La 25 ianuarie 1475, la două săptămâni după biruința de la Vaslui, Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, trimitea principilor creștini ai Europei o scrisoare în care își numea țara cu un cuvânt pe care istoria nu l-a mai uitat: „poarta creștinătății”. Turcul, scria domnul, vine asupra Moldovei cu toată puterea lui; iar dacă această poartă va fi pierdută, toată creștinătatea va sta în mare primejdie. Papa Romei avea să-l numească, la rândul lui, atlet al credinței creștine.
Poarta. Nu tronul lumii și nu moștenirea Romei — poarta, pragul de apărat. Într-o vreme în care alți cârmuitori ortodocși își puneau pe cap coroane împărătești și își numeau capitalele Rome noi, domnul celei mai strălucite biruințe creștine a veacului își numea țara prag de apărat. Alegerea cuvântului „poarta” nu este modestie diplomatică. Este, cum vom vedea, o mărturisire despre slujire — și cheia întregului articol.
Într-un articol de curând publicat pe acest site, despre Sfântul Țar Nicolae al II-lea, am urmărit o veche și venerabilă linie de tâlcuire a cuvântului Apostolului Pavel despre „cel ce oprește” (grecește katechon; 2 Tesaloniceni 2, 6-7): scriitorul bisericesc Tertulian o mărturisește încă pe vremea imperiului păgân, iar Sfântul Ioan Gură de Aur o preferă altor tâlcuiri; în veacul al XIX-lea, Sfântul Teofan Zăvorâtul a aplicat această lectură stăpânirii monarhice creștine, văzând în ea zidul de care se frânge, până la vreme, taina fărădelegii, iar în căderea lui deschiderea căii spre antihrist. Este o tradiție de tâlcuire, nu o dogmă care să identifice de la sine orice rege uns cu „cel ce oprește”. Pe temeiul ei am urmărit felul în care, în teologia politică rusă, Moscova a ajuns să se înțeleagă drept continuatoarea împărăției creștine — și cum acea împărăție s-a curmat în subsolul casei Ipatiev, în noaptea de 17 iulie 1918, cu tot ce a urmat.
Dar articolul acela lasă deschisă, pentru cititorul român, o întrebare care nu mai poate fi amânată: dacă zidul era acolo — ce era aici? Ce slujire au purtat Țările Române, care n-au avut niciodată țar, în trupul Ortodoxiei? A fost neamul acesta doar un privitor de la margine al istoriei sfinte, sau a purtat și el, în felul lui, o sarcină rânduită? Iar dacă a purtat-o, ce s-a întâmplat cu ea în veacul regilor — și mai ales în ziua în care singurul rege ortodox uns al României a fost scos cu forța din țară?
La toate acestea vom răspunde pe rând. Dar mai întâi trebuie înțeles un lucru fără de care totul se încurcă: de ce zidul nu se împarte.
O singură împărăție: de ce zidul nu se împarte
Se cuvine însă lămurit un lucru mai întâi, ca argumentul de față să nu fie răstălmăcit: unitatea Bisericii nu se sprijină pe existența unui singur împărat. Biserica este una prin credința apostolică, prin Euharistie, prin episcopat și prin comuniunea în Hristos — și a fost una înainte de Constantin, sub împărați vrăjmași, ca și mai târziu, sub regi ortodocși mulți și sub stăpâniri necreștine. Cele ce urmează nu ating această unitate, ci privesc o viziune politică: felul în care Constantinopolul își reprezenta oikoumene creștină — adică toată lumea creștină laolaltă, ca un singur trup. În rânduiala pe care Bizanțul a moștenit-o de la Roma și a botezat-o în Hristos, lumea creștină era închipuită ca o familie ierarhică de cârmuitori, avându-l în centru pe basileul roman — basileus fiind cuvântul grecesc pentru împărat, iar „roman” numele pe care bizantinii și l-au păstrat până la capăt. Cancelaria imperială o numea chiar așa, familia regilor. Un singur basileu stătea în capul mesei, ca purtător al unei funcții: chipul pământesc al bunei rânduieli creștine, ocrotitorul rânduit al credinței. Ceilalți cârmuitori creștini nu erau împărați mai mici, ci fii ai aceleiași familii, fiecare cu treapta lui. Aceasta era pretenția normativă a Constantinopolului — nu o dogmă egală cu unitatea Bisericii, și nici o realitate primită fără împotrivire de toate statele ortodoxe.
Din această viziune curge și felul în care s-a pus întrebarea, atunci când Constantinopolul a căzut: nu „cine ia o parte din moștenire”, ci „cine poartă mai departe locul cel dintâi al mesei”. Iar aici istoria ortodoxă a veacurilor XIV-XVI cunoaște un fapt pe care cititorul român trebuie să-l aibă limpede înainte: pretenția la acest loc a fost ridicată, înaintea Moscovei, chiar în Balcani — și a murit acolo.
Sârbii au ridicat-o cei dintâi. La 1346, Ștefan Dușan s-a încoronat la Skopje ca țar — împărat — „al sârbilor și al grecilor”, ridicând totodată arhiepiscopia sârbă la rang de patriarhie, ca împărăția lui să aibă și ea, după chip bizantin, patriarhul ei. Constantinopolul a răspuns cu anatemă — nu numai pentru pretenția la titlul împărătesc, ci și pentru ridicarea de la sine a Patriarhiei sârbe, pentru așezarea sub ea a unor eparhii ale Constantinopolului și pentru stăpânirea peste teritorii bizantine; deopotrivă rivalitate bisericească și politică. Împărăția lui Dușan nu i-a supraviețuit: la un an după moartea lui s-a fărâmițat, la Marica și apoi la Kosovo oastea sârbă a căzut sub semilună, iar Sfântul cneaz Lazăr a pecetluit sfârșitul alegând, după tradiția testamentului kosovar, împărăția cerească în locul celei pământești. Bulgarii au purtat și ei pretenția: al doilea țarat bulgar își numea capitala, Târnovo, „noul Țarigrad”, cu țari și cu patriarhie proprie — până când, la 1393, Târnovo a căzut sub turci, cu șaizeci de ani înaintea Constantinopolului pe care voia să-l moștenească. Iar cărturarii lui risipiți și-au aflat adăpost, mulți dintre ei, tocmai la nordul Dunării: unul dintre cei mai de seamă, Grigorie Țamblac, avea să slujească la Suceava, la curtea Moldovei, și să scrie acolo viața și slujba Sfântului Ioan cel Nou — semn timpuriu că, atunci când pretențiile împărătești cad, oamenii lor își găsesc loc la poartă.
