Despre cum filosofia poate fi mucenicie
Pomenire: 1 iunie
A fost unul dintre cei dintâi oameni ai cetății grecești care, fără să-și lepede cultura filosofică, a îngenuncheat înaintea lui Hristos și a murit pentru El. Iustin nu a venit la credință fugind de gândire, ci ducând gândirea până la capătul ei, unde a descoperit că Adevărul căutat de filosofi este o Persoană. De aceea Biserica îl cinstește deopotrivă ca filosof și ca martir, iar cele două nume nu se contrazic la el, ci se cuprind unul pe altul: a fost filosof tocmai pentru că a fost gata să moară pentru Adevăr, și a fost martir tocmai pentru că Adevărul pe care îl iubea era viu.
Căutarea Adevărului
Iustin s-a născut la începutul veacului al II-lea (în jurul anului 100) la hotarele Samariei, în cetatea veche Sihem, numită mai apoi Flavia Neapolis — Nablusul de astăzi. Tatăl lui, Priscus, și bunicul, Bacchios, erau de neam grecesc sau roman și închinători la idoli; el însuși a crescut în această rătăcire, până să-l lumineze credința. Avea minte ageră și o dorință care nu-i da pace: să afle ce este, cu adevărat, Dumnezeu.
A bătut, rând pe rând, ușile filosofilor vremii. Stoicul la care a venit întâi nu știa nimic despre Dumnezeu și nici nu socotea trebuincioasă o asemenea cunoaștere; Iustin l-a părăsit. Peripateticul de după aceea s-a dovedit lacom, cerându-i grabnic plată — semn, a judecat tânărul, că nu era vrednic de numele de filosof, de vreme ce nu știa să treacă peste câștigul lumesc. Pitagoreicul îi cerea să învețe mai întâi astronomia, muzica, geometria și aritmetica — ani mulți în care inima lui, aprinsă tot mai tare de dorul lui Dumnezeu, n-ar fi aflat nicio mângâiere. În cele din urmă s-a lipit de un dascăl platonician, a cărui învățătură era pe atunci de mare slavă, și a deprins-o repede, ajungând filosof prețuit între eleni. Contemplarea ideilor netrupești — spunea el — îi dăduse parcă aripi minții. Și totuși ceva îi lipsea: filosofii eleni nu-L slăveau pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, ci schimbau slava Lui în chipuri de făpturi. Iustin se mângâia doar în parte.
Bătrânul de pe malul mării
Plimbându-se singur într-o zi afară din cetate, aproape de mare, cufundat în gândurile lui, a întâlnit un bătrân necunoscut, cinstit, împodobit cu cărunteți. Bătrânul l-a întrebat ce caută în acel loc pustiu, apoi ce este filosofia și ce folos aduce ea. Iustin a răspuns ca un platonician convins: filosofia este cunoașterea adevărului, iar Dumnezeu este Cel ce niciodată nu se schimbă, pricina facerii tuturor, și se poate ajunge la El numai cu „ochiul minții”, nu cu ochii trupești.
Bătrânul l-a ascultat cu dragoste, dar nu s-a mulțumit cu acea cunoaștere. Și l-a întrebat ascuțit: dacă Platon învață așa, de ce el însuși s-a închinat făpturii — cerului, stelelor, lemnului și pietrei cioplite? Filosofii eleni s-au deșertat în cugetările lor și li s-a întunecat inima; socotindu-se înțelepți, au înnebunit. Căci — i-a spus bătrânul — mintea omenească, dacă nu e povățuită de Duhul Sfânt și luminată de credință, nu poate nicidecum să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu.
La întrebarea firească a lui Iustin — atunci unde și la ce dascăl se poate afla adevărul? — bătrânul i-a vorbit despre prooroci: bărbați sfinți, mai vechi decât toți filosofii, plini de Duhul Sfânt, care au grăit adevărul fără frică și fără meșteșug sofistic, l-au întărit prin minuni și au vestit dinainte venirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iar la urmă l-a povățuit cu un sfat care este însăși cheia întregii vieți creștine: mai înainte de toate, să se roage adevăratului Dumnezeu să-i deschidă ușa luminii, fiindcă nimeni nu cunoaște cele ale lui Dumnezeu fără numai cel căruia Dumnezeu însuși binevoiește să i le descopere. Apoi bătrânul s-a făcut nevăzut, și Iustin nu l-a mai întâlnit niciodată.
