După Vechiul Testament și Întrupare, partea a III-a urmărește cum Biserica primară a trăit Numele lui Iisus: în Faptele Apostolilor, Botez, Euharistie, exorcisme, mucenicie și pustia Egiptului.
Preambul: de la Înviere la rugăciunea catacombelor
În primele două articole ale acestei serii am urmărit cum Numele lui Dumnezeu, ascuns sub vălul Templului în Vechiul Legământ, S-a descoperit în plinătatea vremii prin Întrupare. Numele YHWH — pe care israelitul nu îndrăznea să-l rostească — a fost descoperit în Hristos, iar Fiul-Cuvântul, purtătorul și descoperitorul Numelui veșnic, a primit prin Întrupare un nume omenesc rostibil: Iisus, „YHWH mântuiește". Ceea ce profeții numiseră Shem, ceea ce era ținut sub văl în Templu, se descoperă acum prin Persoana Fiului întrupat: Hristos, Cuvântul Tatălui, primește trup, sânge, glas omenesc și numele omenesc Iisus.
Dar descoperirea Numelui în Hristos nu se oprește în ziua Învierii sau a Înălțării. Hristos continuă să lucreze prin Numele Său, în Duhul Sfânt, în credința Bisericii. Și nu lucrează ca o amintire, ca un însemn istoric, ca o memorie a unei persoane care a trăit cândva în Galileea — ci ca Persoană prezentă care vindecă prin chemarea Numelui Său, care izgonește demoni prin Numele Său, care deschide cerurile, care întărește mucenicii, care naște sfinți, care zidește Biserica.
Întrebarea Părții a III-a este aceasta: cum a trăit Biserica primară Numele lui Iisus? Cum a fost rostit, invocat, mărturisit în primele trei secole — în Ierusalim, în Antiohia, în catacombele Romei, în pustia Egiptului? Cum s-a născut, din experiența apostolică a Numelui, întreaga viață liturgică, sacramentală, ascetică și martirială a Bisericii? Și cum din această experiență comună a celor dintâi creștini se naște, treptat, rugăciunea Numelui — care va deveni, peste secole, Rugăciunea lui Iisus?
Nu este un studiu istoric pentru sine. Este un studiu duhovnicesc. Pentru că ceea ce a trăit Biserica primară, trăim și noi — sau ar trebui să trăim — ori de câte ori facem semnul crucii „în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh", ori de câte ori îngenunchem la Sfânta Liturghie, ori de câte ori șoptim „Doamne, Iisuse Hristoase" în liniștea inimii. Tradiția nu este un muzeu. Tradiția este aceeași putere a Numelui, care a deschis temnițele lui Pavel și care deschide, astăzi, inimile noastre.
În Biserica primară, Numele lui Iisus nu funcționează ca formulă magică și nici ca simplă amintire. Numele este chemarea vie a Persoanei lui Hristos, lucrând în Duhul Sfânt, în credința Bisericii.
I. Numele ca putere lucrătoare în Faptele Apostolilor
1.1. Cuvântul-cheie al cărții: en tō onomati
Cartea Faptele Apostolilor — scrisă de Sfântul Luca, după datarea patristică tradițională, către anul 63 — este, în multe privințe, cartea Numelui. Expresia grecească ἐν τῷ ὀνόματι Ἰησοῦ („în Numele lui Iisus") sau formele ei înrudite (διὰ τοῦ ὀνόματος, „prin Numele"; ἐπὶ τῷ ὀνόματι, „peste Numele") apar de peste treizeci de ori în cele douăzeci și opt de capitole ale cărții. Nu este o coincidență stilistică, ci un fir teologic. Sfântul Luca arată, cu o limpezime aproape juridică, că Biserica nu propovăduiește despre Iisus, ci în Numele Lui — ca într-un loc, ca într-o realitate, ca într-o putere.
Această distincție — între despre și în — este fundamentală pentru a înțelege diferența dintre o predică modernă rațională și mărturisirea apostolică. Apostolii nu rosteau idei despre Iisus; ei invocau Numele, și Numele lucra. Predica și minunea erau, în Faptele Apostolilor, două fețe ale aceleiași realități: prezența celui Numit prin Numele Său.
1.2. Cincizecimea: Numele ca temei al Botezului creștin
Prima predică creștină — cea a Sfântului Petru în ziua Cincizecimii — culminează cu o poruncă despre Nume: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt" (Fapte 2:38). Botezul „în Numele lui Iisus" pe care îl menționează Faptele Apostolilor în mai multe locuri (2:38; 8:16; 10:48; 19:5) nu este o formulă concurentă cu cea trinitară din Matei 28:19, ci o sinteză a întregii teologii a Numelui: în Numele lui Iisus este cuprins întreg Numele dumnezeiesc — al Tatălui, al Fiului, al Duhului Sfânt — pentru că în Iisus locuiește toată plinătatea Dumnezeirii trupește (Coloseni 2:9).
De aceea, când Sfântul Petru poruncește celor trei mii de iudei convertiți la Cincizecime să se boteze „în Numele lui Iisus Hristos", el nu propune un ritual; el deschide acelora un loc duhovnicesc — Numele ca patrie a celui botezat. Botezul nu este o îmbăiere, ci o intrare în Nume. Cel botezat începe să trăiască înăuntrul Numelui, ca într-o casă.
1.3. Prima minune apostolică: „În Numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă"
Imediat după Cincizecime, Sfântul Petru și Sfântul Ioan urcă la Templu pentru rugăciunea de la ceasul al nouălea. La poarta numită „Frumoasă" întâlnesc un olog din naștere, care cerea milostenie. Petru îi spune cuvintele rămase pentru toate veacurile: „Argint și aur n-am, dar ce am, aceea îți dau: în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă!" (Fapte 3:6).
