În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, în subsolul unei case de negustor din Ekaterinburg, au fost uciși ultimul țar ortodox al Rusiei, Nicolae al II-lea, împărăteasa Alexandra, cele patru fiice ale lor — Olga, Tatiana, Maria și Anastasia —, țareviciul Alexei, în vârstă de treisprezece ani, și patru slujitori care aleseseră de bunăvoie să împartă soarta stăpânilor lor. Fuseseră treziți după miezul nopții sub cuvânt că orașul nu mai era sigur și că trebuiau coborâți la adăpost. Au coborât liniștiți, fetele ducându-și pernele în brațe. Nu aveau să mai urce.
Biserica îi prăznuiește la 17 iulie ca purtători de patimi — numele vechi al sfinților care primesc moartea nedreaptă fără împotrivire, cu blândețea lui Hristos, așa cum au primit-o la începuturile Rusiei creștine cnejii Boris și Gleb. Despre viața lor din urmă, despre cele șaisprezece luni de captivitate în care o familie imperială s-a prefăcut, sub ochii temnicerilor, într-o biserică de casă, va fi vorba în cea mai mare parte a acestui articol. Dar înainte de a le urmări drumul prin captivitate, trebuie pusă întrebarea pe care praznicul o poartă în el și pe care evlavia grăbită o ocolește: ce anume a fost luat din lume în acea noapte?
Căci în subsolul casei Ipatiev nu a murit doar o familie și nu s-a stins doar o dinastie care ținea de trei sute de ani, de la Mihail Feodorovici încoace. S-a curmat un șir neîntrerupt care urca, prin Moscova, până la Constantinopol și prin Constantinopol până la Constantin cel Mare: șirul împăraților unși, al acelei stăpâniri creștine pe care Sfinții Părinți au socotit-o, tâlcuind un cuvânt al Apostolului Pavel, drept stavila rânduită de Dumnezeu în calea răului din urmă — puterea care, cât stă în picioare, oprește dezlănțuirea fărădelegii și arătarea lui antihrist. Rusia a rămas din acea noapte, până în ziua de azi, fără unsul ei. Iar ceea ce a urmat — cea mai întinsă prigoană din câte a cunoscut creștinismul — nu poate fi înțeles fără această pierdere. Sfinții Părinți ne-au lăsat cheia; articolul de față nu face decât să o folosească.
Unsul Domnului: ce era țarul în ordinea ortodoxă
Ca să înțelegem ce s-a pierdut, trebuie să înțelegem întâi ce era. Iar aici cititorul de astăzi, deprins să vadă în orice rege un simplu cârmuitor politic mai mult sau mai puțin vrednic, trebuie să facă un pas înapoi, până la Scriptură.
Ungerea împăraților nu începe la Bizanț, ci în Vechiul Testament. Saul și David nu ajung împărați prin voia poporului, ci prin ungerea proorocului Samuel, care toarnă untdelemnul sfințit pe capul lor din porunca lui Dumnezeu. Din clipa aceea, omul uns nu mai este al său: este „unsul Domnului”, iar persoana lui devine de neatins — și rămâne de neatins chiar și atunci când omul se arată nevrednic de ungere.
Nimeni nu a trăit acest adevăr mai adânc decât David. Prigonit pe nedrept de Saul, purtat prin pustiuri ca un vânat, David îl are de două ori pe împărat în puterea sa și de două ori se oprește: „Să mă ferească Domnul să ridic mâna asupra unsului Domnului!” (cf. 1 Regi 26, 11). Cui îi lasă atunci judecata? O spune el însuși, în aceeași noapte: Domnul îl va lovi, sau îi va veni ziua și va muri, sau va cădea în război — dar mâna lui asupra unsului nu se va ridica (cf. 1 Regi 26, 10). Nu vrednicia lui Saul îl oprește — Saul căzuse de mult din vrednicie, fusese chiar lepădat de Dumnezeu prin gura aceluiași Samuel care îl unsese —, ci ungerea, a cărei ridicare David o lasă cu totul în mâinile Celui ce a dat-o. Iar când un amalecit vine la David lăudându-se că l-a ucis pe Saul cel rănit, David nu îl răsplătește, ci îl dă morții: „Cum de nu te-ai temut să-ți ridici mâna ca să ucizi pe unsul Domnului?” (2 Regi 1, 14). Psalmistul va așeza legea aceasta într-o poruncă scurtă: „Nu vă atingeți de unșii Mei” (Psalmul 104, 15) — cuvânt rostit întâi despre patriarhii și proorocii purtați de Dumnezeu printre neamuri, în care tradiția Bisericii a auzit apoi legea oricărui uns al Domnului.
Acesta este temeiul pe care se va zidi, o mie de ani mai târziu, împărăția creștină. Când Constantin cel Mare încetează prigoana și pune puterea imperiului în slujba Bisericii, Părinții nu văd în aceasta un simplu noroc politic, ci o taină a iconomiei: stăpânirea lumii, care până atunci vărsase sângele mucenicilor, se pleacă înaintea lui Hristos și primește o slujire în planul lui Dumnezeu. Constantin însuși își înțelegea locul în acești termeni: Eusebiu de Cezareea păstrează cuvântul prin care împăratul se numea pe sine episcop rânduit de Dumnezeu peste cele din afara Bisericii. Iar Iustinian, în veacul al VI-lea, va da acestui raport forma lui clasică: preoția și împărăția sunt cele două mari daruri pe care mila de sus le-a dat oamenilor — una slujește celor dumnezeiești, cealaltă cârmuiește cele omenești, iar amândouă purced din același izvor. Când între ele este bună înțelegere — „simfonie” —, tot binele se revarsă peste neamul omenesc. Împăratul nu stă deasupra Bisericii și nu stă în afara ei: stă în ea, ca ocrotitor rânduit al dreptei credințe, cel dintâi dintre mirenii ei și apărătorul ei înarmat.
