Articolul arată că voia lui Dumnezeu nu se caută în primul rând prin semne, impulsuri sau „simțiri”, ci prin Scriptură, Tradiție, povățuire duhovnicească și împlinirea poruncilor cunoscute.
I. Introducere
Întrebarea „care este voia lui Dumnezeu pentru mine?" nu este o întrebare speculativă, rezervată teologilor sau celor înaintați duhovnicește. Este întrebarea cea mai practică a vieții creștine, întrebarea pe care creștinul o pune — sau ar trebui să o pună — în fiecare zi, în fața fiecărei alegeri însemnate și în fața fiecărei împrejurări pe care i-o aduce viața. De răspunsul la această întrebare atârnă mântuirea, pentru că mântuirea nu este altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu în viața noastră, după măsura fiecăruia.
Mântuitorul Însuși a așezat această întrebare în centrul vieții omenești atunci când a învățat ucenicii să se roage: „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ" (Matei 6, 10). Iar despre Sine a spus: „Nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine" (Ioan 5, 30). Aceasta este măsura. Tot ceea ce înseamnă viață creștină autentică se rezumă, la rădăcină, la împlinirea voii lui Dumnezeu — nu a voii noastre, nu a voii lumii, nu a voii vrăjmașului.
Dar tocmai aici începe greutatea. Cum aflăm care este voia lui Dumnezeu într-o situație concretă? Cum o deosebim de propriile noastre dorințe, de propriile noastre raționamente, de sugestiile pe care le primim din afară sau dinăuntru? Cum o deosebim de glasul patimii care vorbește cu accente pioase? Cum recunoaștem când Dumnezeu vorbește prin împrejurări și când doar interpretăm subiectiv ceea ce ni se întâmplă?
Aceste întrebări nu sunt noi. Sfinții Părinți le-au pus și au răspuns la ele, lăsându-ne o învățătură limpede și verificată prin experiența a două mii de ani de viață ortodoxă. Răspunsul lor nu se potrivește cu așteptările omului contemporan, care caută o lumină instantanee, un semn limpede, o pace lăuntrică imediată. Răspunsul patristic este altul: voia lui Dumnezeu se cunoaște prin Sfânta Scriptură, prin Tradiția Bisericii, prin povățuire duhovnicească și prin citirea curată a împrejurărilor — și, mai ales, se cunoaște prin împlinirea ei. „De va vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaște despre învățătura aceasta" (Ioan 7, 17). Cunoașterea vine după ascultare, nu înaintea ei.
Articolul de față încearcă să adune învățătura Sfinților Părinți despre aflarea voii lui Dumnezeu, să arate cum au împlinit-o Sfinții în viața lor și să atragă atenția asupra capcanelor în care cad cei ce caută această voie după mintea lor proprie.
II. Ce este voia lui Dumnezeu
Înainte de a întreba cum aflăm voia lui Dumnezeu, trebuie să înțelegem ce înseamnă această expresie. Sfinții Părinți nu folosesc niciodată noțiunea de „voie a lui Dumnezeu" într-un sens vag sau psihologizant. Au lăsat distincții precise, fără de care discernământul rămâne imposibil.
Voia antecedentă și voia consecventă
Sfântul Ioan Damaschin, în Dogmatica (Cartea a II-a, capitolul al XXIX-lea, Despre pronie), așază distincția cea mai limpede între cele două feluri în care se vorbește despre voia lui Dumnezeu — distincție pe care o moștenește din întreaga tradiție răsăriteană de dinaintea sa, prin Sfântul Nemesie de Emesa, și pe care o lasă mai departe ca temei pentru toți cei ce au scris după el.
Voia antecedentă este aceea prin care Dumnezeu voiește mai întâi, din bunătatea Sa, ca toți să se mântuiască. Sfântul Ioan Damaschin o numește și bunăvoire. Ea își are cauza în Dumnezeu Însuși, nu în noi: este voia lui Dumnezeu așa cum este ea înainte și independent de ce hotărăște omul cu voia lui liberă.
Voia consecventă este aceea care urmează după și ca răspuns la voia liberă a omului. Sfântul Ioan Damaschin o numește și părăsire. Ea își are cauza nu în Dumnezeu, ci în noi: este felul în care Dumnezeu Se așază față de noi după ce noi ne-am așezat într-un fel sau altul față de El.