„Un foc s-a aprins în mine”
Ce a urmat în sufletul lui, Iustin avea s-o spună mai târziu, în convorbirea cu iudeul Trifon: „Un foc s-a aprins în mine” — dorul de Dumnezeu și dragostea de prooroci și de cei ce au fost prietenii lui Hristos. A început să caute cărțile creștine și să citească Scripturile cu osârdie, alăturând proorociile vechi de venirea, pătimirea și învierea lui Hristos; și, învățat încet de Duhul Sfânt, a venit la cunoașterea cea adevărată.
Un singur lucru îl mai oprea: prigoanele și calomniile aruncate asupra creștinilor — că în adunările lor de noapte ar stinge luminile spre necurăție și ar mânca trupuri de om. Iustin nu le-a crezut până la capăt, știind cât de des osândește judecata mulțimii pe cei nevinovați. Și a făcut un raționament limpede, propriu unui filosof: omul iubitor de plăceri se teme de moarte și fuge de chinuri; creștinii însă merg de bunăvoie la moarte ca la un ospăț, cinstind moartea mai mult decât viața — deci cu neputință să fie robii poftei și ai păcatului. A cercetat el însuși viața lor și a aflat curăție, post, rugăciune neîncetată. I-a iubit, a primit Sfântul Botez — pe la anii 130–137 — și s-a făcut, cum spune tradiția, ostaș nebiruit al lui Hristos. Lucru de seamă: nu și-a lepădat haina de filosof. A rămas filosof, dar acum filosof creștin, fiindcă pentru el Hristos nu desființează căutarea adevărului, ci o luminează și o împlinește.
Filosoful în cetate
Iustin a călătorit și a propovăduit, apoi a ajuns la Roma, unde a întemeiat una dintre cele mai timpurii școli creștine de învățătură apologetică și filosofică — un loc în care, sub chipul filosofiei din afară, preda filosofia creștină cea adevărată. Între ucenicii lui se numără Tatian Sirianul și Miltiade. Acolo l-a înfruntat și l-a rușinat pe ereziarhul Marcion, cel care despărțea pe Dumnezeul Vechiului Testament de Tatăl lui Hristos, scriind împotriva lui și a altor erezii.
În acele zile s-a petrecut la Roma un fapt care l-a durut adânc. O femeie întoarsă la Hristos, neputându-și aduce soțul desfrânat la viață curată, ceruse despărțirea; soțul, aflând cine o învățase credința, l-a pârât prefectului pe creștinul Ptolemeu. Acesta a fost ținut în temniță și apoi osândit la moarte numai pentru că s-a mărturisit creștin. Un om de față, Luciu, a întrebat tare prefectul de ce osândește un om care nu e nici desfrânat, nici tâlhar, nici vinovat de altceva, ci doar creștin — și a fost osândit și el; iar lângă ei s-a adăugat și un al treilea. Trei suflete puse pentru Hristos.
Mâhnit de o asemenea nedreptate, Iustin a scris Apologia — cartea în care arăta nevinovăția creștinilor și dovedea minciuna clevetirilor, cerând ca oamenii să nu fie osândiți pentru singur numele de creștin, ci doar dacă li s-ar dovedi fapte rele. A dat-o, pe la mijlocul veacului (în jurul anilor 150–155), împăratului Antoninus Pius, fiilor lui și senatului, fără teamă de moarte. Mai târziu a scris și o a doua Apologie, adresată senatului. Tradiția spune că împăratul s-a minunat de înțelepciunea filosofului creștin și a îngăduit ca prigoana să se domolească pentru o vreme. Tot în acești ani, la Efes, Iustin a avut îndelungata convorbire cu înțeleptul rabin Trifon, pe care l-a întâmpinat din Scripturile Legii vechi — convorbire păstrată în Dialogul cu Trifon, cea mai întinsă dintre scrierile lui.