Trei lucruri trebuie observate aici. Întâi: Petru nu spune „eu te vindec", nici „Dumnezeu te vindecă"; el spune în Numele. Apostolul se așază în Nume ca într-o autoritate care nu-i aparține, dar care lucrează prin el. Al doilea: vindecarea nu este efectul psihologic al unei convingeri, ci efectul real al invocării Numelui — ologul, om care nu mersese niciodată, „sărind și salturind" intră cu apostolii în Templu. Al treilea — și cel mai important pentru tema noastră: când Petru explică minunea poporului adunat, el formulează ceea ce va deveni una dintre cele mai dense afirmații teologice ale Faptelor: „Și pentru credința în Numele Lui, pe acesta pe care îl vedeți și îl cunoașteți, l-a întărit Numele Lui" (Fapte 3:16).
Numele întărește. Numele vindecă. Numele nu este simbol — Numele este putere. Iar credința este, într-un sens foarte exact, adeziune la Nume.
1.4. „În niciun altul nu este mântuire"
Adunați înaintea Sinedriului, Petru și Ioan sunt întrebați de marele preot: „Cu ce putere sau în numele cui ați făcut voi aceasta?" (Fapte 4:7). Întrebarea însăși arată că autoritatea iudaică recunoscuse, în acea vreme, că lucrarea apostolică se săvârșește prin Nume. Petru, „plin de Duh Sfânt", răspunde cu un text care va rămâne, în toate veacurile, mărturisirea Bisericii: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-ați răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morți, întru Acesta stă acesta sănătos înaintea voastră" (Fapte 4:10). Și apoi, două versete mai jos, sentința care va răsuna în toate misiunile creștine: „Și întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi" (Fapte 4:12).
Această afirmație — nu este alt Nume sub cer dat între oameni în care să ne mântuim — nu este o formulă polemică împotriva altor religii. Este o afirmație pozitivă, ontologică: pentru că Iisus este unicul Nume în care Dumnezeu Și-a făcut accesibilă plinătatea Sa, mântuirea nu poate fi decât în acest Nume. Nu pentru că alte nume ar fi rele, ci pentru că niciun alt nume nu cuprinde aceeași plinătate. Mântuirea este intrare în Nume, iar acest Nume este Iisus.
1.5. Numele între cei dintâi ucenici: bucuria pătimirii „pentru Nume"
Câteva versete mai târziu, Sinedriul îi bate pe apostoli și le poruncește să nu mai vorbească „în numele lui Iisus". Reacția apostolilor este uimitoare: „Ei bucurându-se au plecat din fața Sinedriului, fiindcă fuseseră învredniciți să sufere ocara pentru Numele Lui" (Fapte 5:41). Aceasta este prima atestare scripturistică a unui motiv care va străbate toată istoria muceniciei creștine: a suferi pentru Nume. Mucenicia nu este, în accepțiunea apostolică, suferință pentru o cauză sau pentru o convingere ideologică — este suferință pentru Nume. Iar bucuria mucenicilor este bucuria de a fi „învredniciți" să poarte ocara unui Nume care merită această ocară. Vom reveni asupra acestui punct când vom vorbi despre martirajul sub-apostolic.
1.6. Saul-Pavel: „Vasul Meu ales, ca să poarte Numele Meu"
Convertirea lui Saul pe drumul Damascului este, înainte de toate, o întâlnire cu Numele. Glasul de pe cale spune: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?" — și la întrebarea lui Saul „Cine ești, Doamne?" se aude răspunsul: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești" (Fapte 9:4–5). Trei zile orb, în casa lui Iuda, Saul așteaptă. Iar când Domnul îi vorbește lui Anania despre el, formulează lucrarea pavlină printr-o expresie care trebuie reținută: „Acesta îmi este vas ales, ca să poarte Numele Meu înaintea neamurilor și a împăraților și a fiilor lui Israel" (Fapte 9:15).
Misiunea apostolică nu este, în limbajul cărții Faptelor, „a propovădui Evanghelia" în mod abstract — este a purta Numele. Apostolul este purtător de Nume (onomatophoros — termen pe care îl va folosi mai târziu Sfântul Ignatie al Antiohiei despre toți creștinii). Pavel duce Numele de la Antiohia la Roma. Și, când Festus îl trimite la Cezar, ceea ce duce mai departe nu este o doctrină — este Numele.
1.7. Concluzia secțiunii: Numele ca centru al Bisericii apostolice
Dacă deschidem Faptele Apostolilor cu această cheie — Hristos lucrând prin Numele Său — întreaga carte capătă o coerență duhovnicească pe care lectura modernă, raționalistă, o pierde. Faptele nu sunt o cronică a unei „mișcări religioase" născute la Ierusalim; ele sunt mărturia cum, după Înălțare, Hristos a continuat să lucreze în Biserica Sa prin Numele Său, în Duhul Sfânt, prin credința apostolilor. El nu mai este văzut cu ochii trupești, dar este prezent prin Numele Lui; și unde se rostește Numele cu credință, în Duhul Sfânt, Hristos Însuși este de față.