Pretenția moscovită la locul cel dintâi nu s-a ivit dintr-odată în 1453 și nu era, în acel ceas, singura rămasă: mai dăinuiau încă o vreme Imperiul de Trapezunt (până la 1461) și mărunte stăpâniri ortodoxe, iar în Caucaz regatele georgiene. Ea s-a închegat treptat, pe măsură ce celelalte centre ortodoxe libere cădeau sau se fărâmițau, și a primit formularea ei clasică — „Moscova, a treia Romă” — abia în scrisorile monahului Filotei, la începutul veacului al XVI-lea, iar chipul liturgic deplin abia prin încoronarea lui Ivan al IV-lea ca țar, la 1547. Zidul, prin firea acestei slujiri, nu îngăduie două capete: se așază, cu vremea, asupra unuia singur. Restul lumii ortodoxe intra, rând pe rând, sub stăpânire străină — și avea să-și descopere, sub ea, alte slujiri decât aceea a zidului.
„Io, din mila lui Dumnezeu domn”: de ce domnii noștri nu s-au făcut țari
Unde stăteau, în acest tablou, Țările Române? Răspunsul începe de la titulatură — pentru că felul în care un cârmuitor își spune pe nume este mărturisirea lui de credință politică.
Domnii Moldovei și ai Țării Românești nu au întemeiat o țaritate și nu au folosit „țar” drept titulatură diplomatică statornică. Hrisoavele lor se deschid, veac după veac, cu aceeași formulă: „Io [cutare], din mila lui Dumnezeu domn”. Acel „Io”, moștenit din cancelaria Asăneștilor, se leagă de numele Ioan — care înseamnă „Dumnezeu S-a milostivit” —, iar formula întreagă așază stăpânirea într-un grai sacral și dinastic: dar de sus, nu cucerire de jos. „Domn”, de la latinescul dominus, spune stăpânire largă înăuntrul țării; domnii aveau în hotarele lor o autoritate deplină, chiar dacă purtau, spre afară, legături de vasalitate. Ce nu au ridicat niciodată a fost pretenția universală a țarului. Nu că simbolismul împărătesc le-ar fi fost cu totul străin — câteva izvoare de curte și inscripții îl numesc pe Ștefan chiar „țar”, iar în chipul lui domnesc s-au deslușit și aspirații de continuare bizantină; dar niciodată aceasta nu s-a făcut titlu și program. Între „țarul a toată Rusia” și „domn al Țării Moldovei” rămâne, cu această nuanță, deosebirea dintre zid și poartă.
Și nu pentru că le-ar fi lipsit temeiurile de mândrie. Domnii noștri se înrudeau cu casele împărătești ale Bizanțului și ale Balcanilor; țările lor erau, după 1453, alături de Rusia, singurele pământuri ortodoxe necălcate în picioare, cu domni de lege răsăriteană pe scaune; averea și oastea Moldovei lui Ștefan stârneau uimirea cronicarilor apuseni. O pretenție imperială s-ar fi putut înjgheba — alții au înjghebat-o cu mai puțin. Faptul că nu a fost ridicată niciodată nu este scădere, ci discernământ: domnii au înțeles, sau au fost păziți să înțeleagă, că slujirea lor era alta.
Ungerea, în schimb, au avut-o. La suirea în scaun, domnul era uns de mitropolitul țării, în biserica domnească, după rânduială răsăriteană; cronicile și actele îl numesc firesc „unsul lui Dumnezeu”, iar teologia acestei ungeri avea să fie scrisă, la începutul veacului al XVI-lea, chiar de un domn român: Sfântul Neagoe Basarab, în Învățăturile către fiul său Theodosie, unde domnia este zugrăvită întreagă ca slujire înaintea lui Dumnezeu — cu frică, cu milostenie, cu judecată dreaptă, cu moartea de-a pururi înaintea ochilor. Este, în tot Răsăritul post-bizantin, cartea cea mai adâncă despre cum se cuvine să cârmuiască un uns al lui Dumnezeu — scrisă nu la curtea vreunui țar, ci la Argeș.
Așadar: unși, da; țari, nu. Ungere locală, deplină în hotarele ei, fără pretenția zidului. Iar dacă cineva întreabă ce slujire poate purta un uns care nu e zid, răspunsul l-a dat chiar Ștefan, în scrisoarea de la care am pornit.
Ca să-l urmărim limpede, e nevoie de o singură imagine, ținută minte de la un capăt la altul al articolului. Să ne închipuim Ortodoxia de după căderea Bizanțului ca pe o casă mare rămasă fără stăpânul ei — împăratul de la Constantinopol. Casa nu s-a prăbușit; dar rosturile ei, care până atunci se sprijineau pe stăpân, au trebuit purtate de ai casei. Sunt trei asemenea rosturi, și pe ele le vom numi, în tot ce urmează, cu trei cuvinte — trei chipuri ale aceleiași slujiri, nu trei lucruri fără legătură. Zidul îl cunoaștem din articolul despre Sfântul Țar: stăpânirea care ține laolaltă casa și o apără de primejdia cea mare, cea nevăzută — l-a purtat, până la 1918, Rusia. Dar o casă mai are nevoie de încă trei lucruri, și tocmai pe acestea le-au purtat Țările Române. Poarta: intrarea prin care dă buzna vrăjmașul văzut, apărată cu sabia — Moldova și Țara Românească în calea otomană. Ctitoria: zestrea și hrana casei, cheltuiala care ține candelele aprinse și acoperișurile întregi — daniile domnilor către tot Răsăritul robit. Și vatra: focul din mijloc, fără de care casa, oricât de bine apărată și de bogată, rămâne rece și moartă — rugăciunea neîntreruptă a sihaștrilor. Zid, poartă, ctitorie, vatră: patru rosturi ale aceleiași case, împărțite între neamurile ortodoxe după cum a îngăduit vremea și Dumnezeu. Pe cele trei din urmă le-a purtat, cu deosebire, neamul acesta — și despre ele este, de aici înainte, articolul.