Logosul semănat în toată lumea
Iată unde gândirea Sfântului Iustin atinge o adâncime care i-a hrănit pe Părinții de după el. Pentru Iustin, Hristos este Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu — același Cuvânt despre care vorbește începutul Evangheliei după Ioan. Iar acest Cuvânt, spune el, a lucrat în neamul omenesc înainte de a Se întrupa, semănând în mințile oamenilor „semințe ale adevărului” (în grecește spermata aletheias; de aici și expresia prin care e cunoscută învățătura lui, Logos spermatikos, „Cuvântul semănat”).
De aceea filosofii cei mai buni au putut rosti lucruri adevărate: nu din ei înșiși, ci în măsura în care s-au împărtășit, fără să știe deplin, din Cuvântul lui Dumnezeu. Iustin merge până la a spune că cei care au trăit „cu Cuvântul” înainte de Hristos — Socrate ori Heraclit dintre greci, Avraam și alții dintre cei dinaintea Legii — au fost, într-un fel, creștini înainte de Hristos. Pe scurt: filosofii nu au Adevărul întreg, ci se ating fragmentar de Cuvânt; deplinătatea Cuvântului este Hristos.
Această învățătură trebuie înțeleasă cu dreaptă socoteală, fiindcă poate fi răstălmăcită în două chipuri, amândouă greșite.
Cel dintâi este sincretismul: a face din „semințele adevărului” o teorie a egalității religiilor, în care toate ar avea „scântei” la fel de mântuitoare. Iustin ar fi cel dintâi care s-ar împotrivi. El deosebește limpede între a avea o sămânță a Cuvântului și a-L cunoaște pe Cuvântul însuși în întregime. Filosofii au avut fărâme, sclipiri parțiale, adesea amestecate cu rătăcire; numai în Hristos Cuvântul S-a arătat întreg. Deosebirea dintre sămânță și Izvor rămâne, la el, deosebirea dintre o picătură și mare.
Cel de-al doilea, dimpotrivă, e învinuirea că Iustin ar fi „elenizat” creștinismul, dizolvându-l în filosofie — învinuire ridicată mai ales de critica protestantă liberală de acum un veac. Și aceasta ratează adevărul. Iustin nu pune pe Hristos sub filosofie; pune filosofia sub Hristos. Gândul lui nu este „creștinismul e o formă de platonism”, ci „tot ce a fost adevărat la filosofi era deja, fără ca ei să știe, lucrarea Cuvântului care este Hristos”.
Temeiul ultim al acestei vederi nu e filosofic, ci se sprijină pe învățătura despre om: omul este zidit după chipul lui Dumnezeu, iar Chipul după care a fost zidit este însuși Cuvântul. „Sămânța” rațiunii din om e o urmare a acestei zidiri după chip. De aceea Iustin nu face din rațiunea omenească ceva dumnezeiesc prin fire — el o vede ca pe o părtășie creată, dăruită, la lucrarea Cuvântului.
O filosofie care se împlinește în mucenicie
În scrierile lui par a fi două povestiri ale convertirii: una, din Dialog, în care Iustin vine la Hristos urcând treptele filosofiei până la platonism; alta, din a doua Apologie, în care îl atrage curajul martirilor în fața morții. Cum se împacă cele două?
Răspunsul pe care l-a limpezit cercetarea — îndeosebi teologul Oskar Skarsaune — răstoarnă o închipuire răspândită. Deși drumul filosofic îl duce până la platonism, convertirea lui nu se face prin continuare, ci prin ruptură. Bătrânul de pe țărmul mării nu adaugă creștinismul peste platonism, ci îi surpă platonismul, arătându-i că teoriile lui despre Dumnezeu și despre suflet duc la fundătură. Iustin nu rămâne un platonician care s-a botezat; el își vede filosofia dărâmată și o lasă în urmă.