După căderea Constantinopolului, această slujire trece la Moscova. Starețul Filotei de la Pskov îi scrie marelui cneaz, pe la 1523, cuvintele care aveau să apese trei veacuri asupra conștiinței rusești: două Rome au căzut, a treia stă, iar a patra nu va fi. Nu era trufie imperială, cum se citește adesea astăzi, ci povară: Moscova rămăsese singura împărăție ortodoxă liberă din lume, ultima care mai putea purta slujirea lui Constantin. Iar ritul încoronării țarilor a păstrat până la sfârșit înțelesul acestei slujiri. La încoronarea sa din mai 1896, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin, Nicolae al II-lea a rostit el însuși, cu glas tare, înaintea întregii biserici, Crezul — mărturisirea de credință pe care rânduiala o cere și arhiereului înainte de hirotonie. A fost uns cu Sfântul Mir la ușile împărătești. Apoi — lucru îngăduit unui mirean o singură dată în viață, la încoronare — a intrat prin ușile împărătești în altar și s-a împărtășit la Sfânta Masă, luând aparte Trupul și aparte Sângele Domnului, cum se împărtășesc cei din cler. Mirean rămânea — ungerea nu era o treaptă a hirotoniei, iar împăratul nu slujea Tainele —, dar era mireanul pe care Biserica îl așeza, în ceasul acela, mai aproape de altar decât pe oricine altcineva. De aici numele pe care poporul rus i l-a dat totdeauna țarului și pe care documentele vremii îl folosesc firesc: Unsul Domnului — Pomazannik Bojii.
„Cel ce oprește”
Dar Părinții au văzut în împărăția creștină mai mult decât o ocrotire a Bisericii: au văzut în ea o funcție în însăși istoria mântuirii. Temeiul se află într-unul dintre cele mai tainice locuri ale epistolelor pauline. Scriindu-le tesalonicenilor despre venirea lui antihrist — „omul nelegiuirii, fiul pierzării” —, Apostolul adaugă:
„Și acum știți ce-l oprește, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se și lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte.” (2 Tesaloniceni 2, 6-7)
Ceva — și cineva — oprește arătarea fiului pierzării. Taina fărădelegii lucrează de pe acum în lume, dar nu se poate arăta pe față câtă vreme „cel ce oprește” stă în mijloc. Cine este acesta? Tertulian, la începutul veacului al III-lea, dă mărturie că creștinii se roagă pentru împărați și pentru dăinuirea imperiului tocmai fiindcă știu că sfârșitul înfricoșător al lumii este amânat câtă vreme stăpânirea romană rămâne în ființă. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia a IV-a la Epistola a doua către Tesaloniceni, cercetează pe rând tâlcuirile: unii zic că „cel ce oprește” este harul Duhului Sfânt, alții că este stăpânirea romană — și Hrisostom se așază limpede de partea celei din urmă. Dacă Apostolul ar fi vorbit despre Duhul, ar fi spus-o deschis; despre imperiu însă vorbește acoperit și cu ferire, ca să nu atragă mânia stăpânirii asupra Bisericii. Când stăpânirea romană va fi luată din mijloc — spune sfântul —, atunci va veni cel fărădelege; câtă vreme frica acestei stăpâniri ține lumea, nimeni nu se va supune degrabă lui antihrist; dar după ce ea se va destrăma, va năvăli fărădelegea.
Stăpânirea romană — nu ca nume etnic, ci ca principiu: puterea legiuită, unsă, care ține rânduiala și înfrânează fărădelegea. Bizanțul s-a înțeles pe sine drept continuarea acestei stăpâniri; Moscova, după 1453, la fel. Iar cel care a urmărit, cu limpezime înfricoșătoare, firul de la Sfântul Ioan Gură de Aur până în pragul veacului al XX-lea a fost Sfântul Teofan Zăvorâtul. În tâlcuirea sa la același loc din Epistola către Tesaloniceni, scrisă cu câteva decenii înainte de revoluție, Sfântul Teofan arată că stăpânirea împărătească, având în mâinile ei chipul rânduielii și puterea de a înfrâna pornirile popoarelor, este cea care nu dă loc de lucrare duhului lui antihrist; când însă popoarele își vor rândui pretutindeni stăpânirea de sine — republici și democrații —, atunci lui antihrist i se va deschide câmp slobod de lucrare, căci nu va mai avea cine să-l oprească.
Să cântărim bine ce spune aici un sfânt canonizat, dascăl al Bisericii, mort în 1894: câtă vreme stă unsul, antihristul nu are loc; când unsul cade, calea se deschide. Nu este o profeție de chilie, plutitoare și fără izvor, din cele care umplu compilațiile de astăzi. Este tâlcuire de Scriptură, așezată pe Hrisostom. La douăzeci și trei de ani după moartea tâlcuitorului, partea dintâi a tâlcuirii — cea despre năvala fărădelegii — se împlinea sub ochii lumii.