Poarta: sabia care apără nu e zidul care oprește
Să ne întoarcem la Vaslui. La 10 ianuarie 1475, la Podul Înalt, în ceață și în mlaștină, o oaste moldovenească mult inferioară numeric a zdrobit o armată otomană covârșitoare, trimisă anume să închidă socotelile cu domnul neascultător. A fost una dintre cele mai grele înfrângeri otomane ale veacului al XV-lea, și creștinătatea a înțeles-o așa: papa i-a scris domnului Moldovei, iar domnul le-a scris principilor scrisoarea porții. Un an mai târziu, la Războieni, Ștefan avea să fie el înfrânt; și tradiția păstrată de Ion Neculce în „O samă de cuvinte” spune că domnul a bătut atunci, noaptea, la ușa sihastrului Daniil de la Voroneț, întrebând dacă nu e vremea să închine țara — iar bătrânul i-a poruncit să nu o închine, ci să se ridice iarăși la luptă, că biruința va veni; și a venit, iar domnul a zidit Voronețul. Patruzeci și șapte de ani a ținut Ștefan sabia ridicată, și patruzeci și patru de biserici a zidit — câte una, spune iarăși tradiția, pentru fiecare biruință.
Și Ștefan nu a stat singur la poartă: el este doar veriga cea mai strălucită a unui lanț care se întinde peste două veacuri și jumătate. Înaintea lui, Mircea cel Bătrân oprise la Rovine, în mlaștinile Argeșului, oastea sultanului Baiazid — cea dintâi mare stavilă românească în calea semilunei — și tot el ctitorea, la Cozia, în vremea în care se bătea. Între ei, Iancu de Hunedoara, românul ajuns voievod al Transilvaniei, sfărâma la 1456, sub zidurile Belgradului, oastea cuceritorului Constantinopolului — biruință de care Apusul întreg avea să lege bătaia clopotelor de amiază (poruncită, de fapt, de papa Calixt al III-lea încă înainte ca vestea izbânzii să sosească) și care a mai ținut Belgradul creștin încă șaizeci și cinci de ani, până la 1521. Iar după Ștefan, Mihai Viteazul avea să mai ridice o dată sabia porții, la Călugăreni, în 1595 — izbândă răsunătoare, chiar dacă nu a încheiat singură războiul. Peste tot același tipar: domni care se bat dimineața și ctitoresc seara, cu un ochi la vad și cu unul la altar.
Iată deci poarta, în toată slava ei. Și totuși — și aici trebuie să lucreze discernământul teologic, nu doar evlavia — poarta nu este zidul din tâlcuirea Sfinților Părinți, și a le confunda înseamnă a strica amândouă slujirile. Sabia otomană era vrăjmașul din afară al Crucii; dar taina fărădelegii, cea pe care o înfrânează „cel ce oprește”, nu venea în chip vădit călare de peste Dunăre — ea avea să erupă, la vremea ei, dinlăuntrul creștinătății apostaziate. Poarta ține departe năvălitorul văzut; zidul înfrânează apostazia nevăzută — și sunt două slujiri deosebite, amândouă de la Dumnezeu. Nu că ar fi două lumi cu totul despărțite: fărădelegea nu este monopolul unei singure civilizații, iar războiul din afară și păcatul dinlăuntru se hrănesc adesea unul pe altul. Împărățiile creștine au cunoscut și ele apostazie, prigoană și nedreptate, după cum stăpânirile necreștine au putut, în anumite împrejurări, îngădui viața Bisericii. Distincția rămâne totuși luminătoare, ca două chipuri deosebite ale primejdiei — și ca două slujiri deosebite împotriva ei.
Dovada acestei deosebiri este un fapt istoric pe care mulți îl trec cu vederea: sub stăpânirea turcului, Biserica a rămas vie. Sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul, l-a așezat el însuși pe Ghenadie Scolariul patriarh al Constantinopolului și i-a îngăduit să cârmuiască pe ortodocșii imperiului în cele ale credinței — deși rânduiala aceasta, pe care veacul al XIX-lea a numit-o „sistemul milleturilor”, nu s-a închegat dintr-odată, ci treptat, iar chipul ei uniform a fost adesea proiectat înapoi de istoricii de mai târziu. A fost robie grea, cu inegalitate de lege între creștin și stăpânitor, cu biserici luate și prefăcute în geamii, cu copii răpiți prin devșirme pentru ienicerie, cu presiuni de lepădare și cu mucenici noi în fiecare veac — nimic din ea nu se cade îndulcit. Și totuși, spre deosebire de ateismul de stat de mai târziu, stăpânirea otomană nu a urmărit, statornic și ca program, desființarea credinței ca atare. Altarele au ars mai departe, Liturghia s-a slujit, Athosul a rămas Athos. Semiluna a robit trupurile și a apăsat sufletele, dar nu a căutat să stingă din ele credința în Dumnezeu. Aceea — stingerea credinței ca temei de stat — avea să vină din altă parte: din inima Europei creștine ieșite din minți, prin revoluție și prin ateismul de stat. Împotriva aceleia era rânduit zidul de la Răsărit; împotriva sabiei văzute, porțile — iar poarta cea mai bătută dintre toate a fost, un veac și jumătate, Moldova și Țara Românească.