Trebuie subliniat de la început, pentru ca tot ce urmează să nu fie greșit înțeles: Numele nu lucrează ca o putere autonomă, separat de Persoana lui Hristos. Numele Iisus este chemarea vie a Persoanei lui Hristos înviat și înălțat la dreapta Tatălui; iar lucrarea care se face „în Numele Iisus" este, în chip esențial, lucrarea Persoanei Fiului, în comuniune cu Tatăl, prin Duhul Sfânt. Această precizare — pe care o vom relua de mai multe ori în cele ce urmează — păzește toată reflecția noastră de orice alunecare spre o magie a Numelui sau spre o teologie care ar face Numele „obiect" autonom față de Cel Numit. Numele este real, dar realitatea lui este Hristos Însuși, în comuniunea Sfintei Treimi.
Această realitate — că Hristos vine în Biserica Sa prin chemarea Numelui Său — nu este o invenție a teologilor de mai târziu. Este realitatea însăși a Faptelor Apostolilor. Și este temelia pe care se vor zidi, în următoarele trei secole, Liturghia, Tainele, mucenicia și pustia.
II. Numele în viața liturgică și sacramentală a Bisericii primare
Trecerea de la Faptele Apostolilor la formele liturgice ale Bisericii primare nu este o trecere de la „carismă" la „instituție", cum susțin unii teologi protestanți. Este o trecere de la Numele lucrând prin apostoli la Numele lucrând prin întreaga adunare. Liturghia nu domesticește Numele; liturghia îl așază în trupul Bisericii ca în vasul lui propriu.
2.1. Botezul: intrare în Nume
Cel mai vechi document liturgic creștin pe care îl avem după scrierile Noului Testament este Didahia sau Învățătura celor doisprezece apostoli — un manual al comunităților siriene, datat de tradiția patristică în ultimul sfert al secolului întâi (între anii 70 și 90, deci chiar contemporan cu unele texte ale Noului Testament; cercetarea academică modernă propune uneori datări ușor mai târzii, până la începutul secolului al II-lea). În capitolul al șaptelea, Didahia dă cea dintâi instrucțiune practică despre Botezul creștin: „Cât despre Botez, botezați așa: după ce ați spus mai întâi toate acestea, botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în apă curgătoare. Iar dacă nu ai apă curgătoare, botează în altă apă; și dacă nu poți în apă rece, atunci în apă caldă. Iar dacă nu ai nici una, nici alta, toarnă apă pe cap de trei ori, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Didahia, VII, 1–3).
Trei observații se impun. Întâi: formula de botez este aceeași cu cea poruncită în Matei 28:19 — în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Botezul „în Numele lui Iisus" pe care îl menționează Faptele Apostolilor nu se opune acestei formule; el o exprimă concentrat (pentru că, așa cum arătam mai sus, în Iisus este cuprins tot Numele dumnezeiesc). În Didahia, forma trinitară devine forma normativă, păstrată până astăzi în toate Bisericile Ortodoxe răsăritene. A doua observație: nu cantitatea apei contează (curgătoare, stătătoare, rece, caldă, sau chiar turnată pe cap), ci Numele rostit. Numele este puterea Botezului, nu apa. A treia observație: turnarea de trei ori pe cap arată că, deja în secolul întâi, treimea Numelui era exprimată sacramental prin întreita lucrare cu apa.
Pentru Părinții apostolici, Botezul este intrare în Nume — Numele rostit asupra apei o face „apă a mântuirii" (Didahia, IX), așa cum Numele rostit asupra pâinii și vinului face plinirea Sfintei Euharistii. Sfântul Ciprian al Cartaginei, în secolul al treilea, va formula explicit: „Apele sunt sfințite prin chemarea Numelui dumnezeiesc" (Epistola 70). Iar Sfântul Ambrozie al Mediolanului, în lucrarea De mysteriis, va explica catehumenilor săi că apele Iordanului erau apă obișnuită până când au fost atinse de Numele lui Iisus prin Botez; din acel moment au devenit izvor de mântuire. Astfel, întreaga teologie sacramentală a Bisericii ia naștere din această afirmație simplă: Numele sfințește materia.
2.2. Sfânta Euharistie: Numele care preface
Aceeași Didahia ne dă cea mai veche rugăciune euharistică creștină pe care o avem (capitolele IX și X). La sfârșitul ei se află o formulă care va rămâne, peste veacuri, în toate Liturghiile răsăritene: „Îți mulțumim, Părinte sfânt, pentru sfântul Tău Nume pe care l-ai sălășluit în inimile noastre, și pentru cunoașterea, credința și nemurirea pe care ni le-ai descoperit prin Iisus, Slujitorul Tău" (Didahia, X, 2). Numele lui Dumnezeu „sălășluiește în inimile noastre" — formulare de o adâncime extraordinară. Nu „credința" sălășluiește, nu „învățătura" — Numele Însuși este cel care intră în inima creștinului prin Euharistie.
În rugăciunile euharistice mai târzii — în Liturghia Sfântului Iacov (cea mai veche pe care o avem în formă completă, sec. III–IV), apoi în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Ioan Gură de Aur — această invocare a Numelui se va dezvolta în ceea ce numim epicleză: chemarea Duhului Sfânt asupra Darurilor pentru ca ele să devină Trupul și Sângele lui Hristos. În Euharistie, Biserica se roagă Tatălui, prin Fiul, chemând pe Duhul Sfânt peste Daruri. Numele lui Hristos nu lucrează izolat, ca o formulă, ci în această respirație trinitară a Liturghiei. Prefacerea Darurilor este lucrarea Sfintei Treimi, iar Numele lui Iisus este chemarea vie a Persoanei Celui prezent în Taină. Aceasta este forma pe care o cunoașteți astăzi: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte" — rostită în Numele lui Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt, către Tatăl. Întreaga Liturghie este, astfel, o lucrare trinitară în care Numele Iisus este chemarea care face vădită prezența Celui Numit, Fiul-Cuvântul, în comuniunea Sfintei Treimi.