Iar voia consecventă este, la rândul ei, de două feluri: una mântuitoare, învățătoare spre îndreptare, și alta îngăduitoare spre pedeapsă deplină a celor ce stăruie. Părăsirea învățătoare este aceea prin care Dumnezeu îngăduie ca dreptul să sufere (cum a fost Iov), sau ca cel cuvios să cadă într-o încercare ca să nu se trufească (cum a fost Pavel cu boldul în trup), sau ca cineva să cadă chiar într-un păcat pentru ca, văzându-și slăbiciunea, să se vindece de o patimă mai grea, ca trufia. Acestea sunt forme ale voii consecvente, prin îngăduință.
Această distincție este temelia înțelegerii corecte a voii lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură mărturisește limpede voia antecedentă: „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină" (1 Timotei 2, 4). Și mai departe: „Aceasta este voia lui Dumnezeu, sfințirea voastră" (1 Tesaloniceni 4, 3); și: „Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi" (1 Tesaloniceni 5, 18). Voia antecedentă a lui Dumnezeu, bunăvoirea, este aceasta: sfințirea omului, mulțumirea în toate, viața după porunci, mântuirea tuturor.
A confunda voia antecedentă cu voia consecventă, sau a numi „voia lui Dumnezeu" tot ce se întâmplă pe lume, înseamnă a-L face pe Dumnezeu autor al răului — ceea ce este blasfemie. Sfântul Vasile cel Mare a rostit, în vremea unei mari secete și foamete care lovise Cezareea, o omilie purtând chiar acest titlu: Că Dumnezeu nu este autorul răului (Omilia a IX-a). Învățătura ei este că răul nu are existență de sine, nu vine de la Dumnezeu, ci este lipsă a binelui și urmare a întrebuințării rele a voinței libere; iar nenorocirile cetății, fie ele secetă, foamete sau boală, nu trebuie atribuite ca pricină lui Dumnezeu.
De ce contează această distincție
Fără înțelegerea celor două feluri de voie — antecedentă și consecventă, bunăvoire și părăsire — cădem inevitabil în două extreme.
Prima extremă este fatalismul: „Totul este voia lui Dumnezeu, deci trebuie acceptat ca atare." Aceasta este o eroare gravă. Păcatele celorlalți împotriva mea nu sunt voia antecedentă a lui Dumnezeu. Nedreptatea în lume nu este voia antecedentă a lui Dumnezeu. Bolile și suferințele nu sunt în sine voia antecedentă, ci țin de voia consecventă — sunt îngăduite, iar Dumnezeu Se folosește de ele pentru îndreptarea și mântuirea omului. A spune „aceasta este voia lui Dumnezeu" despre orice se întâmplă, fără această distincție, înseamnă a confunda categoriile patristice.
A doua extremă este voluntarismul: „Eu decid ce vreau să fac, și apoi caut binecuvântare." Aici se cade în iluzia că putem cunoaște voia lui Dumnezeu prin simpla noastră dorință, ca și cum Dumnezeu ar ratifica automat ce am hotărât deja noi. Această atitudine este foarte răspândită astăzi, mai ales în mediile în care „a urmări inima" sau „a urma simțirile" se prezintă drept criteriu duhovnicesc.
Învățătura patristică este, deci, limpede: voia lui Dumnezeu are sensuri precise, iar discernământul începe cu refuzul confuziei dintre ele. Ce voiește Dumnezeu antecedent, din bunăvoire, este sfințirea noastră prin împlinirea poruncilor Lui. Ce îngăduie Dumnezeu consecvent, prin părăsire spre îndreptare, sunt încercările prin care omul este readus la voia Sa cea dintâi. Iar toate, prin pronia Sa, se întorc spre mântuirea celui ce-L iubește pe Dumnezeu: „Toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu" (Romani 8, 28).
III. Cele trei căi de aflare a voii lui Dumnezeu
În tradiția patristică se păstrează o învățătură constantă despre căile prin care omul cunoaște voia lui Dumnezeu într-o situație concretă. Sfântul Ignatie Briancianinov le formulează cu cea mai mare claritate în lucrările sale ascetice, dar aceeași învățătură o aflăm la Sfântul Teofan Zăvorâtul, la Sfântul Ioan Scărarul, la Sfinții Varsanufie și Ioan din Gaza, și — în spațiul românesc — la Părintele Cleopa Ilie.