Acesta era, așadar, țarul în ochii Bisericii: unsul lui Dumnezeu după chipul lui David, ocrotitorul dreptei credințe după chipul lui Constantin, și — atâta vreme cât Dumnezeu îl ținea în mijloc — zidul de care încă se frângea taina fărădelegii. Nu omul Nicolae Alexandrovici, cu virtuțile și cu slăbiciunile lui de om, purta această slujire, ci ungerea care era peste el. Tocmai de aceea întrebarea „a fost un cârmuitor bun sau slab?” — întrebarea cu care istoriografia își începe și își sfârșește de o sută de ani judecata — trece pe lângă miezul lucrurilor. David nu l-a cruțat pe Saul pentru că Saul cârmuia bine. L-a cruțat pentru că era uns. Iar poporul care își ucide unsul nu răstoarnă un guvern: se atinge de o rânduială a lui Dumnezeu, iar urmările nu se măsoară în ani electorali, ci în veacuri.
Un cuvânt de pază, înainte de a merge mai departe, ca nimeni să nu înțeleagă strâmb: Biserica nu atârnă de acest zid. Ea trăise trei veacuri înainte de Constantin, sub sabie, și avea să trăiască, tot sub sabie, și după Ekaterinburg — porțile iadului nu o biruiesc nici când cad împărățiile. De zid atârnă lumea: rânduiala ei, pacea ei, înfrânarea fărădelegii dintr-însa. Când zidul cade, Biserica nu piere — coboară în catacombe; lumea este cea care rămâne descoperită înaintea tainei fărădelegii. Aceasta avea să se vadă, punct cu punct, în cele ce urmează.
Februarie 1917: cum a fost lăsat să cadă
Iarna anului 1917 găsea Rusia în al treilea an de război. Frontul ținea, dar spatele frontului se surpa: orașele flămânzeau, căile ferate se înfundau, iar în Petrograd, la sfârșitul lui februarie, cozile la pâine s-au prefăcut în răzmeriță și răzmerița în răsturnare, când garnizoana capitalei — sute de mii de rezerviști care nu voiau să plece pe front — a trecut de partea străzii. Țarul se afla la Moghilev, la Marele Cartier General. A pornit cu trenul spre capitală; trenul a fost abătut din drum și oprit la Pskov. Acolo, în vagonul imperial, în seara zilei de 2 martie (15 martie pe stilul nou), s-a petrecut abdicarea.
Trebuie spus limpede cum s-a petrecut, pentru că aici se vede „încuviințarea” despre care va fi vorba. Nu mulțimea a smuls abdicarea, ci elita: generalul Alexeev, șeful de stat-major, a telegrafiat comandanților fronturilor întrebându-i dacă socoteau necesară abdicarea, și toți, unul după altul, au răspuns că da. Comandanții oștirii — oamenii care juraseră pe Evanghelie credință Unsului — i-au cerut unsului să plece. Nicolae a citit telegramele, a tăcut și a semnat. Întâi în favoarea țareviciului Alexei; apoi, după ce medicul l-a încredințat că boala copilului este fără vindecare și că ar urma să fie despărțit de el, a schimbat actul în favoarea fratelui său, marele duce Mihail. A doua zi, Mihail, la rândul lui, a amânat primirea coroanei până la hotărârea unei viitoare Adunări Constituante care nu avea să hotărască niciodată asupra soartei monarhiei. În două zile, monarhia ortodoxă care dăinuia de aproape o mie de ani s-a desfăcut fără ca cineva să tragă o sabie pentru ea.
În seara abdicării, Nicolae a scris în jurnal: „În jur trădare, și lașitate, și înșelăciune!” Cuvintele au fost citite adesea ca amărăciune de om învins. Sunt, de fapt, o constatare exactă: nu poporul de jos l-a doborât pe țar în acele zile, ci jurămintele călcate ale celor de sus — generali, miniștri, mari duci din propria familie care purtau de săptămâni tratative pe la spatele lui.
Dar poporul? Poporul a tăcut. Și nu numai poporul. Aici trebuie privit fără cruțare un fapt pe care istoriografia bisericească l-a ocolit multă vreme și pe care cercetările documentare mai noi l-au scos la lumină: purtarea Sinodului. În zilele de 6-9 martie 1917 — la mai puțin de o săptămână de la abdicare, în timp ce Unsul era încă viu și nearestat —, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a hotărât scoaterea pomenirii țarului și a casei imperiale din toate slujbele și înlocuirea ei cu pomenirea „binecredinciosului Guvern Provizoriu”. Pomenirea care se înălțase un mileniu pentru Unsul Domnului a amuțit în câteva zile, fără sobor, fără cercetare, fără o lacrimă liturgică. Clerul a fost dezlegat de jurământul de credință și pus să jure noii stăpâniri; în biserici, actul abdicării s-a citit de la amvon ca o veste între altele.