2.3. Exorcismele: Numele care alungă demonii
Una dintre cele mai vechi mărturii despre felul în care primii creștini foloseau Numele lui Iisus o avem chiar de la autori non-creștini. Origen, în Contra lui Celsus (sec. III), raportează observația filosofului păgân că „mulți creștini, chiar și cei mai simpli, izgonesc demoni invocând Numele lui Iisus" (Contra Celsum, I, 6). Această practică a fost atât de răspândită în primele trei secole încât a devenit, pentru lumea greco-romană, un semn distinctiv al creștinismului. Iudeii, păgânii, gnosticii — toți recunoșteau că Numele Iisus făcea ceea ce nici un alt nume invocat în lumea antică nu reușea să facă.
Sfântul Iustin Martirul, în Apologia a doua (cap. 6), scrisă către anul 160, mărturisește înaintea împăratului roman: „Mulți dintre ai noștri, creștini fiind, au vindecat și încă vindecă pe mulți îndrăciți în lumea întreagă și în însăși cetatea voastră, izgonind demonii prin Numele lui Iisus Hristos răstignit sub Pontiu Pilat — atunci când toți ceilalți exorciști, formule magice și buruieni nu izbutiseră". Iar Sfântul Ireneu de Lyon, episcop la sfârșitul secolului al doilea, în lucrarea sa Împotriva ereziilor, întărește: „Ucenicii Lui, primind harul de la El și lucrând în Numele Lui, fac binefaceri întregului neam omenesc, după cum fiecare a primit darul Lui. Unii izgonesc demoni cu adevărat și fără tăgadă, astfel încât adesea înșiși cei curățiți de duhuri rele cred și se fac creștini" (Adversus Haereses, II, 32, 4).
Trebuie reținut că exorcismele creștine ale primelor secole nu erau o magie compusă din formule complicate. Erau, în esența lor, rostirea cu credință a Numelui Iisus Hristos asupra celui demonizat. Atât. Și demonii fugeau. Sfântul Atanasie cel Mare, în Viața Sfântului Antonie — text scris pe la 360, dar care descrie viața monahală egipteană din anii 270–356 — povestește în repetate rânduri cum Sfântul Antonie cel Mare se confrunta cu duhurile rele invocând Numele lui Hristos; și subliniază că demonii „nu pot suferi acest Nume", că „fug de el ca de foc". Această convingere este, până astăzi, păstrată în Molitfelnicul Bisericii Ortodoxe — în special în rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare la stricăciuni, unde repetatele invocări „în Numele Domnului nostru Iisus Hristos" nu sunt formule retorice, ci tocmai puterea exorcismului.
2.4. Binecuvântarea, semnul Crucii și signaculum Nominis
În epoca pre-niceeană, semnul Crucii — făcut pe frunte, pe piept, pe ochi, pe gură — era însoțit, în mod obligatoriu, de invocarea Numelui. Tertulian, scriind pe la anul 200, atestă în De corona militis: „La fiecare început și înaintare, la intrare și ieșire, la îmbrăcăminte și la încălțat, la baie, la masă, la lumină, la culcare, la așezare — în orice împrejurare a vieții — ne însemnăm fruntea cu semnul crucii". Semnul crucii era „Numele rostit cu mâna" — pecetea (sphragis, signaculum) prin care creștinul se așeza, în orice împrejurare a vieții cotidiene, sub acoperământul Numelui.
Această practică este atât de străveche, încât unele texte din secolul al doilea o pun în legătură directă cu „semnul" pe care Sfântul Apostol Pavel îl menționează în Galateni 6:17: „De acum nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu semnele Domnului Iisus". Pentru creștinii din catacombele Romei și pentru pustnicii Egiptului, semnul crucii însemna același lucru ca rostirea Numelui — și de aceea, în iconografia paleocreștină, vedem adesea Hi-Rho (☧, monograma Numelui Hristos format din literele grecești X și P) gravat pe pereții catacombelor, pe sarcofage, pe morminte. Numele era pecetea celui botezat; semnul Crucii era forma vizibilă a acestei peceți; iar mucenicia era confirmarea ei prin sânge.
2.5. Sinteza secțiunii: Liturghia ca extindere a Numelui
Toate aceste lucruri — Botezul, Euharistia, exorcismele, semnul Crucii — formează un singur ansamblu duhovnicesc. Liturghia este chemarea continuă a Numelui în trupul Bisericii. Nu există un moment al Liturghiei care să nu fie așezat sub invocarea Numelui Sfintei Treimi — de la „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh" la sfârșitul „Cu pace să ieșim! — Întru numele Domnului". Iar viața creștinului din primele veacuri era, în întregime, viață sub Nume: la naștere se boteza în Nume, la masă rostea Numele, în cale făcea semnul Crucii, în primejdie chema Numele, la moarte își încredința sufletul în Numele lui Iisus. Și de fiecare dată, prin chemarea Numelui, Hristos Însuși era cel ce lucra, în Duhul Sfânt, în comuniunea Bisericii.
Această realitate ne arată, încă o dată, că Tradiția nu este o suprapunere de „obiceiuri" peste o „credință simplă". Tradiția este însăși viața Bisericii înăuntrul Numelui Sfintei Treimi — viața Bisericii ca trup al Celui Numit.