Aceste căi sunt trei: Sfânta Scriptură și Tradiția Bisericii, povățuirea duhovnicească și împrejurările rânduite de Dumnezeu. Nu sunt trei căi paralele, oricare la fel de bună, ci o ierarhie. Prima este temelia; a doua se sprijină pe prima; a treia se citește prin lumina primelor două.
1. Sfânta Scriptură și Tradiția Bisericii
Aceasta este calea principală, fundamentală, și în cele mai multe cazuri suficientă. Cea mai mare parte a voii lui Dumnezeu pentru orice creștin nu este ascunsă, nu este mister, nu trebuie ghicită. Este descoperită în Sfânta Scriptură, în sfintele canoane, în învățătura unanimă a Sfinților Părinți și în viața liturgică a Bisericii.
Învățătura patristică constantă este aceasta: înainte de a întreba „care este voia lui Dumnezeu pentru mine în această situație?", creștinul trebuie să se întrebe „ce spune Scriptura și Tradiția despre acest tip de situație?". În imensa majoritate a cazurilor, răspunsul este deja dat.
Trebuie să mint pentru a-mi proteja interesul? Răspunsul este în porunca a noua. Trebuie să mă răzbun pentru o nedreptate primită? Răspunsul este în Predica de pe Munte: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă" (Matei 5, 44). Trebuie să continui o relație nelegitimă? Răspunsul este în porunca a șaptea. Trebuie să-mi cinstesc părinții chiar când mă rănesc? Răspunsul este în porunca a cincea. Trebuie să postesc miercurea și vinerea? Răspunsul este în sfintele canoane. Trebuie să mă spovedesc înainte de Sfânta Împărtășanie? Răspunsul este în Tradiția liturgică a Bisericii.
În toate aceste cazuri — și sunt nenumărate — „aflarea voii lui Dumnezeu" nu este o problemă de discernământ subtil, ci una de ascultare de poruncă. Sfântul Vasile cel Mare arată în Regulile mari că împlinirea poruncilor este chiar conținutul voii lui Dumnezeu pentru cel ce vrea să se mântuiască — viața plăcută lui Dumnezeu este viața care păzește poruncile Sale, spre slava Lui.
Aceasta este lecția cea mai importantă, și totodată cea pe care omul contemporan refuză cel mai des să o primească. Voia lui Dumnezeu nu este, de obicei, un mister adâncit, ci o poruncă cunoscută pe care nu vrem să o împlinim.
2. Povățuirea duhovnicească
A doua cale este povățuirea celui ce poartă în Biserică darul deosebirii — duhovnicul, povățuitorul duhovnicesc, episcopul sau preotul. Această cale este temeinic tratată în articolul De cine trebuie să facem ascultare? și nu o vom relua aici pe larg. Reținem doar principiul:
Povățuirea duhovnicească nu înlocuiește Scriptura și Tradiția, ci le aplică situațiilor particulare. Atunci când porunca este clară, nu este nevoie de povățuire pentru a o cunoaște — este nevoie de hotărâre pentru a o împlini. Povățuirea devine necesară când situația cere aplicarea unei porunci în împrejurări complexe sau când drumul cuiva necesită un cuvânt particular al unui părinte încercat.
Sfântul Ioan Scărarul atrage atenția, în cuvântul Despre ascultare din Scară, asupra primejdiei inverse: a ucenicului care merge la povățuitor nu ca să afle voia lui Dumnezeu, ci ca să-și confirme hotărârea proprie deja luată. Acela nu caută adevărul; caută încuviințarea. Iar dacă răspunsul povățuitorului nu se potrivește cu hotărârea sa, fie pleacă supărat, fie se duce la altul până găsește unul care să-i spună ce vrea să audă. Aceasta nu este aflare a voii lui Dumnezeu, ci căutarea unei „binecuvântări" pentru voia proprie.
3. Împrejurările rânduite de Dumnezeu
A treia cale — și aici trebuie cea mai mare grijă, pentru că este și cea mai înșelătoare când e folosită singură — este citirea împrejurărilor pe care Dumnezeu le rânduiește sau le îngăduie în viața noastră.