Și ca să se vadă că cele două slujiri nu s-au ignorat una pe alta, ci s-au căutat, Pronia a legat poarta de zid chiar cu legătura cea mai omenească dintre toate: sângele. Fiica lui Ștefan, Elena, a fost dată de soție fiului marelui cneaz Ivan al III-lea al Moscovei; iar fiul ei, Dimitrie — nepotul lui Ștefan cel Mare —, a fost încoronat solemn la Moscova, în Catedrala Adormirii, la 4 februarie 1498, ca moștenitor și mare cneaz asociat la domnie, cu barmele și cu șapca lui Monomah, într-un ceremonial de inspirație bizantină care prefigura încoronările țariste de mai târziu — deși încă nu era o încoronare împărătească propriu-zisă, pragul acela fiind atins abia de Ivan al IV-lea, la 1547. Sângele domnului Moldovei a stat, așadar, o clipă în chiar leagănul ceremonialului imperial al Moscovei. Că apoi Elena și Dimitrie au căzut în dizgrație și au murit în temniță — ea la 1505, el la 1509 —, în încleștările de la curtea moscovită, este partea de umbră pe care istoria cinstită o spune și pe ea; zidul s-a purtat aspru și cu sângele porții. Dar gestul dinastic rămâne mărturie: cele două slujiri se știau una pe alta.
Ctitoria: sângele material al Ortodoxiei de după Bizanț
A doua slujire iese la iveală de îndată ce întrebăm: după 1453, din ce a trăit Ortodoxia? Ctitoria — zestrea și hrana casei, în imaginea de mai sus — este tocmai răspunsul la această întrebare, iar el nu e duhovnicesc, ci pur și simplu omenește: cine a plătit untdelemnul candelelor de la Sfântul Mormânt, grâul Athosului, acoperișurile Sinaiului, tiparul cărților de slujbă, școlile patriarhiilor sărăcite din Alexandria, Antiohia și Ierusalim, aflate toate sub stăpânire păgână și lipsite de împăratul care le fusese, o mie de ani, ocrotitor și vistiernic?
Unul dintre cele mai importante și mai statornice răspunsuri, vreme de patru veacuri, a venit de la domnii de la București și de la Iași. Ortodoxia robită a fost sprijinită și de comunitățile locale, de negustorii greci, de dregătorii fanarioți, de Rusia, de Georgia și de alte rețele de danie; dar sprijinul românesc a fost, în anumite epoci, dintre cele mai mari și aproape de neînlocuit. Nicolae Iorga a numit fenomenul acesta cu o formulă care a rămas: „Bizanț după Bizanț” — nu o predare canonică a funcțiilor împărătești, ci dăinuirea, la scară mai mică, a formelor, a rosturilor și mai ales a datoriilor culturale și bisericești ale împărăției căzute, în singurele țări ortodoxe rămase cu domni pe scaune. Din funcțiile basileului, domnii români au preluat-o tocmai pe cea pe care o puteau purta fără pretenție imperială: ctitoria. Împăratul bizantin fusese marele ctitor al întregii Ortodoxii; când împăratul a pierit, mantia aceasta — nu coroana, mantia — a căzut pe umerii domnilor români.
Faptele sunt copleșitoare ca întindere. Aproape că nu este mănăstire athonită fără ctitori români: Zografu, al cărui mare binefăcător și al doilea ctitor a fost Ștefan cel Mare, Cutlumușul numit în vechime „lavra Țării Românești” pentru sprijinul domnilor munteni, Dionisiu, Sfântul Pavel, Xiropotamu și celelalte, miluite domnie după domnie. Sfântul Neagoe Basarab a întrecut măsura tuturor: Gavriil Protul, întâistătătorul Sfântului Munte, care a văzut cu ochii lui, scrie despre el că a fost ctitor mare a toată Sfetagora — Sfântul Munte, Athosul — și, mai departe, tuturor laturilor Răsăritului, de la Constantinopol până la Sinai și la Ierusalim. La sfințirea bisericii lui de la Curtea de Argeș, la 15 august 1517, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, a venit însuși patriarhul Teolipt al Constantinopolului, cu mulți arhierei și cu egumeni ai Sfântului Munte — după cronică, cu tot soborul Athosului —, iar Răsăritul întreg știa cine îi este ctitorul. Iar două veacuri mai târziu, Sfântul Constantin Brâncoveanu ținea, din vistieria Țării Românești, tipografii grecești, arabe și gruzine, școli, patriarhii și lavre, de la Ierusalim până în Iviria — unul dintre cei mai mari ctitori ortodocși ai epocii sale, înainte ca securea să-i taie, la Constantinopol, capul lui și pe ale fiilor lui.
Și ctitoria nu s-a măsurat numai în aur și în ziduri; a fost, la ceasurile de cumpănă, și găzduire a dreptei credințe însăși. La 1642, când Răsăritul se clătina între tulburarea calvinizantă ieșită sub numele patriarhului Chiril Lucaris și apăsarea uniației, soborul care avea să limpezească mărturisirea de credință a Ortodoxiei nu s-a putut ține la Constantinopolul robit — s-a ținut la Iași, sub ocrotirea lui Vasile Lupu, domnul care sprijinea din vistieria Moldovei Patriarhia Ecumenică. Iar mărturisirea cercetată acolo era legată de numele unui alt fiu al acestor pământuri: Petru Movilă, coborâtor din domnii Moldovei, ajuns mitropolit al Kievului și ctitor al învățăturii ortodoxe pentru tot Răsăritul slav. Soborul nu a primit-o pur și simplu, ci a cercetat-o și a îndreptat două locuri socotite atinse de teologia apuseană — învățătura despre purgatoriu și formularea clipei prefacerii Darurilor —, iar textul astfel îndreptat, tălmăcit în grecește de Meletie Sirigul, a fost primit la Constantinopol în 1643 și apoi de celelalte patriarhii răsăritene. Când altarul cel mare nu a mai avut unde să-și țină soboarele, le-a ținut la poartă.