Să nu ne grăbim să aruncăm piatra de la distanța comodă a unui veac: ierarhii aceia purtau și rănile reale ale perioadei sinodale, ale unei Biserici ținute două sute de ani sub tutela procurorilor imperiali, și mulți au crezut sincer că se deschide o eră a libertății bisericești. Dar faptul rămâne fapt: în ceasul în care Unsul era părăsit de generali, Biserica instituțională nu s-a ridicat să-l apere, ci a grăbit pasul ca să-și rânduiască raporturile cu noua putere. Iar poporul dreptcredincios, cel care umpluse catedralele la încoronare, a privit. Soldații își smulgeau monogramele imperiale de pe epoleți; țăranii așteptau pământul; orașele sărbătoreau. Nimeni nu a ieșit să moară pentru țar — și tocmai această liniște este partea de răspundere a poporului în cele ce au urmat. În Israelul vechi, David a dat morții până și pe vestitorul care se lăuda cu uciderea unsului. În Rusia anului 1917, uciderea a fost pregătită de o încuviințare tăcută, întinsă de la statul-major până la ultima uliță de sat: nu vom ridica mâna pentru el.
La 8 martie, generalul Kornilov s-a înfățișat la Țarskoe Selo și i-a adus la cunoștință împărătesei arestarea. În aceeași zi, la Moghilev, țarul își lua rămas-bun de la oștire. Din clipa aceea, Nicolae al II-lea nu mai era împărat nici măcar cu numele. Începea cealaltă viață a lui — cea pentru care Biserica avea să-l treacă în rândul sfinților.
Cele șaisprezece luni: Țarskoe Selo, Tobolsk, Ekaterinburg
Ceea ce urmează nu mai este istorie politică, ci viață de sfinți, și trebuie povestit ca atare — cu atât mai mult cu cât izvoarele sunt neobișnuit de bogate: jurnalele țarului și ale împărătesei, scrisorile fiicelor, mărturia lui Pierre Gilliard, elvețianul care le fusese copiilor dascăl de franceză vreme de doisprezece ani și avea să rămână lângă ei până la porțile Ekaterinburgului, depozițiile luate sub jurământ de ancheta Sokolov. Din toate se ridică același chip: o familie care, pierzând totul, s-a strâns în jurul singurului lucru care nu i se putea lua.
La Țarskoe Selo, din martie până în iulie 1917, au trăit arestați în propriul palat. Paza o făceau soldați ai garnizoanei revoluționare, mulți porniți să-și arate puterea asupra celor căzuți: îl urmăreau pe fostul țar pas cu pas prin parc, îi întorceau spatele când le întindea mâna, iar unul dintre ofițeri i-a luat țareviciului pușca de jucărie, ca pe o „armă” oprită arestaților — scenă pe care Gilliard o povestește cu indignarea rece a martorului. Răspunsul familiei la toate acestea a rămas același, consemnat de toți cei ce i-au văzut: liniștea. Nicolae tăia lemne și săpa; în primăvară, familia a făcut cu mâinile ei o grădină de zarzavat în parcul imperial, iar soldații care veniseră să-i păzească s-au trezit nu o dată săpând alături de ei. Lecțiile copiilor au continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: tatăl le preda istoria și geografia, mama Legea lui Dumnezeu, Gilliard franceza. Iar în fiecare duminică, în capela palatului, familia stătea la Liturghie — de acum sub pază.
În august 1917, guvernul Kerenski i-a trimis în Siberia, la Tobolsk, în fosta casă a guvernatorului. Aveau să petreacă acolo opt luni, cele mai senine din toată captivitatea. Orășelul, departe de căile ferate și de fierberea revoluției, își păstrase evlavia veche: localnicii își scoteau căciulile trecând prin fața casei, își făceau cruce, trimiteau pe ascuns ouă și dulciuri „pentru copii”. La început li s-a îngăduit să meargă, sub escortă, la biserica Bunei Vestiri din apropiere; apoi, după ce la o slujbă din decembrie diaconul a îndrăznit să cânte mnogoletie — „mulți ani” — țarului, ca unui țar, nu li s-a mai îngăduit biserica, iar slujba se făcea de atunci în casă. Iarna siberiană a trecut peste ei cu ger de patruzeci de grade, cu sobe zgârcite, cu bani tot mai puțini, căci noua putere le tăiase întreținerea. Iar din casa aceea împresurată au ieșit scrisorile care sunt, poate, cel mai curat rod duhovnicesc al întregii pătimiri.
Împărăteasa Alexandra — femeia pe care propaganda o zugrăvise drept „nemțoaica” trufașă și rece — scrie prietenilor din Petrograd scrisori de o limpezime pe care doar Filocalia o mai are: că Dumnezeu este mai aproape de ei acum decât oricând, că nu trebuie plânși, că suferința trimisă e spre curățire, că Rusia trebuie iubită și acum, mai ales acum. Iar marea ducesă Olga, fiica cea mare, care avea douăzeci și doi de ani, transmite, într-o scrisoare din Tobolsk, cuvântul tatălui ei către cei ce-i rămăseseră credincioși — cuvânt care trebuie citat întreg, pentru că este, în fond, testamentul ultimului țar:
„Tata roagă să li se transmită tuturor celor care i-au rămas credincioși, și celor asupra cărora aceștia ar putea avea înrâurire, să nu-l răzbune, căci el i-a iertat pe toți și se roagă pentru toți; să nu se răzbune ei înșiși și să-și amintească faptul că răul care este acum în lume va fi și mai puternic, dar că nu răul va birui răul, ci numai dragostea.”