Învățătura patristică despre lucrarea proniei dumnezeiești în împrejurările zilnice este aceasta: locul în care Dumnezeu te-a așezat acum — datoria pe care o ai, omul de lângă tine, necazul care te găsește, lucrul care îți cere atenția — este chiar locul în care îți este cerută împlinirea voii Lui. Nu undeva în altă parte, ci aici. Nu cândva, ci acum. Această învățătură o aflăm la toți Părinții ascetici care au scris despre răbdare și mulțumire, și se sprijină pe cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu" (Romani 8, 28).
Împrejurările sunt, deci, locul în care voia lui Dumnezeu se împlinește. Bolnavul are voia lui Dumnezeu de a primi boala cu mulțumire; cel necăjit, de a răbda necazul cu nădejde; cel ce are în jur oameni grei, de a se mântui prin răbdarea și iertarea lor. În acest sens, fiecare împrejurare este o chemare.
Dar — și aici este miezul — împrejurările nu se interpretează singure. În tradiția duhovnicească românească, Părintele Cleopa Ilie a atras atenția în repetate rânduri asupra primejdiei celor care caută în orice eveniment „semne" și „descoperiri" particulare, făcând din viața creștină o continuă căutare de minuni. Învățătura lui statornică este că Dumnezeu nu vorbește oamenilor de rând prin descoperiri particulare, ci prin Sfânta Scriptură, prin sfintele canoane și prin Tradiția Bisericii.
Diferența dintre primirea creștinească a împrejurărilor și căutarea de „semne" este aceasta: creștinul nu interpretează împrejurarea ca pe o descoperire particulară, ci o primește ca pe locul în care i se cere ascultarea de poruncă. Bolnavul nu trebuie să întrebe „de ce mi-a dat Dumnezeu această boală?" ca și cum răspunsul ar fi un mesaj particular; trebuie să întrebe „cum trebuie să mă port în această boală pentru a împlini voia lui Dumnezeu?" — iar răspunsul îl găsește în Scriptură și în Părinți: cu răbdare, cu mulțumire, cu rugăciune, cu spovedanie, cu primirea Sfintelor Taine.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, în răspunsurile sale duhovnicești către cei aflați în suferință, dă tocmai această așezare. Despre boală — împrejurarea cea mai grea pentru cei mai mulți — el scrie: „Boala este lucru al înțelepciunii Dumnezeiești." Și mai departe: „Boala ne învață să fim smeriți și supuși voii lui Dumnezeu." (Răspunsurile au fost adunate în volumul Boala și Moartea — lămuriri, sfaturi, mângâieri, Editura Sophia, București, 2007.) Pentru cei ce caută o îndrumare mai largă despre aflarea voii lui Dumnezeu în viața de zi cu zi, Sfântul Teofan a lăsat și volumul Cum să trăim după voia lui Dumnezeu (tradus în românește la Editura Egumeniţa).
Aceeași așezare o aflăm, mai aproape de noi în timp, la Sfântul Siluan Athonitul (†1938), în Între iadul deznădejdii și iadul smereniei (ediția Deisis, Sibiu). Sfântul Siluan descrie sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu astfel: „nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic." Iar despre boală, dă această măsură simplă: „Dacă e bolnav, gândește: «înseamnă că am nevoie de boală; altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o»." Aici nu este fatalism — este predare. Pacea sufletului în mijlocul împrejurării nu vine din înțelegerea ei, ci din încrederea în Cel ce a îngăduit-o.
Ierarhia celor trei căi
Aceste trei căi nu sunt egale, iar ordinea lor contează. Scriptura și Tradiția sunt temelia neclintită. Povățuirea duhovnicească este lumina aplicată cazului particular. Împrejurările sunt locul în care voia se împlinește, nu izvorul prin care se descoperă, decât foarte rar și sub controlul celorlalte două.
Cel ce inversează această ordine — care își întemeiază viața pe „semne" și pe interpretarea împrejurărilor, lăsând Scriptura și Tradiția în plan secund — intră în primejdia înșelării, pe care Sfântul Ignatie Briancianinov a descris-o cu cea mai mare amănunțime în lucrarea sa Despre înșelare.
