabiei la slujirea lui Dumnezeu.

Canonizarea

Cultul lui Ștefan cel Mare a trăit în evlavia poporului vreme de secole, încă din anii de după moartea sa. Biserica nu a făcut, prin canonizare, decât să pecetluiască sinodal ceea ce credincioșii cinsteau de mult.

Hotărârea a fost luată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar Tomosul de canonizare poartă data de 20 iunie 1992. Proclamarea solemnă s-a făcut la Mănăstirea Putna, pe 2 iulie 1992, de către Patriarhul Teoctist, înconjurat de un sobor de ierarhi. În aceeași zi au fost trecuți în rândul sfinților și Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți și Cuviosul Daniil Sihastrul, părintele duhovnicesc al domnului. Ziua de prăznuire a fost rânduită pe 2 iulie, ziua mutării sale la Domnul.

Moaștele și cinstirea

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare odihnește la Mănăstirea Putna, în ctitoria pe care singur și-a ales-o drept loc de veșnică odihnă. Mormântul său a rămas, peste veacuri, un loc de închinare, iar în ziua praznicului mulțime de credincioși vin la Putna spre a-l cinsti.

Chipul lui rămâne pentru credincioși pildă a unei stăpâniri așezate sub ascultarea lui Dumnezeu: a puterii care se pleacă rugăciunii, a biruinței care se preface în mulțumire, și a căderii care se ridică prin pocăință.

Sfinte Voievoade Ștefan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!