La 4 iunie, Biserica face pomenirea Sfinților Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel. Numele lor, păstrate în vechi martirologii și întărite de inscripțiile descoperite în cripta de la Niculițel, sunt rostite astăzi din nou de Biserică, iar credincioșii se pleacă înaintea sfintelor lor moaște, așezate spre închinare la Mănăstirea Cocoș. Întrebarea de la care trebuie să pornim nu este însă ce s-a descoperit la Niculițel, ci alta, mai adâncă: de ce, după aproape șaptesprezece veacuri, Biserica încă îi cinstește? Ce ne cer acești mucenici nouă, celor de azi? Și ce înseamnă să ne plecăm înaintea unor rămășițe trupești sfințite?
Sfinții Mucenici de la Niculițel nu ne cheamă să admirăm o descoperire, ci să învățăm ce înseamnă mărturisirea lui Hristos. Răspunsul la aceste întrebări nu ține de arheologie, ci de însăși inima credinței: pomenirea unui mucenic nu este o simplă aducere-aminte, ci o chemare. Iar dacă privim cu luare-aminte la cei patru de la Niculițel, vom vedea că viața și sfârșitul lor ne învață lucruri pe care creștinul de astăzi le-a uitat aproape cu totul.
Cine au fost mucenicii de la Niculițel
Pentru a înțelege învățătura, este de ajuns să cunoaștem cadrul, pe scurt. Cei patru au fost creștini care L-au mărturisit pe Hristos în ținutul Sciției Mici, Dobrogea de astăzi, o margine de imperiu și loc de surghiun. Au fost judecați de stăpânirea romană de la Noviodunum — cetatea de lângă Isaccea de astăzi, aflată la aproximativ 10–12 kilometri de Niculițel. Pentru că au refuzat să jertfească idolilor, au fost uciși prin tăierea capului, potrivit tradiției consemnate în sinaxare. Anul muceniciei lor nu este cunoscut cu certitudine: cercetătorii îl așază fie în persecuția lui Dioclețian (începutul secolului al IV-lea), fie în cea a lui Liciniu, fie chiar mai târziu — o nesiguranță pe care este mai cinstit s-o mărturisim decât s-o ascundem.
În septembrie 1971, după ploi puternice care au spălat pământul de la o răscruce de drumuri din satul Niculițel, a ieșit la iveală bolta unei cripte. Înăuntru se aflau, la nivelul de sus, moaștele celor patru mucenici, așezate într-un sicriu comun de lemn; iar la nivelul de jos, rămășițele sfințite ale altor doi mucenici, mai vechi, ale căror nume nu se cunosc. Pe peretele criptei era scris, cu litere grecești, „Martirii lui Hristos”, apoi numele lor — Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos — iar pe o lespede de piatră, o a doua mărturie: „Aici și acolo (se află) sângele martirilor”. Deasupra criptei s-a ridicat, la sfârșitul secolului al IV-lea, o bazilică, semn că cinstirea lor era deja vie. După descoperire, sfintele moaște au fost duse la Mănăstirea Cocoș, unde sunt cinstite până astăzi.
Atât despre cele văzute. De aici înainte, privim la cele nevăzute.
Mărturisirea care costă
Cea dintâi învățătură este și cea mai des trecută cu vederea: mucenicul nu este cinstit pentru că a murit, ci pentru că a mărturisit. Moartea, singură, nu sfințește pe nimeni. Ceea ce îl face mucenic — cuvântul grecesc martys înseamnă tocmai martor — este că a stat înaintea judecății și a spus adevărul despre Hristos, când o singură vorbă de lepădare i-ar fi cruțat viața.
Cei patru de la Niculițel au fost puși exact în fața acestei alegeri. Li s-a cerut un gest mărunt, aproape formal: să aducă jertfă idolilor. Nu li s-a cerut, la început, să se lepede în cuvinte de Hristos, ci doar să facă un semn de supunere față de stăpânirea lumii. Ei au înțeles însă ceea ce noi uităm lesne — că nu există gest neutru atunci când e în joc mărturisirea, iar tăcerea de teamă este și ea o alegere. Cuvintele Domnului sunt fără ocol: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32).