Să se cântărească bine împrejurarea: cuvintele acestea nu sunt scrise de un biruitor mărinimos, ci de un om păzit de santinele, care își vede soția batjocorită în gazete și copiii închiși, și care are toate temeiurile omenești să dorească măcar răzbunarea. El, care o viață întreagă poruncise, roagă acum să nu fie răzbunat. Aici, nu în vreo virtute de cârmuitor, stă sfințenia pentru care poartă cunună: în ceasul în care putea blestema, a iertat — și a lăsat iertarea ca ultimă voie a lui.
În aprilie 1918, puterea bolșevică, de acum stăpână, a trimis la Tobolsk un comisar, Iakovlev, cu poruncă să-l ridice pe fostul țar — spre Moscova, se spunea, pentru judecată. Alexei zăcea la pat după cea mai grea criză a bolii lui de sânge; drumul cu copilul era cu neputință. Și atunci s-a petrecut în casa guvernatorului o noapte pe care Gilliard a descris-o ca pe cea mai sfâșietoare din câte a văzut: împărăteasa, ruptă între patul fiului bolnav și soțul dus spre necunoscut, a ales să meargă cu soțul. A luat-o cu ea pe Maria; Olga, Tatiana și Anastasia au rămas să-l îngrijească pe Alexei. Trenul comisarului nu a ajuns însă niciodată la Moscova: sovietul din Ural l-a oprit, iar la 30 aprilie cei trei au fost coborâți la Ekaterinburg și duși în casa negustorului Ipatiev, rechiziționată cu câteva zile înainte și înconjurată în grabă cu palisadă înaltă de scânduri. În actele noii puteri, casa primise un nume care spunea totul: „casa cu destinație specială”. La 23 mai, copiii — Alexei abia refăcut — au ajuns la părinți. La gara din Ekaterinburg, Gilliard și ceilalți însoțitori au fost despărțiți de ei; dascălul elvețian i-a văzut pentru ultima oară prin geamul vagonului: pe Tatiana ducându-și cățelul și valiza prin noroi și pe un matroz purtându-l pe Alexei în brațe. Această despărțire le-a salvat viața însoțitorilor și ne-a dăruit martorul care avea să depună mai târziu, punct cu punct, la anchetă.
Patru oameni au refuzat să-i părăsească, deși ar fi putut-o face: doctorul Evghenii Botkin, medicul familiei; Anna Demidova, camerista împărătesei; Ivan Haritonov, bucătarul; Alexei Trupp, lacheul. Au intrat de bunăvoie în casa cu destinație specială, știind ce se poate întâmpla cu cei dinăuntru. Biserica Rusă din Afara Granițelor i-a trecut pe toți patru în rândul sfinților împreună cu stăpânii lor, încă din 1981; Patriarhia Moscovei a canonizat în anul 2000 doar familia, iar pe doctorul Botkin l-a proslăvit aparte, în 2016. Statutul lor bisericesc diferă de la o jurisdicție la alta; adevărul rămâne același: mucenicia slujitorului credincios nu e mai mică decât a împăratului.
Regimul casei Ipatiev a fost, de la început, cel al unei temnițe menite să înjosească. Ferestrele au fost văruite, ca cei dinăuntru să nu mai vadă cerul decât printr-un oberliht; plimbarea în grădiniță a fost tăiată la o jumătate de ceas pe zi; santinelele îi însoțeau pe arestați până la ușa băii; pereții s-au umplut de inscripții obscene despre împărăteasă, iar primul comandant, Avdeev, cu oamenii lui, fura din puținul familiei și bea. Și aici s-a petrecut lucrul pe care depozițiile de la anchetă îl consemnează cu un fel de nedumerire: gardienii — muncitori aduși din fabricile Ekaterinburgului, hrăniți cu ani de ură — au început, unul câte unul, să se moaie. Vedeau fetele spălând rufe, cocând pâine cu bucătarul și dându-le bună ziua; vedeau un fost împărat care nu se plângea de nimic; auzeau seara, prin ușile închise, cântări bisericești — familia își făcea singură pravila, cântând heruvicul și tropare. Unul dintre paznici avea să declare la anchetă că, după ce i-a văzut de aproape, i-a fost cu neputință să-i mai urască. Puterea a luat aminte la primejdie. La 4 iulie, Avdeev și oamenii lui au fost înlocuiți: comanda casei a fost predată cekistului Iakov Iurovski, iar paza dinăuntru — unor străini aduși anume, între care prizonieri austro-ungari, mulți neavând limbă comună și nici trecut comun cu cei păziți. Înlocuirea gardienilor înduioșați este, poate, cea mai grăitoare mărturie despre ce se petrecea în casa aceea: sfințenia devenise molipsitoare și trebuia izolată înainte de a fi ucisă.
Duminică, 14 iulie, la cererea familiei, comandantul a îngăduit o slujbă. A venit protoiereul Ioan Storojev, cu un diacon, și a slujit obednița — slujbă scurtă, fără Liturghie deplină. Preotul mai slujise o dată în casă, cu o lună înainte, și i-a găsit acum schimbați: istoviți, tăcuți, ca niște oameni care nu mai așteptau nimic de la pământ. Când diaconul a cântat „Cu sfinții odihnește” — cântarea care se cântă la panihidă, pentru morți —, întreaga familie, pe neașteptate și fără vreun semn dinainte, a îngenuncheat. Storojev a mărturisit la anchetă că a plecat din casă cu simțământul că slujise nu o obedniță, ci propriul lor prohod. Era cu trei zile înainte de sfârșit.