Unealta statornică a acestei slujiri au fost mănăstirile închinate: lavre și moșii românești dăruite, cu act domnesc, Locurilor Sfinte — Athosului, Sinaiului, Sfântului Mormânt, patriarhiilor —, ca veniturile lor să curgă, an de an, spre Răsăritul robit. Cu vremea, o parte însemnată din pământul Țărilor Române ajunsese să lucreze, prin aceste închinări, pentru întreaga Ortodoxie: țăranul care ara o moșie închinată din Vlașca sau din Neamț ținea, fără să știe, candela de la Mormântul Domnului. Nicio altă țară ortodoxă nu a purtat o asemenea sarcină, pentru simplul motiv că nicio alta nu a mai avut, sub turci, domni care să o poată purta.
Se cuvine spusă aici, fără ocol, și umbra acestei istorii — pentru că am spus-o și despre zid, și dreapta măsură cere să o spunem și despre noi. Sistemul închinărilor a cunoscut, în veacurile din urmă, abuzuri reale: venituri scurse fără socoteală, egumeni străini care uitau și de țară și de săraci. Dar îndreptarea pe care a ales-o statul român modern a fost, mai degrabă decât o îndreptare, o tăiere: prin legea secularizării din decembrie 1863, toate averile mănăstirești — închinate și neînchinate deopotrivă — au fost trecute la stat. Guvernul oferise mai înainte Locurilor Sfinte o despăgubire însemnată, cu fonduri pentru o școală și un spital la Constantinopol; reprezentanții lor au refuzat formula, în toiul unei dispute juridice și diplomatice, iar plata nu s-a mai făcut. Din perspectiva vechii conștiințe ctitoricești, gestul a fost totuși o ruptură adâncă: statul lua înapoi ceea ce domnii unși dăruiseră lui Dumnezeu — chiar dacă o făcea invocând abuzuri reale și nevoi administrative, iar Kogălniceanu însuși spunea că România datorează mai departe sprijin Ortodoxiei răsăritene, însă „cu bani, nu cu pământ”. Statul care se năștea își vestea, fără să știe, felul — și pregătea, cu două generații înainte, întrebarea regalității, la care vom ajunge îndată.
Vatra: rugăciunea care a hrănit zidul
A treia slujire este cea mai puțin văzută și cea mai adâncă. Prin vatră înțelegem, cum am spus, focul din mijlocul casei — iar în chip nemetaforic, tradiția neîntreruptă a rugăciunii isihaste pe pământ românesc: rugăciunea lui Iisus, ținută aprinsă din sihastru în sihastru, veac după veac. Poarta se vede în cronici, ctitoria se vede în ziduri; vatra nu se vede — dar fără ea celelalte două ar fi fost trup fără suflare.
Sihaștrii aceștia — din codrii Neamțului și ai Buzăului, dinainte de Ștefan și de după el, dintre care Daniil Sihastrul este doar cel mai cunoscut — au fost bătrâni fără cărți și fără ctitorii, care n-au biruit pe nimeni în veacul acesta, și la ușa cărora băteau totuși, noaptea, domnii. Vatra pe care o țineau a ars mocnit veacuri întregi; iar în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, dintr-însa s-a aprins un foc care avea să lumineze toată Ortodoxia — și povestea lui trebuie știută de fiecare cititor român, pentru că este, poate, cel mai mare dar pe care pământul acesta l-a făcut Bisericii.
La 1763, starețul Paisie, venit de la Athos cu obștea lui de monahi slavi și moldoveni, se așeza la Dragomirna, apoi la Secu și în cele din urmă la marea lavră a Neamțului. Acolo, vreme de treizeci de ani, obștea paisiană a făcut două lucruri: a trăit rugăciunea lui Iisus după rânduiala veche a Părinților, și a tradus — cu zecile de mii de pagini, în românește și în slavonește — scrierile filocalice ale Răsăritului. Din școala Neamțului a ieșit Dobrotoliubia slavonă, tipărită la 1793: Filocalia în limba pe care o citea tot Răsăritul slav. Iar ucenicii lui Paisie, răspândiți după moartea lui prin mănăstirile Rusiei, au dus cu ei nu doar cărțile, ci felul de viață — și din sămânța lor a odrăslit o parte esențială a renașterii monahale ruse a veacului al XIX-lea: stăreția de la Optina, cu lanțul ei de bătrâni de la Leonid până la Ambrozie, sfinții la care venea toată Rusia, de la țăranca desculță până la Dostoievski și până la cei ce aveau să fie noii mucenici. Curentul paisian nu a fost singura sursă a acestei renașteri — au lucrat alături de el și tradiții și oameni ai locului, la Sarov, la Valaam —, dar a fost una dintre marile ei matrice.
Să se cântărească acum lucrul acesta în cumpăna articolului nostru: Sfântul Teofan Zăvorâtul — tâlcuitorul pe care stă lectura katechonică a împărăției, cel care a scris că atunci când cade stăpânirea împărătească creștină i se deschide calea lui antihrist — a alcătuit și a tipărit versiunea rusească a Dobrotoliubiei în cinci volume, una dintre marile lucrări ale vieții lui: adică a stat, cu această osteneală, în aval de râul pornit de la Neamț. Optina, care a hrănit duhovnicește Rusia până în ajunul prăpastiei, s-a aprins de la ucenicii vetrei românești. Ceea ce înseamnă, spus fără înconjur: vatra a hrănit zidul. Moldova nu a ținut fărădelegea departe de lume — dar a ținut aprinsă, și pentru sine și pentru cel ce o ținea departe, rugăciunea fără de care niciun zid nu stă. Cine caută „rolul României în Ortodoxie” îl găsește aici mai adevărat decât oriunde: nu în vreo pretenție la moștenirea Romei, ci în faptul smerit și uriaș că lumina de la Optina s-a aprins de la o candelă nemțeană.
Veacul regilor: coroana fără ungere
Ajungem astfel la partea cea mai delicată a istoriei noastre — și la întrebările pe care cititorul de azi le poartă cu sine: ce a fost, în această rânduială, regalitatea românească modernă? Au fost regii noștri unși ai lui Dumnezeu, ca domnii de odinioară? Și dacă nu au fost — putea vreunul să fie?