IV. Cum au împlinit Sfinții voia lui Dumnezeu
Tradiția Bisericii nu este doar o sumă de învățături; este o sumă de vieți în care aceste învățături s-au întrupat. Cum au aflat și împlinit Sfinții voia lui Dumnezeu? Câteva exemple alese din Scriptură și din viețile Sfinților arată că aflarea voii a fost, mai presus de toate, împlinire împotriva voii proprii.
Avraam la jertfa lui Isaac
Avraam este numit „părintele credinței" tocmai pentru că a împlinit voia lui Dumnezeu împotriva oricărei rațiuni omenești. „Ia pe fiul tău cel iubit, pe Isaac, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot" (Facere 22, 2). Porunca era clară. Avraam nu a căutat semne, nu a cerut confirmări, nu a interpretat împrejurări, nu a încercat să găsească o cale ocolită. „Sculându-se Avraam dis-de-dimineață" (Facere 22, 3), s-a pornit să facă ce i se poruncise.
Sfinții Părinți tâlcuiesc acest „dis-de-dimineață" ca semn al unei ascultări care nu mai stă la îndoieli. Aflarea voii lui Dumnezeu, când porunca a fost limpede, nu trebuie urmată de tărăgănare. Iar răsplata a venit tocmai după ce ascultarea s-a dovedit deplină: „Acum cunosc că te temi de Dumnezeu" (Facere 22, 12). Cunoașterea — și de partea lui Dumnezeu, în sens iconomic — vine prin împlinire.
Sfântul Antonie cel Mare
Sfântul Atanasie cel Mare istorisește, în Viața Cuviosului părintelui nostru Antonie, momentul cheie al întoarcerii Sfântului Antonie: tânărul Antonie intră în biserică și aude tocmai cuvântul evanghelic: „De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; și vino și urmează-Mi" (Matei 19, 21).
Cuvântul i s-a părut adresat lui însuși. Nu a cerut un semn suplimentar, nu a căutat un povățuitor, nu a interpretat împrejurări. Voia lui Dumnezeu era descoperită în Evanghelie; el a împlinit-o. Aceasta este lecția: când porunca evanghelică te lovește în inimă într-un moment în care ești pregătit, voia lui Dumnezeu nu trebuie căutată în altă parte.
Sfântul Maxim Mărturisitorul
Cazul Sfântului Maxim este de o gravitate cu totul deosebită. În secolul al VII-lea, când împăratul, patriarhul Constantinopolului și aproape întreaga ierarhie a Răsăritului erau de partea ereziei monotelite, un singur monah — fără nici o autoritate ierarhică formală — s-a împotrivit. Întrebat de către trimișii imperiali dacă va comunica cu Biserica din Constantinopol în cazul în care aceasta îmbrățișează erezia, Sfântul Maxim a răspuns — după cum mărturisesc actele procesului său (Acta Maximi, păstrate în Patrologia Graeca, vol. 90) — că nici chiar dacă tot universul ar primi împărtășirea cu patriarhul, el nu o va primi.
Aici, voia lui Dumnezeu nu se aflase prin numărul celor ce o țineau, nici prin autoritatea celor ce o predicau, ci prin conformitatea cu credința Sfinților Părinți de dinainte, transmisă în Tradiție. Sfântul Maxim a împlinit voia lui Dumnezeu împotriva întregii lumi vizibile, plătind cu mâna dreaptă tăiată și limba smulsă. Iar Biserica l-a recunoscut ca Mărturisitor.
Lecția pentru noi este aceasta: voia lui Dumnezeu nu se află prin majoritate, nici prin poziția cuiva în ierarhie, ci prin Tradiție. Iar aceasta este o lecție care privește direct timpurile noastre.
Sfântul Marcu al Efesului la Florența
În 1439, la sinodul de la Ferrara-Florența, întreaga delegație răsăriteană — împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, patriarhul Iosif al II-lea, episcopii prezenți — au semnat unirea cu Roma, sub presiune politică și sub speranța ajutorului militar împotriva turcilor. Un singur ierarh a refuzat: Sfântul Marcu Eugenicul, mitropolitul Efesului.
Cronicile istorice ale sinodului — păstrate îndeosebi prin mărturia lui Silvestru Siropulos, mare ecleziarh prezent la sinod — consemnează că atunci când papa Eugeniu al IV-lea a primit decretul de unire și a văzut că nu poartă semnătura Sfântului Marcu, a socotit că, în lipsa acelei singure semnături, nu s-a săvârșit nimic.