Marți, 16 iulie, jurnalul împărătesei — ținut fără întrerupere până în ultima seară — consemnează o zi ca toate celelalte: dimineața, Tatiana i-a citit din prooroci — cartea lui Amos și a lui Avdie, proorocii judecății; seara, o partidă de cărți cu Nicolae; „10 și jumătate, la culcare. 15 grade”. Acestea sunt ultimele cuvinte scrise în casa Ipatiev. Peste trei ceasuri, aveau să fie treziți.
Noaptea
Ceea ce s-a petrecut în noaptea de 16 spre 17 iulie se cunoaște astăzi în amănunt, din două izvoare care se verifică unul pe altul: ancheta judiciară condusă de Nikolai Sokolov, anchetatorul numit de amiralul Kolceak, care a cercetat locul, a audiat sub jurământ zeci de martori și și-a tipărit concluziile la Berlin în 1925; și însemnările făptașilor înșiși, în frunte cu raportul lui Iurovski, ieșite la lumină din arhive decenii mai târziu. Le vom urma sobru, fără a apăsa pe amănuntele pe care evlavia nu are nevoie să le privească îndeaproape.
Puțin după miezul nopții, Iurovski l-a trezit pe doctorul Botkin și i-a spus să scoale familia: în oraș era neliniște, iar arestații trebuiau coborâți la adăpost. S-au îmbrăcat fără grabă — deprinseseră de mult să nu se mai mire de nimic. Au coborât scara interioară și au trecut prin curte în odaia din demisol. Nicolae îl purta în brațe pe Alexei, care nu putea merge; în urma lor veneau împărăteasa, cele patru fete, Botkin, Demidova cu o pernă în brațe, Haritonov și Trupp. Unsprezece oameni. Împărăteasa a cerut scaune; li s-au adus două — pentru ea și pentru țarevici. Au stat apoi liniștiți, așezați ca pentru așteptare, în odaia goală cu o singură fereastră zăbrelită. Atunci a intrat Iurovski cu plutonul de execuție și a citit de pe o hârtie hotărârea sovietului din Ural. Nicolae nu a înțeles și s-a întors spre ai lui, apoi spre comandant: „Ce? Ce?” — după propria însemnare a lui Iurovski, acestea au fost ultimele lui cuvinte. Iurovski a repetat hotărârea și a tras primul.
Ceea ce a urmat a durat, după mărturiile făptașilor, aproape douăzeci de minute — pentru că moartea nu a venit ușor. Fetele purtau cusute în corsete, din vremea Tobolskului, diamantele familiei — ultima lor avere, păstrată pentru o viață viitoare care nu avea să mai fie —, și unele gloanțe ricoșau din pietre. Au fost uciși cu baioneta și cu focuri trase de aproape. Apoi trupurile au fost urcate într-un camion și duse în pădurea de la Koptiaki, la o mină părăsită căreia localnicii îi spuneau Ganina Iama. În noaptea următoare, de teama descoperirii, au fost mutate și îngropate sub bușteni, într-o groapă de la Porosionkov Log, iar două dintre ele arse. Ancheta Sokolov, lucrând în 1919 pe urme încă proaspete, a adunat de la Ganina Iama rămășițe arse și lucruri ale familiei; groapa de la Porosionkov Log avea să fie aflată abia peste decenii, iar osemintele, cercetate genetic după 1991, au fost primite de Biserică cu o prudență care ține până astăzi — semn că rana nu s-a închis nici în această privință.
Un singur amănunt din cercetarea locului trebuie totuși pomenit, pentru că el rostește judecata mai limpede decât orice comentariu. Pe peretele odăii din demisol, anchetatorii au găsit scrise cu creionul, în germană, două versuri din poemul lui Heine despre împăratul Belșațar, cel care a batjocorit vasele templului și a văzut scrierea pe zid:
„Belsatzar ward in selbiger Nacht / Von seinen Knechten umgebracht” — „Belșațar fu, chiar în acea noapte, ucis de robii săi.”
Unul dintre ucigași, om cu carte, a simțit nevoia să-și îmbrace fapta într-un vers cu ecou biblic, întors pe dos: țarul ucis ca un Belșațar pedepsit. Dar cine scrie pe ziduri „mene, tekel” asupra altuia uită că scrierea de pe zid nu o pune mâna omului. În cartea lui Daniel, cuvintele acelea — „numărat, cântărit, împărțit” (Daniel 5, 25-28) — se arată singure, și nu deasupra celui ucis, ci deasupra împărăției care se credea biruitoare în chiar noaptea ospățului ei. Împărăția sovietică avea să fie și ea, la vremea ei, numărată, cântărită și împărțită. Dar între noaptea casei Ipatiev și noaptea ei de pe urmă au încăput șaptezeci de ani — și ce a încăput în ei este partea a doua a răspunsului la întrebarea articolului.
Ce a urmat: când zidul a fost luat din cale
Cel dintâi semn că noaptea de la Ekaterinburg nu era o răfuială politică, ci deschiderea unei prigoane, a venit fără întârziere: în noaptea următoare, la Alapaevsk, la o sută cincizeci de kilometri, au fost aruncați de vii în puțul unei mine marea ducesă Elisabeta Feodorovna — sora împărătesei, care după uciderea soțului ei se făcuse monahie și își închinase viața săracilor Moscovei —, împreună cu monahia Varvara și cu cinci principi din casa imperială. Țăranii din partea locului aveau să mărturisească la anchetă că din adâncul puțului s-ar fi auzit, până a doua zi, cântări bisericești, între care Heruvicul, înălțate de cei ce mureau. Sfânta Elisabeta murea binecuvântând, cum trăise.