Ca să judecăm drept, trebuie privit întâi tabloul întreg al veacului al XIX-lea ortodox, pentru că România nu a fost o ciudățenie, ci regula. Toate statele ortodoxe ieșite atunci de sub turci și-au căutat regi în casele domnitoare ale Apusului — din aceleași pricini lumești: neatârnarea cerea garanția marilor puteri, iar marile puteri cereau dinastii din familia lor. Grecia l-a primit întâi pe Otto de Bavaria, catolic, care în treizeci de ani de domnie peste un popor ortodox nu a trecut la Ortodoxie; apoi casa de Glücksburg, luterană la venire, ai cărei urmași s-au născut, e drept, ortodocși. Dar iată amănuntul care spune mult despre veac: regii Greciei moderne, chiar cei ortodocși din naștere, nu au primit o încoronare liturgică după chip bizantin — au fost așezați în domnie prin proclamare și jurământ constituțional. S-ar putea spune că ungerea a ieșit din ceremonialul regal al Greciei moderne, iar în această ieșire e greu să nu vezi și o uitare a rânduielii de odinioară. Bulgaria l-a adus pe Ferdinand de Coburg, catolic; fiul lui, Boris al III-lea, a fost primit în Ortodoxie la 1896 — naș de botez, prin reprezentant, printr-o potrivire care leagă articolele noastre, i-a fost însuși Sfântul Țar Nicolae al II-lea —, dar nici țarii Bulgariei moderne nu au primit ungerea bisericească. Singura abatere de la regulă a fost Serbia: singura care și-a ridicat regi din dinastii pământene și ortodoxe. La 1904, regele Petru I a fost întâi încoronat la Belgrad, în catedrala Sfântul Arhanghel Mihail (21 septembrie), și abia câteva săptămâni mai târziu uns, la mănăstirea Žiča (9 octombrie), de mitropolitul Inochentie — încoronarea și ungerea fiind, în rânduiala împlinită deplin, două acte deosebite. Nu întâmplător tocmai Serbia — țara legământului kosovar.
Și aici istoria românească se arată mai puțin liniară decât am fi ispitiți să credem. Cea dintâi domnie a principatelor unite, a lui Alexandru Ioan Cuza, a fost a unui ortodox; iar Cuza, deși ales de adunări și așezat de puteri în duhul veacului constituțional, nu a rămas în afara vechii rânduieli: potrivit unei mărturii diplomatice austriece precise, la 12 iunie 1864, în biserica patriarhală din Constantinopol, Patriarhul Ecumenic l-a uns „după vechiul obicei” al domnilor Moldovei și Țării Românești. Cel dintâi domn al secularizării averilor mănăstirești a fost, așadar, prin aceeași potrivire tulburătoare, și cel din urmă principe român consacrat liturgic în tradiția bizantină. Firul ungerii nu s-a rupt, deci, cu venirea vreunui neamț: ruptura ceremonială începe cu Carol I, care, la proclamarea regatului în 1881, a refuzat ungerea ce i-a fost propusă.
Căci la 1866 tronul fusese dat lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen — bărbat de o rară vrednicie lumească, ziditor de stat cum puține neamuri au avut: sub el s-a câștigat neatârnarea la 1877, s-a proclamat regatul la 1881, s-a rânduit țara. Nimic din acestea nu se cade micșorat. Dar Carol I a fost și a rămas, toată domnia lui de patruzeci și opt de ani, romano-catolic. Constituția cerea ca moștenitorii să fie crescuți în legea țării — și aici s-a văzut prețul: pentru că regele Ferdinand, nepotul și urmașul lui, catolic și el, și-a lăsat copiii la botezul ortodox, după legea țării, a fost excomunicat formal de Roma, la 1900 (împăcarea cu biserica lui avea să vină abia după Marele Război). Omul a purtat pedeapsa și nu a călcat legea țării — vrednicie care se cuvine pomenită. Dar starea în sine arată neputința structurală a acestei regalități: câtă vreme rămânea romano-catolic, regele nu putea primi în chip canonic ungerea împărătească ortodoxă a poporului său.
Neputința aceasta s-a vădit în chipul cel mai grăitor cu putință în ziua cea mai mare a regalității românești: la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, la încoronarea lui Ferdinand și a Mariei ca regi ai României întregite. S-a zidit anume o catedrală a Încoronării — și încoronarea nu s-a făcut în ea. Slujba religioasă s-a săvârșit înăuntru; dar actul încoronării s-a mutat afară — pe o platformă ridicată în curtea catedralei, unde regele și-a pus singur coroana de oțel pe cap, coroana turnată din tunul de la Plevna, și a încoronat-o apoi pe regină. Mutarea afară a avut temeiuri deopotrivă confesionale, constituționale și politice — regele era romano-catolic, regina Maria anglicană —, iar gestul a fost măreț: mulțimea a plâns, clopotele au bătut peste toată țara. Dar cine are ochi teologici poate citi în scena aceea, dincolo de pricinile ei încâlcite, o icoană a întregii probleme: coroana era afară, altarul înăuntru, și între ele un prag pe care rânduiala nu îl putea trece. România întregită avea rege încoronat; ungerea împărătească a Bisericii lipsea. Iar despre Carol al II-lea, cel dintâi rege al României născut și botezat ortodox, ajunge o singură frază: nu a fost niciodată încoronat, iar viața lui l-a descalificat de la a fi chipul vreunei slujiri sfinte — domnia lui a fost, dimpotrivă, una dintre porțile prin care s-a surpat țara.
Regele Mihai: ungerea din ceasul al doisprezecelea
Și ajungem astfel la întrebarea pe care mulți o poartă și puțini o rostesc: dar Mihai? Putea fi uns un rege dintr-o dinastie germană? Era „corectă” dinastia — avea ea îndreptățirea de a da unși ai lui Dumnezeu?