Sfântul Marcu nu a căutat „pacea inimii" ca să-și hotărască semnătura. Nu a întrebat dacă „simte" că trebuie să semneze. A întrebat un singur lucru: ce învață Tradiția Bisericii despre punctele controversate? Iar atunci când a văzut că textul unirii contrazicea învățătura patristică despre purcederea Duhului Sfânt, despre azime, despre purgatoriu și despre primatul papal, a refuzat.
Aici, aflarea voii lui Dumnezeu s-a făcut prin fidelitate față de Părinți, nu prin acomodare la împrejurări (oricât de strâmtorate erau). Constantinopolul a căzut paisprezece ani mai târziu, în 1453, fără ca unirea să-l fi salvat.
Din viețile Părinților pustnici
Mai aproape de viața obișnuită, Patericul egiptean — culegerea de cuvinte și fapte ale Părinților pustiei egiptene din secolele al IV-lea și al V-lea — ne arată cum Cuvioșii Părinți împlineau voia lui Dumnezeu prin ascultarea cea mai simplă, prin tăierea voii proprii la cel mai mic lucru.
În capitolul închinat lui Avva Ioan Colovul, Patericul istorisește cum tânărul Ioan, ca ucenic al unui bătrân tebanit, a primit ascultarea să ude zi de zi un lemn uscat înfipt în pământ, departe de chilie. După trei ani, lemnul a odrăslit — semn al ascultării care a izbândit asupra firii. Bătrânul a luat ramurile încolțite, le-a dus la biserică și a spus celor de față că aceasta este roada ascultării.
Lecția aceasta, repetată în zeci de capete patericale, arată că împlinirea voii lui Dumnezeu nu cere mai întâi mari descoperiri, ci ascultare statornică la lucrurile mărunte. Cine nu poate îngropa voia proprie la lucrurile mici nu va putea împlini voia lui Dumnezeu la cele mari.
Sinteză
Ce este comun acestor cazuri? În toate, voia lui Dumnezeu nu a fost o descoperire psihologică („am simțit că Dumnezeu îmi spune"), ci o conformitate cu poruncile, cu Evanghelia, cu Tradiția, urmată de o ascultare neabătută, adesea împotriva firii, împotriva mulțimii, împotriva propriilor interese. Sfinții nu și-au întrebat inima dacă „simte pace"; și-au întrebat conștiința dacă este în acord cu Dumnezeu cel descoperit în Biserica Sa.
V. Când oamenii au aflat voia lui Dumnezeu și nu au împlinit-o
Tot atât de instructive sunt cazurile contrare: cei care au cunoscut limpede voia lui Dumnezeu și totuși au făcut, cu deplină cunoștință, voia lor. Scriptura este plină de astfel de cazuri, iar Sfinții Părinți le-au comentat tocmai ca pe niște avertismente pentru noi. Pentru că, după cuvântul Mântuitorului: „Sluga aceea care a știut voia stăpânului și nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult" (Luca 12, 47).
A cunoaște voia lui Dumnezeu și a o călca este mai grav decât a nu o cunoaște.
Saul, regele
În cartea întâi a Regilor (capitolul 15), proorocul Samuel îi spune lui Saul, din partea Domnului, să distrugă pe amaleciți cu totul, fără să cruțe nimic. Porunca era clară, transmisă printr-un prooroc, fără echivoc. Saul a împlinit-o pe jumătate: a tăiat pe cei socotiți de nimic, dar a cruțat pe Agag, regele amaleciților, și ce era mai bun din vite, sub pretextul aducerii de jertfă.
Când Samuel l-a mustrat, Saul a încercat să-și justifice neascultarea cu argumente religioase: a vrut, zicea el, să jertfească Domnului. Răspunsul lui Samuel a rămas cuvânt de temelie pentru toată Tradiția:
„Au doară arderile de tot și jertfele sunt tot atât de plăcute Domnului, ca și ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este mai bună decât jertfa și supunerea, mai bună decât grăsimea berbecilor" (1 Regi 15, 22).