Apoi prigoana s-a revărsat peste toată Biserica, și aici cifrele trebuie lăsate să vorbească singure, pentru că nicio retorică nu le ajunge. Mitropolitul Vladimir al Kievului fusese ucis încă din ianuarie 1918 — întâiul arhiereu-mucenic al noii epoci. Mitropolitul Veniamin al Petrogradului a fost împușcat în 1922, după un simulacru de proces. Solovețki, mănăstirea-cetate a Nordului, a fost prefăcută în lagăr — cel dintâi lagăr din arhipelagul care avea să acopere țara. În anii Marii Terori, pe poligonul de la Butovo, lângă Moscova, au fost împușcați peste douăzeci de mii de oameni, dintre care foarte mulți clerici și credincioși uciși pentru credință; sute dintre ei sunt astăzi canonizați. În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, din zecile de mii de biserici ale Rusiei anului 1917 mai stăteau deschise doar câteva sute. După orice socoteală cinstită, prigoana aceasta a întrecut în întindere tot ce cunoscuse Biserica de la Diocletian încoace — și nu s-a oprit la hotarele Rusiei, ci s-a întins, după 1945, peste toate țările ortodoxe căzute sub aceeași putere, până în temnițele de la Aiud și Pitești.
Aici se cuvine să ne oprim și să punem întrebarea comparativă, pentru că ea luminează miezul. Europa își ucisese și ea regii. Anglia i-a tăiat capul lui Carol I în 1649; Franța l-a urcat pe eșafod pe Ludovic al XVI-lea în 1793. Amândouă regicide, amândouă urmate de tulburări și de sânge. Și totuși: în Anglia, la unsprezece ani după execuție, monarhia s-a întors, iar viața bisericească a țării a mers înainte; în Franța, regicidul a fost urmat, e drept, de o prigoană adevărată — biserici închise și pângărite, preoți uciși sau izgoniți, cultul Rațiunii așezat în altare. Valul a trecut însă în câțiva ani: catedralele s-au redeschis, iar poporul s-a întors la altarele lui. Nicăieri în Apus prigoana nu s-a făcut însă temelie a statului — lucrare rânduită anume, întinsă pe generații, ca să smulgă din popor însăși credința în Dumnezeu. În Rusia, tocmai aceasta a urmat: statul sovietic a fost cel dintâi stat din istoria lumii care a făcut din ateism însuși temeiul zidirii lui, cu ligi ale ateilor militanți, cu planuri cincinale ale necredinței, cu dărâmarea bisericilor ca politică de stat. De ce această deosebire de natură, nu doar de grad?
Pusă în cheia Părinților, deosebirea se rostește singură: în Apus au căzut coroane; la Ekaterinburg a fost luată din cale stăpânirea care oprea. Coroanele apusene încetaseră de mult să mai fie ceea ce fusese împărăția Răsăritului, în care împăratul stătea sub ungerea Bisericii celei nedespărțite: rupte de această ungere, prinse în duhul veacului luminilor, ele muriseră lăuntric înainte de a cădea în afară. Împărăția rusă, cu toate păcatele și neputințele ei — și au fost multe, de la tutela sinodală asupra Bisericii până la surzenia față de strigătul celor săraci —, rămăsese cea din urmă stăpânire din lume care stătea sub ungere și care își înțelegea slujirea ca apărare a dreptei credințe. Câtă vreme ea stătea, taina fărădelegii lucra pe ascuns, cum lucrase și în Rusia, prin toate societățile și cercurile ei; când a fost luată din mijloc, fărădelegea a ieșit la față — întocmai după cuvântul Apostolului, întocmai după tâlcuirea lui Hrisostom, întocmai după prevestirea lui Teofan. Nu este nevoie de nicio speculație: este destul să așezi textele lângă șirul întâmplărilor.
Iar dacă cineva întreabă ce înseamnă toate acestea „până în ziua de azi”, răspunsul se cuvine dat cu aceeași măsură patristică, ferindu-ne deopotrivă de două rătăciri. Cea dintâi este uitarea: a socoti că rana s-a închis, că veacul sovietic a fost o paranteză nefericită și că viața a mers mai departe. Nu a mers. Tronul Unsului a rămas gol; nicio putere care a urmat — nici cea sovietică, nici cele de după — nu a mai stat sub ungere, și niciuna nu a mai purtat slujirea celui ce oprește; iar poporul care s-a lepădat de unsul său poartă mai departe, nevindecată, urmarea lepădării. Sfântul Ioan Maximovici, vorbind în 1938, la Soborul din Sremski Karlovți, despre starea duhovnicească a poporului rus, a numit lucrurile fără ocol: poporul întreg a săvârșit păcate mari, care stau la rădăcina nenorocirilor de acum — călcarea jurământului și uciderea Unsului; iar păcatul acesta nu apasă doar asupra celor care l-au săvârșit cu mâna lor, ci asupra tuturor: a celor ce l-au încuviințat, s-au bucurat de el ori nu i s-au împotrivit — și el nu se ridică decât prin pocăința întregului popor.