Întrebarea, așa pusă, este pusă greșit — și îndreptarea ei este teologic rodnică. Ungerea nu ține de sânge, ci de credință. Dumnezeu a luat împărăția de la casa lui Saul și a dat-o păstorului din Betleem; Bizanțul a uns împărați ridicați din țărani și din soldați fără nume, și Biserica i-a primit — pentru că ungerea nu sfințește o genealogie, ci așază un om, oricare ar fi obârșia lui, sub o slujire. Piedica Hohenzollernilor nu a fost niciodată numele german, ci mărturisirea apuseană: nu de unde veneau, ci la ce altar se închinau. În clipa în care pe tronul României a stat un rege ortodox — botezat, crescut și mărturisitor în legea Răsăritului —, ungerea a încetat să fie cu neputință. Și s-a făcut.
La 6 septembrie 1940, în ceasul cel mai negru al României moderne — la câteva zile după ce Dictatul de la Viena rupsese Ardealul de nord, cu Basarabia și Bucovina deja pierdute, cu tatăl fugit din țară și cu un general concentrând puterea în mâinile lui —, tânărul Mihai, la optsprezece ani, a depus jurământul în Sala Tronului, iar apoi, în Catedrala Patriarhală, a fost încoronat cu Coroana de Oțel și uns cu Sfântul și Marele Mir de însuși patriarhul Nicodim, după care a urmat Sfânta Liturghie. Ceremonia, lipsită de amploarea celei de la Alba Iulia din 1922, a fost totuși o încoronare și o ungere propriu-zise. În dimineața aceea s-a petrecut, aproape nebăgat în seamă de o țară amețită de nenorociri, un lucru pe care regatul român nu-l cunoscuse până atunci: coroana României și ungerea împărătească a Bisericii Ortodoxe se întâlneau asupra aceluiași om. Nu era cea dintâi ungere a unui cârmuitor român modern — Cuza o primise, la Constantinopol, în 1864 —, dar era cea dintâi și cea din urmă ungere ortodoxă a unui rege al României.
Se înnoda însă firul în ceasul al doisprezecelea. Mihai a fost uns peste o țară ciuntită, sub un dictator care domnea în locul lui, în mijlocul unui război care avea să treacă de două ori peste pământul românesc. La 23 august 1944, tânărul rege l-a arestat pe mareșalul Antonescu și a scos țara din alianța cu Germania; trei ani și ceva mai târziu, sub ocupația sovietică, venea rândul lui. La 30 decembrie 1947, chemat la palat, i s-a pus în față actul de abdicare; potrivit mărturiei lui de mai târziu, Groza venise înarmat, iar refuzul ar fi fost plătit — i s-a spus — cu sângele a o mie de tineri aflați în temniță. Regele a semnat, iar câteva zile mai târziu, la 3 ianuarie 1948, a luat drumul exilului. În ziua abdicării s-a proclamat republica populară; în lunile și anii care au urmat, represiunea deja pornită s-a desăvârșit în valuri de arestări, iar Biserica Română Unită a fost desființată prin decret la 1 decembrie 1948. La sfârșitul lui 1949, la Pitești, avea să înceapă experimentul prin care s-a încercat nu doar întemnițarea, ci refacerea din temelii a sufletului omenesc.
Cititorul articolului nostru despre Sfântul Țar recunoaște apropierea, fără să i-o mai arătăm: îndepărtarea unsului și, în preajma ei, desăvârșirea prigoanei. Se cuvine spus limpede că abdicarea forțată nu a născut din nimic represiunea comunistă — infiltrarea instituțiilor, arestările, subordonarea statului erau de mult în lucru; abdicarea a înlăturat însă cel din urmă zăgaz constituțional și cel din urmă chip viu al vechii rânduieli. Pentru o citire tipologică a istoriei, apropierea rămâne tulburătoare: ceea ce la Ekaterinburg se petrecuse cu sânge s-a petrecut la București cu un act smuls sub amenințare, iar căderea unsului a coincis cu deplina cucerire a statului de către regimul ateu. Această apropiere nu trebuie însă prefăcută într-o lege automată, după care îndepărtarea unui uns produce, prin ea însăși, prigoana. Și se cuvine aici o a doua pază, aceeași pe care am pus-o și acolo, ca evlavia să nu alunece: Mihai nu a fost un katechon în miniatură. Zidul lumii căzuse la 1918, o dată pentru totdeauna; ungerea unui rege român nu îl reclădea. Mihai a fost unsul unui neam, nu al lumii — iar scoaterea lui nu a deschis calea fărădelegii în lume, care era demult deschisă, ci a lăsat fără uns un popor peste care fărădelegea, biruitoare la Răsărit, se revărsa acum și ea. Deosebirea de măsură trebuie ținută; asemănarea de tipar, de asemenea.
Vocația confirmată: mărturisirea fără zid
Căci iată ce s-a văzut atunci, în anii temnițelor, cu o limpezime pe care numai suferința o dă: prigoana a ajuns pe pământ românesc abia după căderea zidului, și chiar prin mâna celui ce cucerise zidul. Câtă vreme stăpânirea împărătească a Răsăritului a stat în picioare, fărădelegea programatică nu a călcat aici; când zidul a căzut și pe ruinele lui s-a ridicat împărăția ateismului, valul ei a ajuns, la un sfert de veac, și peste noi — adus de armatele ei. Cronologia singură predică: România a intrat în veacul fără uns nu prin apostazia ei, ci prin prăbușirea zidului altuia. Aceasta nu ne face nevinovați — tăcerile și grabele noastre din acei ani își au și ele judecata lor —, dar așază lucrurile la locul lor în iconomie.