Saul cunoștea limpede ce-i poruncise Domnul prin prooroc. A făcut totuși voia sa, mascând-o sub aparența pioșeniei — și a pierdut împărăția pentru aceasta. Părinții care au tâlcuit acest pasaj — printre care Sfântul Grigorie cel Mare în Cartea Regulei Pastorale — atrag atenția că acest tip de neascultare, neascultarea îmbrăcată în haine religioase, este cea mai primejdioasă, pentru că orbește pe cel ce o săvârșește, făcându-l să creadă că-I slujește lui Dumnezeu tocmai când face voia sa.
Iona
Profetul Iona primește o poruncă directă de la Dumnezeu: „Scoală-te și du-te în cetatea cea mare a Ninivei și propovăduiește acolo" (Iona 1, 2). Iona știa exact ce voiește Dumnezeu. Nu era nici o îndoială. Și totuși: „Iona însă s-a sculat să fugă la Tarsis, departe de fața Domnului" (Iona 1, 3).
Ce este interesant aici este motivul. Iona nu fuge din neînțelegere, ci tocmai pentru că înțelesese prea bine ce voia Dumnezeu. Știa că Dumnezeu este milostiv și va ierta Ninivei dacă se va pocăi — iar Iona nu voia ca Ninive să fie iertată. Voia lui Iona era altfel decât voia lui Dumnezeu, iar el a ales să fugă mai degrabă decât să se supună.
Sfinții Părinți tâlcuiesc povestea lui Iona ca preînchipuire a îngropării și învierii lui Hristos, dar și ca lecție despre încercarea zadarnică de a fugi de voia cunoscută a lui Dumnezeu. Furtuna, chitul, izgnirea pe țărm — toate acestea sunt lucrarea proniei prin care Dumnezeu îl readuce pe Iona la voia Sa cea antecedentă, de la care încercase să se sustragă.
Tânărul bogat
În Evanghelia după Matei (capitolul 19), un tânăr vine la Mântuitorul cu o întrebare cu adevărat sinceră: „Ce bine să fac, ca să am viața veșnică?" (Matei 19, 16). El cere, deci, să afle voia lui Dumnezeu. Mântuitorul îi răspunde mai întâi prin porunci, iar tânărul spune că le-a păzit din tinerețe. Atunci primește răspunsul deplin:
„De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi" (Matei 19, 21).
Răspunsul nu a fost un mister, nu a fost o aluzie, nu a fost ceva ce avea nevoie să interpreteze. A fost porunca directă a Mântuitorului. „Iar tânărul, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuții" (Matei 19, 22).
Acesta este unul dintre cele mai dureroase locuri din Evanghelie. Tânărul nu spune „nu", nu se ceartă, nu neagă autoritatea Mântuitorului. Pleacă întristat. Adică: știe că aceasta este voia lui Dumnezeu, dar nu o poate face, pentru că este legat de altceva. Aceasta este situația multor creștini de astăzi: nu necredincioși, ci legați. Cunoaștem voia lui Dumnezeu, dar plecăm întristați, pentru că „avem multe avuții" — fie bani, fie patimi, fie atașamente, fie ambiții, fie relații pe care nu le putem rupe.
Sfinții Părinți, comentând acest loc, arată că nu sărăcia în sine este voia lui Dumnezeu, ci dezrobirea inimii. Tânărul nu putea să-L urmeze pe Hristos pentru că inima lui era robită averii. Cunoștința voii lui Dumnezeu nu mântuiește dacă nu se preface în împlinire.
Iuda
Cazul cel mai grav. Iuda a fost ucenicul ales, a auzit toate cuvintele Mântuitorului, a văzut toate minunile, a fost trimis să propovăduiască și să vindece. Cunoștea voia lui Hristos. Iar la Cina cea de Taină, Mântuitorul l-a avertizat direct, fără să-l demaște înaintea celorlalți, dându-i o ultimă șansă să se întoarcă: „Ceea ce faci, fă mai curând" (Ioan 13, 27).
Iuda nu a fost un orb. A fost un trădător cu ochii deschiși. Părinții care au tâlcuit pătimirea Mântuitorului arată că nu păcatul vânzării în sine l-a pierdut pe Iuda, ci necredința în iertarea care l-ar fi primit dacă s-ar fi pocăit. Apostolul Petru s-a lepădat și a plâns amar; Iuda a vândut și s-a spânzurat. Diferența nu este în gravitatea păcatului — amândoi au căzut grav — ci în întoarcerea spre pocăință.