III. Numele și mucenicia: a muri pentru Nume
Dacă Liturghia este extinderea Numelui asupra vieții, mucenicia este extinderea Numelui asupra morții. Cele două nu se opun: ele formează un singur arc duhovnicesc. Iar pentru Părinții apostolici, mucenicia este Liturghie — pentru că este, în esența ei, ofrandă de sine prin Nume, în Nume, pentru Nume.
3.1. Sfântul Ignatie al Antiohiei: cel dintâi „purtător de Dumnezeu"
Sfântul Ignatie al Antiohiei (†107 sau 110) este una dintre cele mai limpezi mărturii ale teologiei Numelui din Biserica sub-apostolică. Episcop al Antiohiei — al treilea după Sfântul Petru și Sfântul Evodiu — Ignatie este arestat sub împăratul Traian și dus la Roma pentru a fi mâncat de fiare în Colosseum. În drumul spre martiraj scrie șapte epistole adresate diferitelor Biserici locale — texte care formează, alături de Didahia, cea dintâi literatură creștină după scrierile Noului Testament.
Ignatie își dă, încă din primul rând al fiecărei epistole, un nume care va rămâne: Theophoros — „purtător de Dumnezeu". Acest nume nu este o etichetă personală; este condiția oricărui creștin. Toți creștinii sunt, după Ignatie, purtători de Nume — Christophoroi, „purtători de Hristos" — pentru că prin Botez Hristos Însuși S-a sălășluit în ei, iar ei poartă, în trupurile lor, Numele Lui ca pe o pecete vie.
În Epistola către Efeseni (capitolul 7), Ignatie formulează una dintre cele mai dense afirmații hristologice ale literaturii sub-apostolice: „Există un singur Doctor, trupesc și duhovnicesc, născut și nenăscut, Dumnezeu venit în trup, viață adevărată în moarte, Fiu al Mariei și Fiu al lui Dumnezeu, mai întâi pătimitor și apoi nepătimitor — Iisus Hristos Domnul nostru". Iar în Epistola către Romani (capitolul 4), unde Ignatie se pregătește pentru martiraj, scrie cuvinte rămase celebre: „Sunt grâul lui Dumnezeu, și sunt măcinat de dinții fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos. (…) Lăsați-mă să mă bucur de fiarele acelea care îmi sunt pregătite. (…) Să nu-mi dați nimic în plus de cât pe Hristos". Și, în Epistola către Romani capitolul 7: „Doresc Pâinea lui Dumnezeu — care este trupul lui Iisus Hristos. (…) Și doresc băutură de viață, care este sângele Lui, dragostea nepieritoare".
Pentru Ignatie, mucenicia nu este o tragedie suportată cu eroism stoic; este Liturghia desăvârșită — ofrandă de sine în Nume. „Las-mă să fiu imitator al pătimirii Dumnezeului meu", scrie el. Iar cei care îl cunosc îl numesc, de pe atunci, „purtător de Nume" — pentru că trupul lui, pe punctul de a fi sfâșiat de fiare, poartă Numele lui Iisus.
3.2. Sfântul Policarp al Smirnei: „Cum aș putea să-L hulesc pe Împăratul meu?"
A doua mare mărturie sub-apostolică este Sfântul Policarp al Smirnei (†155 sau 156), ucenic direct al Sfântului Apostol Ioan și episcop al Smirnei. Documentul Martyrium Polycarpi — scris la scurt timp după martirajul său, către anul 156 — este cel dintâi act martiric creștin pe care îl avem și a stabilit, pentru toate veacurile următoare, modelul literar al hagiografiei muceniciale.
Sfântul Policarp este arestat la 86 de ani. Dus la stadionul din Smirna, proconsulul îl îndeamnă să jertfească Cezarului și să-L hulească pe Hristos. Răspunsul lui Policarp — păstrat aproape verbatim de cei care îl însoțeau — este unul dintre cele mai cunoscute texte ale literaturii muceniciale: „Optzeci și șase de ani Îi slujesc, și nu mi-a făcut nici un rău. Cum aș putea să-L hulesc pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit?" (Mart. Pol., IX, 3).
Și apoi, când proconsulul stăruie ca Policarp să rostească măcar o formulă de lepădare, bătrânul episcop spune limpede: „Eu sunt creștin" (Christianos eimi, Christianus sum) — formulă care, în literatura martirică, devine cea dintâi mărturisire a credinței. Iar în rugăciunea de pe rugul aprins, Policarp începe astfel: „Doamne Dumnezeule Atotțiitorule, Tatăl iubitului și binecuvântatului Tău Fiu Iisus Hristos, prin Care am cunoscut Numele Tău…" (Mart. Pol., XIV, 1).
Prin Iisus am cunoscut Numele Tău. Aceasta este, în două cuvinte, întreaga teologie pe care am desfășurat-o în Partea a II-a a acestei serii: Numele Tatălui (YHWH al Vechiului Legământ) ne-a fost descoperit prin Numele Fiului. Iar Policarp, în clipa muceniciei sale, mărturisește că această cunoaștere a Numelui se face prin Iisus — în Iisus — pentru Iisus.
3.3. „Sunt creștin" ca mărturisire a Numelui
Formula Christianos eimi — „sunt creștin" — pe care Policarp o rostește înaintea proconsulului apare în zeci de acte martirice ale primelor trei secole: la Sfântul Iustin Martirul, la mucenicii din Lyon (177), la mucenicii din Scilli (180), la Sfântul Ciprian al Cartaginei (258). Această formulă pare scurtă, dar conține întreaga teologie a Numelui: eu sunt al lui Hristos, port Numele Lui, trăiesc înăuntrul Numelui Lui. A fi creștin — în limbajul primelor secole — nu însemna a profesa o anumită învățătură (deși o presupunea); însemna a purta Numele. Iar a purta Numele însemna a fi gata să-l plătești cu sângele.