Și cum a întâmpinat neamul acesta valul? Cu vocația lui cea veche — cea pe care o purtase cinci veacuri sub turci și pe care o uitase, poate, în deceniile de propășire: mărturisirea fără zid. Nu s-a găsit nicio stăpânire care să oprească; s-au găsit, în schimb, oameni care să mărturisească. Arcul sfințeniei românești, care începuse cu voievozii ctitori și trecuse prin sihaștrii vetrei, s-a împlinit în veacul XX în chipul mucenicilor și mărturisitorilor din temnițe: preoți, monahi, țărani și studenți care au ținut în celule, cu trupul, ceea ce nu mai avea cine să țină cu sabia. Iar linia duhovnicească pe care o socotim, pe acest site, coloana vertebrală a Ortodoxiei românești din acel veac — părintele Cleopa, hăituit ani în șir prin munții Neamțului, părintele Arsenie Papacioc, trecut prin Aiud — este chiar linia acestei vocații: bătrânii care au ieșit din prigoană nu cu programe de restaurație, ci cu rugăciunea întreagă, și au reaprins din ea vetrele.
Că această vocație nu este înfrângere, ci slujire deplină, o mărturisește dinainte, peste veacuri, chiar încununarea sfințeniei domnești românești. Arcul voievozilor nu se închide cu un basileu biruitor, ci cu Constantin Brâncoveanu, marele ctitor, stând în ziua de Adormirea Maicii Domnului a anului 1714 la Constantinopol — în chiar cetatea unde căzuse împărăția —, privindu-și cei patru fii tăiați unul câte unul și îndemnându-l pe cel mai mic, care se clătina, să nu-și lase credința. Coroana românească s-a împlinit nu pe tron, ci pe eșafod; nu prin biruință, ci prin mărturisire — aceeași alegere pe care o făcuse, la Kosovo, Sfântul Lazăr, și pe care aveau să o facă, în alt chip, purtătorii de patimi din subsolul de la Ekaterinburg. În trupul Ortodoxiei, sfârșiturile acestea se cheamă între ele.
Mădularele și trupul
Se cuvine acum să adunăm firele — și să spunem deschis că sinteza care urmează este a noastră, așezată în cheia Părinților, nu o învățătură formulată de ei ca atare; cititorul să o cântărească liber.
Apostolul Pavel scrie despre Biserică:
„Că precum trupul unul este, și are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos. […] Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună.” (1 Corinteni 12, 12; 26)
Cuvântul acesta este spus, la Apostol, despre credincioșii botezați, nu despre state sau neamuri; îl folosim aici doar ca asemănare, nu ca tâlcuire a lui. Și trebuie păzit de o rătăcire pe care Biserica a osândit-o anume: la 1872, un sinod de la Constantinopol a osândit etnofiletismul — supunerea unității și rânduielii Bisericii criteriului etnic-național. Nu vorbim, așadar, de harisme naționale fixate de Dumnezeu în firea fiecărui neam, ca niște esențe veșnice, ci de slujiri istorice pe care, în anumite epoci, aceste neamuri le-au purtat cu precădere — și care se suprapun. În trupul cel unul al Ortodoxiei de după Bizanț, Moscova a purtat mai ales zidul — stăpânirea care oprea, cu măreția și cu păcatele acestei sarcini —, dar a fost și vatră, prin Sarov, Valaam și Optina. Serbia a purtat legământul mucenicesc al Kosovului, dar a fost și ea, la vremea ei, poartă în calea semilunei. Grecia a purtat, sub patriarhul făcut de turci etnarh — căpetenie a întregului neam creștin al imperiului —, memoria — limba Evangheliei, școlile, conștiința continuității —, dar a fost și ctitorie, și mărturisire. Iar Țările Române au purtat cu deosebire poarta, ctitoria și vatra: sabia care a apărat, mâna care a hrănit și candela care a ars — și au cunoscut, la rândul lor, și mucenicia, și cultura, și puterea. Niciun mădular nu se poate lăuda față de altul; și când unul a suferit, au suferit, întotdeauna, toate împreună.
Iar dacă cineva întreabă, la capătul acestui drum, care dintre slujiri s-a dovedit, în focul veacului XX, cea de temelie, răspunsul are în el o mângâiere anume pentru cititorul român. Zidul a căzut și nu s-a mai ridicat: veacul fără uns, în care trăim, este veacul tuturor neamurilor ortodoxe deopotrivă. Ctitoria mare s-a împuținat odată cu averile. Poarta nu mai are pe cine opri, căci vrăjmașul nu mai vine călare. Ce a rămas — singurul lucru care a rămas pretutindeni în picioare — este vatra: credința păstrată fără zid, rugăciunea ținută aprinsă sub orice stăpânire. Adică tocmai slujirea pe care neamul românesc a deprins-o, de nevoie și de la Dumnezeu, vreme de cinci veacuri — și pe care a scris-o în articolul despre Sfântul Țar acel cuvânt de pază: Biserica nu atârnă de zid. România nu a trăit niciodată altfel. În veacul fără uns, vocația porții sărace s-a dovedit a fi, pentru toată Ortodoxia, vocația de pe urmă — și poate că tocmai de aceea Dumnezeu a rânduit ca un neam întreg să o învețe, cu cinci veacuri înainte, pe pielea lui.
Praznicul Sfinților Împărătești ne-a învățat să nu fim dintre cei ce tac. Istoria neamului nostru ne învață cealaltă jumătate a lecției: că se poate sta drept și fără zid — cu poarta apărată cât se poate, cu mâna întinsă spre cel sărac, și cu candela nestinsă. Domnii care dorm la Putna, la Argeș și la Sfântul Gheorghe-Nou din București nu ne cer să le plângem coroanele. Ne cer să nu lăsăm vatra să se stingă.
Articole relevante
- Sfântul Voievod Ștefan cel Mare — apărătorul creștinătății, ctitorul Putnei și fiul duhovnicesc al Cuviosului Daniil Sihastrul.
- Sfântul Voievod Neagoe Basarab — domnia ca slujire înaintea lui Dumnezeu și marea ctitorire a Răsăritului.
- Sfântul Vasile de la Poiana Mărului — vatra isihastă românească și întâlnirea cu Sfântul Paisie Velicikovski.
- Sfântul Țar Nicolae al II-lea și familia sa — despre unsul creștin și noaptea în care Rusia și-a pierdut ultimul țar ortodox.