Cea de-a doua rătăcire este răsturnarea evlaviei în erezie, și despre ea trebuie spus un cuvânt lămurit, tocmai pentru că cinstim praznicul. S-a ivit, în anumite cercuri, o învățătură care face din țarul ucis un „răscumpărător” al păcatelor Rusiei, iar din sângele lui o a doua jertfă mântuitoare. Biserica a respins-o, și pe drept: Răscumpărător al lumii este numai Hristos, o dată pentru totdeauna, iar a pune sângele oricărui om, fie el și sfânt, alături de Sângele Lui înseamnă a părăsi Evanghelia. Sfinții Împărătești nu ne răscumpără — ne cheamă. Nu cer un cult al persoanei lor și niciun fel de restaurație ca program al mântuirii; cer ceea ce a cerut Unsul însuși din Tobolsk: să nu răspundem răului cu rău și să ne pocăim. Cine preface această chemare în ideologie o trădează a doua oară.
Cuvântul lui Tihon: sângele cade și asupra celor ce tac
A mai rămas de spus cum a răspuns, chiar în zilele acelea, glasul care mai putea răspunde pentru toată Biserica. Printr-una dintre acele potriviri în care se citește mâna Proniei, Biserica Rusă își redobândise patriarhul — după două sute de ani de văduvie sinodală — chiar în săptămânile în care își pierdea împăratul: Sfântul Tihon fusese ridicat pe scaunul patriarhal în noiembrie 1917, între două salve ale revoluției. Împărăția își pierdea unsul tocmai când Biserica își redobândea întâistătătorul; iar glasul care rămăsese a vorbit.
La 21 iulie 1918, la două zile după ce gazetele sovietice anunțaseră sec „executarea lui Nicolae Romanov”, patriarhul Tihon a urcat în amvonul Catedralei Kazan din Moscova — în inima puterii care ucisese — și a rostit cuvântul care rămâne judecata Bisericii asupra acelei nopți: fapta trebuie osândită deschis, potrivit cuvântului lui Dumnezeu, oricât ne-ar costa; căci de vom tăcea, sângele celui împușcat va cădea și asupra noastră, nu numai asupra celor ce au săvârșit uciderea. Să se ia aminte la ce face aici sfântul patriarh: nu rostește doar o osândă asupra ucigașilor — descoperă o lege duhovnicească a tăcerii. Sângele Unsului nu cade numai pe mâna care a tras; cade și pe gura care tace. Cu aceste cuvinte, Tihon a pus degetul exact pe rana pe care am urmărit-o de-a lungul întregului articol: pe încuviințarea tăcută din februarie 1917, pe generalii care au cerut, pe membrii Sinodului care au grăbit pasul, pe poporul care a privit. Și tot cu aceste cuvinte și-a iscălit parcă propria soartă: avea să moară în 1925, istovit de arestări și de prigoană, mărturisitor el însuși.
Așa se închide cercul acestui praznic și abia acum i se vede înțelesul deplin. Rusia creștină a intrat în istorie, la începuturile ei, sub chipul a doi purtători de patimi — Boris și Gleb, cnejii care au primit moartea de la fratele lor fără să ridice sabia, ca să nu se verse sânge în țara nou-botezată. Epoca împărăției ruse s-a încheiat sub același chip: o familie care a primit moartea iertând. Între cele două praguri stau nouă veacuri de stăpânire creștină; dincolo de cel din urmă, veacul fără uns, cu tot ce a adus el. Iar praznicul de la 17 iulie nu ne este dat ca să plângem o dinastie, cu atât mai puțin ca să visăm restaurații: ne este dat ca să nu fim, în ceasurile noastre de cumpănă, dintre cei ce tac — și ca să învățăm de la cei ce stau în icoană, cu cruci albe în mâini și cu cununi deasupra frunților, singurul răspuns pe care Evanghelia îl dă nopții: „Nu răul va birui răul, ci numai dragostea”.
Pentru răspunsul românesc la întrebarea despre zid, ungere și mărturisirea fără zid, vezi și Ce slujire a purtat România în Ortodoxie.
Articole relevante
- Sfântul Vladimir, luminătorul Rusiei — începutul creștinării Rusiei Kievene și chipul cneazului întocmai cu Apostolii.
- Sfântul Mucenic Lazăr, Cneazul Serbiei — despre putere, jertfă și mărturisire în lumea ortodoxă slavă.
- Sfinții Mucenici de la Niculițel — mărturisirea lui Hristos și cinstirea sfintelor moaște.
- Rue Daru, Parisul rus și ROCOR — despre rănile istoriei ruse în diaspora ortodoxă.
Întrebări frecvente
Când sunt pomeniți Sfinții Împărătești Romanov?
Sfinții Împărătești Romanov sunt pomeniți pe 17 iulie, ziua uciderii lor la Ekaterinburg, în anul 1918.
De ce sunt numiți purtători de patimi?
Sunt numiți purtători de patimi fiindcă au primit moartea nedreaptă fără împotrivire și fără dorință de răzbunare, după chipul blândeții lui Hristos.
Cine a fost ucis împreună cu Sfântul Țar Nicolae al II-lea?
Au fost uciși împărăteasa Alexandra, copiii lor Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei, precum și slujitorii Evghenii Botkin, Anna Demidova, Ivan Haritonov și Alexei Trupp.