Pliniu cel Tânăr, guvernatorul roman al Bitiniei, scriindu-i împăratului Traian către anul 112 despre creștinii din provincia sa, observa cu o precizie aproape pedagogică: „Cei care se mărturiseau creștini, eu i-am întrebat de două și de trei ori, amenințându-i cu pedeapsa, și pe cei care stăruiau am poruncit să fie duși la moarte. Pentru că, oricum stătea lucrul, nu mă îndoiam că o atare îndărătnicie și o încăpățânare de neclintit merită pedeapsă" (Epistola X, 96). Iar Pliniu spune mai departe că, înainte de a-i executa, le poruncea creștinilor să blesteme Numele lui Hristos — Christo maledicere — pentru că această formulă era considerată proba absolută a renunțării. Cei care nu puteau să blesteme Numele erau executați.
Astfel, mucenicia primelor secole nu este, în esența ei, un fenomen al suferinței pentru o doctrină; este suferință pentru un Nume. Iar bucuria mucenicilor — atestată în toate actele martirice de la Ștefan încoace — este bucuria de a fi ai Numelui, de a-L purta în trup, de a-L mărturisi cu glasul, de a-L sigila cu sângele.
3.4. Sfântul Iustin Martirul și „a fi cu adevărat creștin"
Sfântul Iustin Filosoful (†165), unul dintre cei mai însemnați apologeți ai secolului al doilea, formulează, în Apologia întâi, capitolul 4, o observație lingvistică de o mare adâncime duhovnicească: „Numele creștin (Christianos) nu trebuie să atragă pedeapsa, ca un nume rău în sine; ci, dacă cineva este vinovat, trebuie pedepsit pentru fapta lui — nu pentru nume. Iar dacă cineva nu a făcut nici un rău, este nedrept să fie pedepsit doar pentru nume".
Iustin scrie aceste cuvinte la curtea împăratului Antonin Piul, încercând să convingă imperiul roman că simpla purtare a Numelui nu poate constitui crimă de stat. Dar argumentul, deși juridic în formă, este profund teologic în substanță: Numele are o realitate proprie. A purta Numele este, prin sine, un act — nu o etichetă. Iar imperiul roman pedepsea creștinii pentru Nume tocmai pentru că recunoștea, fie și în mod negativ, această putere a Numelui.
Iustin Însuși va muri, în 165, pentru Nume. Iar actele martirice ale lui — cunoscute sub numele de Acta Iustini — păstrează un dialog scurt, dar lapidar, cu prefectul Rusticus. Întrebat care este învățătura sa, Iustin răspunde: „Învățătura adevărată pe care noi creștinii o credem cu evlavie este aceasta: să cunoaștem și să mărturisim un singur Dumnezeu (…) și pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (…). Cred că, mărturisind aceasta, voi primi de la El răsplata".
Mărturisirea, omologia, este — în limbajul primei Biserici — rostirea Numelui. Iar omologetēs (mărturisitor) este cel care a rostit Numele înaintea autorităților, fie cu prețul vieții, fie scăpând de moarte, dar cu trupul însemnat de torturi.
3.5. Sinteza secțiunii: mucenicia ca Liturghie a Numelui
Reluând firul: mucenicia primelor secole nu este un eroism, ci o Liturghie. Mucenicul este vasul Numelui — vas ales (Fapte 9:15) — în care Numele Iisus se face văzut. Sângele martirilor, după formularea celebrului Tertulian în Apologeticum, „este sămânță de creștini" — pentru că în acel sânge se face vădită puterea Numelui. Iar Biserica nu cinstește pe martiri pentru curajul lor uman, ci pentru că Numele a strălucit prin ei.
Aceasta este și pricina pentru care, în slujba sfințirii unui antimis (pânza care înlocuiește, pe Sfânta Masă, mormântul lui Hristos), se așază sfintele moaște ale mucenicilor: ca Liturghia să se săvârșească peste trupurile celor în care a strălucit Numele. Astfel, fiecare Sfântă Liturghie din întreaga Biserică Ortodoxă este, prin sine, o continuare a martiriului — o ofrandă a Numelui în Numele celor care au murit pentru Nume.
IV. Numele în pustia Egiptului: rugăciunea cu un singur cuvânt
Dacă în Faptele Apostolilor vedem Hristos lucrând prin Numele Său în Biserica de obște, în Liturghie îl vedem chemat în sânul întregii vieți sacramentale, iar în mucenicie îl vedem strălucind prin trupul mărturisitorilor — în pustia Egiptului vedem Numele intrând în adâncurile inimii. Aici se conturează una dintre rădăcinile vii ale ceea ce, peste veacuri, va primi forma deplină a Rugăciunii lui Iisus.
4.1. Sfântul Antonie cel Mare și „lucrarea cea ascunsă"
Sfântul Antonie cel Mare (†356) este socotit, în Tradiția Bisericii, întemeietorul vieții monahale. Tânăr fiind, aude la slujbă cuvintele Mântuitorului către tânărul bogat: „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor, și vino, urmează-Mi" (Matei 19:21) — și pleacă în pustie. Viața Sfântului Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare către anul 360, este unul dintre cele mai răspândite texte ale literaturii creștine antice. Iar în acest text apare, pentru întâia oară, descrierea practică a unei lucrări lăuntrice care va deveni, peste secole, rugăciunea inimii.