Urmarea este însemnată: Iustin nu este un platonician creștin și nu are o concepție filosofică despre creștinism; el are, dimpotrivă, o înțelegere profetică despre filosofie. Cadrul gândirii lui nu e metafizica grecească, ci o priveliște profetică și mucenicească: lupta dintre Dumnezeu și puterile căzute care țin neamul omenesc în neștiință și patimă. Cel care le biruie este Cuvântul, Hristos — pe Cruce și prin Biserica Sa. Iar Cuvântul răstignit a fost vestit dinainte și de proorocii lui Israel, și de filosofii cei adevărați, cum a fost Socrate. Tocmai de aceea aceștia au fost, în logica lui Iustin, niște martori înainte de vreme: Socrate a fost ucis fiindcă demasca idolatria, întocmai cum martirii creștini sunt uciși pentru aceeași mărturie.
Astfel, adevărata filosofie — deosebită cu totul de pseudo-filosofiile care o maimuțăresc — are o slujire profetică: să dea în vileag idolatria și să mărturisească Adevărul, cu prețul de a fi prigonită și ucisă. Moartea filosofului devine ea însăși o mărturie pentru Cuvântul răstignit. Acesta este, în adâncul lui, mesajul Sfântului Iustin: filosofia adevărată este mucenicească ori nu este nimic. La el, viața și moartea spun același lucru.
„Un alt Dumnezeu — cu numărul, nu cu voința”
Înainte de Niceea
Sfântul Iustin scrie cu aproape două veacuri înaintea Sinodului de la Niceea (325) și a limpezirii cuvintelor prin care Biserica avea să mărturisească Treimea (ființă, ipostas, deoființime). El nu avea aceste unelte și nici nu le putea avea. Învățătura lui despre Cuvântul este, de aceea, o teologie de dinainte de Niceea, rostită în cuvinte care abia mai târziu aveau să fie șlefuite.
Pe de o parte, Iustin mărturisește limpede dumnezeirea Fiului: Îl numește „Domn și Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu” și spune că este vrednic de închinare ca Dumnezeu. Pe de altă parte, vorbind cu un partener iudeu căruia trebuia să-i apere unicitatea lui Dumnezeu, folosește formulări care par a-L așeza pe Fiul „mai prejos”.
Deosebire de Persoană, nu de voință
Locul cel mai discutat este din Dialogul cu Trifon, unde numește Cuvântul „un alt Dumnezeu” decât Tatăl — lămurind însă numaidecât în ce sens: „un altul cu numărul, iar nu cu voința” (Dial. 56). Precizarea aceasta e adesea trecută cu vederea, deși ea schimbă totul: Iustin nu vorbește de doi dumnezei cu voințe deosebite, ci de o deosebire de Persoană, nu de voință și nu de cuget.
A-l numi pe Iustin, fără nicio nuanță, „subordinaționist” înseamnă a-l judeca după o întrebare care încă nu fusese pusă. El nu putea fi nici „niceean”, nici „antiniceean”. Și totuși, prin chiar icoana de care se folosește, el spune ceva ce avea să devină mai târziu un argument al dreptei credințe: așa cum un foc aprins dintr-un alt foc nu-l micșorează pe cel dintâi, tot astfel Tatăl, născând pe Fiul, nu pierde nimic. Focul din foc păstrează deplinătatea — adică tocmai ceea ce Biserica avea să apere la Niceea.
La Sfântul Iustin găsim deci rădăcinile teologiei despre Treime, nu o rătăcire. Limbajul lui e încă neîmplinit, uneori nedibaci după măsura de mai târziu, dar inima mărturisirii lui este dreaptă: el voiește deopotrivă dumnezeirea Fiului și unicitatea lui Dumnezeu. De aici se desprinde o lecție de dreaptă socoteală care ne privește pe toți: vechimea unui Părinte nu se cântărește cu rigla unei dogme formulate mai târziu, ci se citește în lumina creșterii fără de cusur a Tradiției, care scoate la iveală în timp ceea ce era ascuns încă din început, ca într-o sămânță.
Cea mai veche icoană a Liturghiei
Poate darul cel mai prețios pe care ni l-a lăsat Sfântul Iustin este o pagină din Apologia I (capitolele 65–67): cea mai veche descriere amănunțită a Sfintei Liturghii păstrată în afara Noului Testament. Scriind pentru un împărat păgân, ca să arate că adunările creștinilor nu sunt nimic rușinos, Iustin a așezat fără să vrea înaintea veacurilor chipul Liturghiei.