Aici stă întrebarea pe care mucenicii o pun fiecărui creștin de azi. Noi nu suntem, de regulă, chemați să murim pentru credință. Dar suntem chemați, zilnic, să mărturisim acolo unde ne costă ceva: imaginea noastră, o prietenie, un avantaj sau liniștea noastră. De câte ori tăcem când ar trebui să mărturisim, pentru că adevărul credinței a devenit nepotrivit, demodat sau primejdios pentru tihna noastră? Mucenicii nu ne cer sângele; ne cer curajul de a nu ne rușina de Hristos atunci când lumea ne cere, politicos, un strop de tămâie pe altarul ei.
De ce se zidește Biserica pe mucenici
A doua învățătură este ascunsă chiar în pietrele de la Niculițel, dar este o învățătură duhovnicească, nu arheologică. Peste cripta cu moaștele mucenicilor s-a ridicat altarul unei biserici. Aceasta nu a fost o întâmplare, ci rânduiala dintru început a Bisericii: jertfa mucenicului se unește cu Jertfa lui Hristos, iar Sfânta Masă, pe care se săvârșește Sfânta Liturghie, se așază peste mărturia lor. La Niculițel, această rânduială se vede limpede: cripta nu era undeva la marginea bisericii, ci sub pavimentul altarului, în zona cea mai sfântă a bazilicii. Nu era un simplu mormânt păstrat cu respect, ci un loc de mărturie așezat în inima Liturghiei.
Văzătorul tainelor a privit această realitate în Apocalipsă: „am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o” (Apocalipsa 6, 9). De aceea, rânduiala Bisericii cere ca altarul să fie sfințit cu sfinte moaște, după cum a întărit limpede Canonul 7 al Sinodului al VII-lea Ecumenic. Locul în care ne rugăm nu este, așadar, doar o clădire; este o mărturie zidită, în care jertfa celor ce au murit pentru Hristos se împletește cu Jertfa cea fără de sânge.
Aceasta răstoarnă felul în care privim de obicei o biserică. Nu noi facem sfânt locul prin prezența noastră, ci sângele mărturisitorilor și prezența lui Hristos. Cel mai vechi martor latin al credinței o spunea, încă din veacul al II-lea, printr-o vorbă rămasă peste veacuri: semen est sanguis Christianorum — „sămânță este sângele creștinilor”. 1 Nu ca metaforă frumoasă, ci ca adevăr: din sângele celor ce au mărturisit a răsărit și crește Biserica. Mucenicii de la Niculițel sunt, în chip foarte concret, o astfel de sămânță îngropată în pământul Dobrogei, din care a odrăslit credința unui întreg ținut.
De ce cinstim sfintele moaște
Aici ajungem la întrebarea pe care creștinul de azi o aude cel mai des, adesea ca acuzație: de ce vă închinați la niște rămășițe? Nu este aceasta o închinare la materie, o rătăcire? Răspunsul Bisericii este vechi, limpede și întemeiat, iar mucenicii de la Niculițel ne dau prilejul să-l rostim din nou.
Mai întâi, se cuvine deslușită o deosebire pe care multe neînțelegeri o trec cu vederea. Biserica nu se închină sfintelor moaște așa cum se închină lui Dumnezeu. Există, după învățătura Părinților, trepte deosebite de cinstire: închinarea de adorare (în grecește latreía) se aduce numai lui Dumnezeu, singurul vrednic de ea prin firea Sa; iar cinstirea (proskýnesis) se dă sfinților și moaștelor lor pentru Dumnezeu, ca unora în care a locuit și a lucrat harul Lui. 2 A cinsti moaștele unui mucenic nu înseamnă a-l socoti dumnezeu, ci a mărturisi că Dumnezeu S-a sălășluit într-însul.
Iar temeiul acestei cinstiri nu este obiceiul, ci învățătura apostolică despre trup. Trupul creștinului nu este o haină lepădată, ci „templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 19). Dacă trupul celui botezat este, încă din viața aceasta, locaș al Duhului, cu atât mai mult trupul mucenicului, pecetluit prin sânge și sfințit prin mărturisire, rămâne vas al harului și după moarte. De aceea moaștele sfinților se numesc, în chip propriu, „templele însuflețite ale lui Dumnezeu, locașurile însuflețite ale lui Dumnezeu” 3, iar Stăpânul Hristos „ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaștele sfinților”. 4
Aceasta nu este o noutate creștină scornită târziu. Încă în Legea Veche, un mort a înviat prin atingerea de moaștele proorocului Elisei (4 Regi 13, 21); iar în Faptele Apostolilor, până și ștergarele atinse de trupul Sfântului Apostol Pavel vindecau bolile și izgoneau duhurile (Faptele 19, 11-12). Dumnezeu lucrează prin trupurile sfinților Săi pentru că El însuși a luat trup și l-a sfințit. Cine tăgăduiește cinstirea moaștelor tăgăduiește, fără să-și dea seama, ceva din taina Întrupării.