Atanasie scrie că Antonie „necontenit își îndrepta cugetul către Domnul" și că, în luptele cu duhurile rele, „rostea Numele lui Hristos" — și demonii fugeau. Una dintre cele mai cunoscute vedenii ale Sfântului Antonie este aceea în care, în mijlocul atacurilor demonice, vede o lumină coborând de sus. Întrebându-L pe Hristos „Doamne, unde erai? De ce nu ai venit de la început să-mi alini durerile?", primește răspunsul: „Antonie, eram aici, dar așteptam să văd lupta ta. Iar acum, fiindcă ai răbdat și nu ai fost biruit, te voi ajuta totdeauna și voi face numele tău cunoscut peste tot pământul" (Vita Antonii, 10).
Trei lucruri trebuie observate. Întâi: Antonie este călăuzit de prezența necontenit invocată a Numelui lui Hristos. Al doilea: lupta cu demonii este, în esența ei, lupta de a nu lăsa Numele să iasă din inimă. Al treilea — și cel mai important pentru tradiția hesychastă care va urma: Antonie nu se folosea de formule lungi, ci de rugăciuni scurte, repetate. Acestea se vor numi, în Tradiția patristică egipteană, monologistos euchē — „rugăciune cu un singur cuvânt".
4.2. Monologistos: rugăciunea cu un singur cuvânt
Cea mai veche atestare clară a acestei forme de rugăciune o găsim la Sfântul Ioan Casian (†435), monah scito-roman care a viețuit în pustia Egiptului între anii 380 și 399 înainte de a întemeia mănăstiri în sudul Galiei. În cele Convorbiri duhovnicești cu Părinții Egiptului (Conlationes), Casian scrie un text care va influența întreaga teologie ascetică a Răsăritului și a Apusului. În Convorbirea a zecea, având ca interlocutor pe Sfântul Avva Isaac, Casian primește învățătura despre „formula rugăciunii necontenite".
Avva Isaac îi spune: „Vom dărui acest mic talisman fraților celor ce caută înțelegerea rugăciunii. (…) Iată formula scurtă pe care v-o dau ca să o țineți totdeauna în minte: «Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte; Doamne, să-mi ajuți mie grăbește-Te» (Psalmul 69:1). Acest verset trebuie repetat necontenit în inimă; trebuie să fie ca pavăză împotriva tuturor ispitelor, ca leac împotriva tuturor patimilor" (Conl. X, 10).
Aceasta este cea dintâi descriere sistematică a unei forme scurte de rugăciune neîncetată în literatura monahală. Avva Isaac, prin glasul lui Casian, dă mai departe învățătura egipteană: o singură formulă scurtă, repetată continuu, până când ajunge să bată în ritmul inimii. La acest stadiu, formula nu este încă cea pe care o știm noi — „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul" — ci versetul psalmic „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte". Dar metoda este aceeași: o singură frază scurtă, repetată neîncetat, ca să se sălășluiască Numele în inimă.
4.3. Tranziția spre formula Iisus: Avva Macarie și Apoftegmele
În aceeași literatură egipteană găsim, treptat, trecerea de la versetul psalmic la invocarea directă a Numelui Iisus. Apoftegmele Părinților Pustiei — colecție de ziceri ale Părinților, alcătuită în secolele V–VI dar conținând tradiție orală mult mai veche — păstrează numeroase mărturii despre rugăciuni scurte adresate direct lui Iisus.
Avva Macarie cel Mare (†391), unul dintre cei mai mari Părinți ai pustiei egiptene, ucenic al Sfântului Antonie, este întrebat de un frate: „Avvo, cum trebuie să se roage cineva?". Răspunsul lui Macarie, rămas pentru toate veacurile: „Nu este nevoie de cuvinte multe. Întinde mâinile și spune: «Doamne, precum vrei și precum știi, miluiește!» Iar dacă te aprinde războiul, spune: «Doamne, ajută-mă!» El știe ce ne este de folos și se va milostivi de noi".
În alte apoftegme din aceeași tradiție întâlnim invocații care se apropie tot mai mult de formula clasică a Rugăciunii lui Iisus: „Doamne Iisuse, miluiește-mă"; „Doamne Iisuse, ajută-mă"; „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pe păcătosul". Forma se rotunjește treptat, păstrând întotdeauna cele două elemente esențiale: Numele Iisus + cererea de milă. Aceste două elemente vin direct din Evanghelii. Numele Iisus — așa cum am arătat în Partea a II-a — concentrează toată plinătatea Numelui dumnezeiesc descoperit în Întrupare. Iar cererea de milă vine de la strigarea celor doi orbi din Ierihon: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-ne!" (Matei 20:30) și de la rugăciunea vameșului din Templu: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!" (Luca 18:13).
Astfel, Rugăciunea lui Iisus, în forma ei finală — „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" — nu este o invenție monahală târzie, ci sinteza apostolică: ea adună într-o singură frază mărturisirea apostolică a lui Petru (Matei 16:16: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu"), cererea celor doi orbi din Ierihon, rugăciunea vameșului și forma scurtă (monologistos) a pustnicilor egipteni.
4.4. Liturgia pustnicilor: chilia ca Biserică
Trebuie observat un lucru esențial pentru a înțelege Tradiția. Pustnicii Egiptului — Antonie, Macarie, Pavel, Pamvo, Pimen — nu au inventat o rugăciune nouă. Ei au trăit, în chiliile lor, aceeași rugăciune liturgică a Bisericii, dar concentrată într-o singură frază. Liturghia parohială rostește, în ektenii, „Doamne miluiește" de zeci de ori pe slujbă; pustnicul rostește același cuvânt în chilie de zece mii de ori pe zi. Liturghia rostește Numele Iisus la fiecare „prin Domnul nostru Iisus Hristos", „cu chemarea Numelui Tău", „întru Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh"; pustnicul rostește același Nume în liniștea inimii sale.