Și acest chip este uimitor de apropiat de cel de astăzi: creștinii se adună „în ziua numită a soarelui” (duminica), toți la un loc, din cetăți și de la sate; se citește din „memoriile Apostolilor” — adică Evangheliile — și din scrierile proorocilor, cât îngăduie vremea; întâistătătorul rostește un cuvânt de învățătură, îndemnând la urmarea celor citite; toți se roagă stând în picioare; se aduc pâinea, vinul și apa; întâistătătorul înalță rugăciunea de mulțumire (în grecește euharistia), iar poporul răspunde „Amin”; se împărtășesc toți cei de față, iar diaconii duc Sfintele celor care lipsesc; la urmă, cei avuți ajută pe cei lipsiți.
Patru lucruri strălucesc în această pagină. Întâi, mărturisirea limpede a prezenței reale: Iustin spune că pâinea și vinul nu sunt primite „ca pâine de obște și ca băutură de obște”, ci ca Trupul și Sângele lui Hristos celui întrupat. Limbajul lui nu este încă tehnic, în sensul lămuririlor dogmatice de mai târziu — el scrie cu un veac și jumătate înaintea oricărei dispute despre Euharistie — dar credința în prezența reală este rostită cu o limpezime care nu lasă loc de îndoială.
Al doilea, dovada continuității neîntrerupte a Liturghiei, care nu este o născocire de mai târziu, ci aceeași de la început. Al treilea, legătura dintre Euharistie și grija pentru cei săraci: Liturghia nu e o evlavie de unul singur, ci zidirea unui singur trup. Al patrulea, rânduiala împărtășirii: nimeni nu se apropie de Sfinte fără credința cea dreaptă, fără Botez și fără o viață pe măsura lui Hristos.
Cupa și sabia
Sfârșitul Sfântului Iustin ne-a ajuns în două chipuri, iar întâlnirea lor spune ea însăși ceva despre felul în care Biserica își păstrează amintirea sfinților.
Povestirea din Viețile Sfinților istorisește că filosoful cinic Crescens — om cu viață spurcată, care ura curăția creștinilor și pizmuia cinstea de care se bucura Iustin — l-a biruit mereu în dispute și, neputând să-i stea împotrivă, l-a clevetit la judecată. Iustin a fost prins și cercetat, dar nicio vină nu i s-a aflat; atunci, temându-se ca nu cumva să fie eliberat, zavistnicul a pregătit în taină otravă și l-a ucis prin înșelăciune. Aceasta este icoana „filosofului” otrăvit, un fel de Socrate creștin, ucis prin invidia unui confrate.
Mărturia cea mai sigură pentru sfârșitul lui se află însă în Actele martiriului — un adevărat proces-verbal de tribunal, una dintre cele mai vrednice de crezare mărturii martirice din toată vechimea creștină. Acolo Iustin și șase însoțitori sunt aduși înaintea prefectului Romei, Rusticus, sunt îndemnați să jertfească zeilor și refuză. La urmă, prefectul îl întreabă dacă își închipuie cumva că, decapitat fiind, se va sui la cer și va lua vreo răsplată; Iustin răspunde că nu doar își închipuie, ci este pe deplin încredințat. Urmează osânda la biciuire și decapitare, și moartea. Un amănunt cu tâlc: judecătorul, Rusticus, era el însuși un vestit filosof stoic — chiar dascălul de stoicism al împăratului-filosof Marcus Aurelius. Astfel, filosoful creștin a fost osândit de filosoful stoic, în numele unei filosofii imperiale.