Așa se face că, plecându-ne astăzi înaintea raclei de la Niculițel, nu cinstim niște rămășițe fără viață, ci mărturisim credința în înviere: aceștia nu sunt morți. Căci, așa cum întreabă același Părinte: „Cum poate să facă minuni un corp mort?” 5
O sfințenie care nu ține de neam
A patra învățătură este una pe care vremurile noastre, atât de ușor ispitite de mândria de neam, au mare nevoie s-o audă. Numele celor patru mucenici — Zotikos, Attalos, Kamasis, Filippos — nu sunt nume locale. Primele trei sunt răsăritene și grecești, iar al patrulea este biblic. Acești sfinți nu au fost „ai noștri” într-un înțeles etnic; au fost mărturisitori ai Bisericii celei una, sobornicești; pe acest pământ s-au nevoit și au pătimit.
Aceasta nu micșorează cu nimic cinstea ce li se cuvine, ci o așază la locul ei adevărat. Mucenicii de la Niculițel nu ne învață să ne mândrim că „avem și noi sfinții noștri”, ca și cum sfințenia ar fi o podoabă a neamului. Ne învață dimpotrivă: că în Hristos „nu mai este nici iudeu, nici elin” (Galateni 3, 28), iar mucenicia nu are patrie, ci o singură Împărăție. Sângele lor s-a vărsat pentru Hristos, nu pentru o seminție; iar cinstirea lor este o lecție de sobornicitate, nu de făloșenie.
Creștinul ortodox de astăzi, ispitit din toate părțile să-și amestece credința cu mândria de neam, are în acești patru mucenici o pildă curățitoare. Ei ne arată că adevărata cinste adusă unui pământ nu stă în revendicarea sfinților, ci în urmarea lor. Un ținut nu este sfânt pentru că s-au născut sfinți în el, ci pentru că oameni de acolo au ales pe Hristos mai presus de viață.
Cei doi mucenici fără nume
La nivelul de jos al criptei de la Niculițel s-au aflat rămășițele sfințite, purtând urme de ardere, ale altor doi mucenici, mai vechi decât cei patru. Acestea par să provină dintr-un mormânt martiric mai vechi, desfăcut atunci când a fost zidită cripta monumentală pentru cei patru mucenici cunoscuți. Numele lor nu se cunosc. Inscripția care le păzea odihna nu spune cine sunt, ci doar atât: „Aici și acolo (se află) sângele martirilor”. Și totuși Biserica îi cinstește, deopotrivă cu cei pe care îi poate numi.
Aceasta este, poate, cea mai mângâietoare învățătură a întregii istorii. Lumea cinstește numai ce poate numi, măsura și ține minte. Dumnezeu însă „cunoaște pe cei ce sunt ai Lui” (2 Timotei 2, 19), chiar atunci când istoria i-a uitat cu totul. Cei doi mucenici fără nume ne arată că sfințenia nu are nevoie de pomenirea oamenilor ca să fie adevărată, și că nevoința cea ascunsă, neștiută de nimeni, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu.
Nu întâmplător, pomenirea acestor mucenici cade chiar în pragul Duminicii Tuturor Sfinților, pe care Biserica o prăznuiește în cea dintâi duminică după Rusalii. În 2026, aceasta cade la 7 iunie. Sărbătoarea nu este o simplă strângere laolaltă a sfinților rămași fără zi de pomenire, ci arătarea rodului Cincizecimii. Ea îi arată pe cei în care Duhul Sfânt, pogorât la Rusalii, a rodit sfințenia — pe unii prin viață îmbunătățită, pe alții, ca pe mucenicii de la Niculițel, prin sânge.
Iar cei doi fără nume sunt icoana cea mai limpede a ceea ce vestește praznicul. Apostolul citit în acea zi (Evrei 11, 33-40) înșiră mai întâi mărturisitori cu nume, dar se oprește la o mulțime fără nume — „alții au fost chinuiți”; „ei, de care lumea nu era vrednică” — și încheie spunând că Dumnezeu „rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea”. Sfinții fără nume nu sunt, așadar, o margine uitată a Bisericii, ci însăși inima ei: dovada că sfințenia este lucrarea Duhului, iar nu rodul unui nume scris de oameni.