Astfel, pustnicia nu este o părăsire a Liturghiei, ci concentrarea ei. Iar Rugăciunea lui Iisus — pe care o vom desfășura pe larg în Partea a IV-a a acestei serii — este, în esența ei, Liturghia care a intrat în inimă. Numele care, în Liturghia obștii, se rostește cu glas tare la momente fixate, se rostește, în chilia pustnicului, necontenit, în liniște și cu lacrimi.
Aceasta este pricina pentru care Părinții egipteni puteau să spună — și o spun frecvent în Apoftegme — că „chilia este Biserica Sfântă". Nu pentru că ar fi disprețuit Biserica de obște (toți pustnicii primii primeau Sfânta Împărtășanie săptămânal sau mai des), ci pentru că, în chilie, Numele lucra la fel ca în Biserică. Și unde lucrează Numele, acolo este Biserica.
V. Concluzie: viața Bisericii este viața Numelui
Am parcurs, în acest articol, drumul Numelui prin patru mari etape ale vieții Bisericii primare: Faptele Apostolilor (Numele ca putere lucrătoare), Liturghia și Tainele (Numele ca temei al vieții sacramentale), mucenicia (Numele ca pecete a mărturisirii) și pustia Egiptului (Numele ca rugăciune lăuntrică). În toate aceste patru etape, Numele Iisus nu este un concept teologic abstract; este prezență prezentă, putere lucrătoare, taină a Bisericii.
Sinteza pe care o putem face este aceasta: viața Bisericii primare nu se poate concepe în afara chemării Numelui. Apostolii vindecă și propovăduiesc în Nume. Botezul se face în Nume. Euharistia se săvârșește prin Nume. Demonii sunt izgoniți prin Nume. Mucenicii mor pentru Nume. Pustnicii se roagă cu Numele. Iar prin toate aceste forme, una și aceeași prezență a Celui Numit — Hristos Însuși, prin Duhul Sfânt, în comuniunea Tatălui — curge prin trupul Bisericii.
Aceasta este, în esență, însăși definiția patristică a Tradiției: Hristos lucrând, neîntrerupt, prin Numele Său, în Duhul Sfânt, prin credința Bisericii, peste veacuri. Iar fidelitatea Bisericii față de doctrină, Liturghie și rânduială este, în adânc, fidelitate față de Hristos Însuși — față de Numele Lui mărturisit curat, fără denaturare. Doctrinele păzesc adevărul despre Persoana Celui Numit. Liturghia chemă prezența Celui Numit. Mucenicia mărturisește pe Cel Numit. Și toate aceste trei lucruri sunt, împreună, aceeași fidelitate — pentru că nu există credință vie despărțită de viața Numelui în Biserică.
Pe acest fundal, să privim viața noastră creștină de azi. Câți dintre noi mai trăim cu această conștiință a Numelui? Câți facem semnul Crucii cu adevărată evlavie, conștienți că semnăm trupul nostru cu Numele Sfintei Treimi? Câți rostim „Doamne miluiește" la Liturghie ca un strigăt al inimii, și nu ca o formulă monotonă? Câți ne rugăm acasă astfel încât rugăciunea să ne devină respirație? Câți cunoaștem, măcar câteva minute pe zi, liniștea în care Hristos vine în inimă prin Numele Său?
Tradiția neptică a Răsăritului — Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Iosif Isihastul, Sofronie Saharov — repetă, fiecare în limba lui și în chipul lui, același îndemn pe care îl primise Avva Isaac de la Părinții Egiptului: „Frate, nu lăsa rugăciunea să se odihnească". Iar rugăciunea, în înțelesul ei adânc, nu este altceva decât chemarea Numelui Iisus cu credință, în inimă, neîncetat. Numele Iisus prin care Hristos a ridicat pe ologul de la Poarta Frumoasă, prin care a izgonit demonii din chilia lui Antonie și a ars pe rugul lui Policarp, lucrează acum, în noi, dacă-i deschidem inima.
În Partea a IV-a a acestei serii vom intra în adâncimea acestei rugăciuni — Rugăciunea lui Iisus și hesychasmul, sintetizate de Sfântul Grigorie Palama în secolul al XIV-lea, dar trăite, neîntrerupt, de la Antonie cel Mare până la Părintele Cleopa al zilelor noastre. Vom vedea cum lucrarea pe care am început să o întrezărim aici — intrarea Numelui în inimă — devine, în Tradiția athonită, întreaga teologie a îndumnezeirii. Și vom vedea că nu este nimic „avansat" sau „rezervat monahilor" în această Tradiție: este Liturghia care intră în inimă, este Botezul care își dă roadele, este viața creștină care își ajunge plinătatea.
Până atunci, propunere practică: vreme de o săptămână, oprește-te de două–trei ori pe zi — la trezire, la masa de prânz, înainte de culcare — și rostește, încet și cu atenție, fie „Doamne, miluiește-mă", fie „Doamne Iisuse, ajută-mă". Nu mai mult. Nu o tehnică. O singură frază scurtă, ca aceea pe care a primit-o Casian de la Avva Isaac. Și observă, după câteva zile, ce începe să se schimbe în inimă. Aceasta este monologistos — și în această frază scurtă, simplă ca aerul, este cuprinsă întreaga Tradiție pe care am desfășurat-o aici.
Numele este prezent. Singura întrebare este dacă noi suntem prezenți Numelui.