Cum se împacă cele două sfârșituri — cupa cu otravă și sabia călăului? Răspunsul nu este o contrazicere, ci o istorie a transmiterii. Eusebiu de Cezareea, care a scris cel dintâi pe larg despre Iustin, leagă moartea lui de conflictul cu Crescens, pe temeiul aluziilor din scrierile apologetului; el nu pare să fi cunoscut încă Actele, care au fost cunoscute în Răsărit abia mai târziu. De atunci cele două relatări au mers alăturea, iar memoria liturgică, neputând să le împace, a ajuns să-l pomenească pe sfânt parcă în două chipuri — „Iustin Filosoful” și „Iustin Martirul” — în aceeași zi. Iconografia veche a păstrat și ea amândouă: într-o biserică din Tărnovo, Iustin primește cupa cu otravă; într-alta, din Macedonia, e zugrăvit sub sabie. Două morți, o singură persoană. Cercetarea hagiografică de astăzi îi recuperează unitatea: nu doi sfinți, ci unul singur — Iustin Filosoful-Martir, în care gândirea și jertfa sunt una.
Un fir subțire prin veacuri
Merită știut, fie și pe scurt, cât de gingaș a fost firul prin care ne-au ajuns scrierile lui. Sfântul Iustin a fost un autor rodnic, dar astăzi sunt recunoscute drept neîndoielnic ale lui doar trei lucrări: cele două Apologii și Dialogul cu Trifon. Restul s-au pierdut ori s-au amestecat cu scrieri ale altora puse, cu vremea, sub numele lui de sfânt. Iar textul grecesc al celor trei lucrări autentice ne-a venit dintr-un singur manuscris — copiat târziu, în anul 1364, și acela cu lipsuri. Peste această punte îngustă a trecut, prin veacuri, glasul celui dintâi filosof creștin. Faptul că nu s-a pierdut ține de purtarea de grijă a lui Dumnezeu — și ne învață să prețuim osteneala celor care au păzit curate mărturiile cele vechi ale credinței.
Pomenirea de 1 iunie
În calendarul Bisericii, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful este pomenit la 1 iunie, împreună cu cei care au pătimit cu el: Hariton, fecioara Harita, Evelpist, Ierax, Peon și Liberian (numit în unele sinaxare Valerian); unele calendare adaugă și un mucenic Iust. Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna cere ca Sfântul Iustin să fie zugrăvit bătrân, cu barba lungă.
Cinstirea lui cunoaște și în zilele noastre o înviorare. La Mănăstirea Stavropoleos din București — singurul lăcaș bucureștean care îl are ca ocrotitor pe Sfântul Iustin, hram dăruit de Patriarhul Daniel cu prilejul resfințirii bisericii, în anul 2012 — se păstrează, într-un relicvar, un fragment din sfintele lui moaște, adus de la o mănăstire ortodoxă din Brookline, Massachusetts. Tot acolo i-au fost traduse și puse pe note slujba și, mai de curând, Paraclisul — un prilej ca cei ce îi poartă numele sau au evlavie la el să-l roage mai cu ușurință.
Tropar (glasul al 4-lea): Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condac (glasul al 2-lea): Cu înțelepciunea dumnezeieștilor tale cuvinte, Iustine, toată Biserica lui Dumnezeu înfrumusețându-se prin strălucirea vieții luminează lumea. Iar pentru vărsarea sângelui primind cunună și înaintea lui Hristos stând împreună cu îngerii, roagă-te neîncetat pentru noi toți.
Sfântul Iustin rămâne un dascăl viu pentru orice creștin care simte că mintea și credința ar fi vrăjmașe. El a căutat Adevărul cu toată puterea gândirii, dar nu s-a oprit la teorie; iar când L-a aflat pe Adevărul cel viu în Hristos, I-a pus la picioare cultura, mintea și, până la urmă, sângele. Filosoful care a căutat Adevărul, L-a găsit în Hristos și L-a mărturisit până la moarte.
Izvoare și repere: scrierile autentice ale Sfântului Iustin — Apologia I, Apologia a II-a și Dialogul cu Trifon; Actele martiriului Sfântului Iustin și ale celor împreună cu el (ed. H. Musurillo; trad. rom. Pr. Ioan Rămureanu, PSB 11); Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea IV (trad. rom. Pr. T. Bodogae, PSB 13); pentru aprofundare, O. Skarsaune, The Proof from Prophecy (Brill, 1987) și studiile Arhid. Ioan I. Ică jr și ale lui Bogdan Tătaru-Cazaban despre viața, opera și cinstirea sfântului.