Pentru creștinul care se ostenește în taină — în casă, în slujirea celor din jur, în rugăciunea de care nu știe nimeni — aceasta este o adevărată mângâiere. Nu numele scris pe perete îl face pe om sfânt, ci sângele și credința. Iar Cel ce a primit jertfa celor doi necunoscuți va primi și osteneala noastră neștiută, chiar dacă numele nostru nu va rămâne scris pe nicio piatră.
Surghiunul ca loc de întâlnire cu Dumnezeu
În sfârșit, locul însuși în care au pătimit acești mucenici ne învață ceva. Sciția Mică era margine de lume, ținut aspru, loc unde imperiul îi trimitea pe cei nedoriți — un fel de surghiun la gurile Dunării. Și tocmai acolo, la hotar, departe de centrul strălucitor al lumii, a rodit din belșug sfințenia.
Aceasta răstoarnă o închipuire pe care o purtăm cu toții: că viața cu Dumnezeu cere împrejurări prielnice, un loc anume, o vreme bună, depărtarea de greutăți. Mucenicii de la Niculițel ne arată că marginile lumii pot fi locul cel mai apropiat de Cer, și că nevoința nu cere centrul, ci credincioșia acolo unde te-a așezat Dumnezeu. Surghiunul, sărăcia, înstrăinarea, locul uitat de toți — niciunul dintre acestea nu este o piedică în calea sfințeniei; adesea sunt chiar pământul ei cel mai roditor.
Mulți creștini de astăzi trăiesc, într-un fel sau altul, o formă de înstrăinare: departe de țară, departe de cei dragi, departe de o viață bisericească așa cum și-ar dori-o. Pilda acestor mucenici le spune că Dumnezeu nu este mai departe la marginea lumii decât în mijlocul ei. Acolo unde ai fost pus, acolo te poți sfinți.
Cum îi cinstim cu adevărat
Se cuvine, la sfârșit, să ne întoarcem la întrebarea de la început: ce înseamnă a-i cinsti pe acești mucenici? Răspunsul Bisericii este că adevărata cinstire a unui mucenic nu este admirația, ci urmarea. Putem aprinde o lumânare, ne putem pleca înaintea raclei, putem rosti numele lor la 4 iunie — și bine facem. Dar dacă ne oprim aici, am rămas la suprafață.
A-i cinsti cu adevărat înseamnă a-L mărturisi noi înșine pe Hristos acolo unde ne costă; a privi biserica nu ca pe o clădire, ci ca pe o mărturie zidită peste jertfă; a ne pleca înaintea sfintelor moaște cu credința în înviere, iar nu cu îndoiala lumii; a lepăda mândria de neam și a căuta o singură Împărăție; a ne osteni în taină, mulțumindu-ne că Dumnezeu ne cunoaște chiar dacă oamenii ne uită; și a ne sfinți chiar acolo unde ne-a așezat, fie și la marginea lumii.
Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip nu au lăsat în urmă nici scrieri, nici cuvântări. Au lăsat o singură mărturie, scrisă cu sânge pe pământul Dobrogei și cu litere stângace pe peretele unei cripte: „Martirii lui Hristos”. Iar această mărturie ne întreabă, pe fiecare, dacă suntem gata să fim și noi, după putere, martori ai aceluiași Hristos.
Sfinților Mucenici de la Niculițel, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.
1. Tertulian, Apologeticum 50, 13: „Plures efficimur quotiens metimur a vobis; semen est sanguis Christianorum” — „Ne facem mai mulți ori de câte ori suntem secerați de voi; sângele creștinilor este sămânță.” Formula răspândită „sângele martirilor este sămânța Bisericii” este o parafrază a acestei fraze.
2. Pentru deosebirea dintre cinstire și adorare, vezi hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic: sfintelor icoane li se aduce „cinstitoare închinare” (timētikē proskynēsis), nu adorarea (latreía) care se cuvine numai firii dumnezeiești. Vezi și Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, unde aceeași distincție este apărată împotriva iconoclaștilor.
3. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea IV, cap. 15: „cum nu trebuiesc cinstite templele însuflețite ale lui Dumnezeu, locașurile însuflețite ale lui Dumnezeu?” În PDF-ul consultat, fragmentul apare la pp. 152–153.
4. Ibidem: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaștele sfinților, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri de bine…”
5. Ibidem: „Cum poate să facă minuni un corp mort?”