Lecția este: cunoașterea voii lui Dumnezeu, oricât de profundă ar fi, nu mântuiește singură. Mântuiește împlinirea ei, iar atunci când cădem din împlinire — pocăința care întoarce.
Israel în pustie
Întreaga istorie a poporului Israel în pustie, după ieșirea din Egipt, este o repetată cădere a celor care cunosc voia lui Dumnezeu și fac voia lor. Au văzut despicarea Mării Roșii, au mâncat mană din cer, au băut apă din stâncă, au auzit glasul Domnului pe Sinai. Și totuși: vițelul de aur, cârtirea, refuzul de a intra în țara făgăduinței când li s-a poruncit, idolatria cu Baal-Peor.
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, atrage atenția: „Acestea s-au făcut pildă pentru noi, ca să nu mai poftim cele rele, cum au poftit aceia" (1 Corinteni 10, 6). Și mai departe: „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă" (1 Corinteni 10, 12).
A primi atâta cunoaștere a voii lui Dumnezeu — atâtea minuni, atâta povățuire — și a o călca este modelul cel mai grav al căderii. Iar Apostolul ne pune înaintea ochilor această istorie ca avertisment direct.
Capcana cea mai subtilă
Sfântul Ignatie Briancianinov, în Despre înșelare, arată repetat că cei mai mulți cad în viața duhovnicească nu pentru că nu au știut voia lui Dumnezeu, ci pentru că au preferat voia lor, mascată sub aparență duhovnicească. Aceasta este capcana cea mai subtilă: voia proprie nu se prezintă niciodată ca atare. Se prezintă întotdeauna ca „chemare", ca „inspirație", ca „semn", ca „pace în inimă", ca „lucrare a harului". Cine nu deosebește, cade.
VI. Capcanele moderne în aflarea voii lui Dumnezeu
Vremea de astăzi a generat câteva forme particulare de înșelare în privința aflării voii lui Dumnezeu, forme pe care Sfinții Părinți le-au întâlnit în alte feluri, dar care astăzi sunt răspândite cu o intensitate fără precedent. Ele trebuie numite limpede.
1. Sentimentalismul duhovnicesc
Este capcana cea mai frecventă: a identifica voia lui Dumnezeu cu o „simțire" lăuntrică, cu o „pace în inimă", cu o „chemare" subiectivă. Această abordare este străină Tradiției ortodoxe și aparține mai degrabă spiritualității protestant-carismatice, dar a pătruns în mediile ortodoxe prin literatura de tip popular.
Sfântul Ignatie Briancianinov a tratat explicit această capcană în Despre înșelare și în Cuvânt despre rugăciunea lui Iisus. El distinge mai multe forme de înșelare (în slavonește, prelest), între care visarea și părerea de sine despre propriile stări — ambele manifestându-se ca „simțiri" pe care omul le consideră duhovnicești și pe care le ia drept semne ale voii lui Dumnezeu. Învățătura sa, repetată constant în această lucrare, este că simțirile lăuntrice nu pot fi prim criteriu în viața duhovnicească, ci doar rod al ascultării și al curățirii. Cel ce le pune înainte ca lampă de călăuzire pe drum se va înșela.
Astăzi se predică în mediile religioase de larg consum tocmai contrariul: „ascultă-ți inima", „urmează-ți simțirile", „caută pacea". Învățătura patristică este fermă: criteriul nu este simțirea, ci conformitatea cu Scriptura, cu Părinții, cu povățuirea dreaptă. Pacea inimii vine ca rod al ascultării, nu ca semn premergător ei.
2. Voluntarismul mascat
Este forma în care omul își hotărăște dinainte ce voiește să facă, apoi caută confirmare — la duhovnic, în Scriptură (citită selectiv), în împrejurări (interpretate selectiv) — pentru ceea ce a decis deja. Aceasta nu este aflare a voii lui Dumnezeu, ci ratificare a voii proprii sub aparență de discernământ.
Sfântul Ioan Scărarul, în cuvântul Despre ascultare din Scară, descrie limpede acest fenomen: cel care merge la povățuitor cu hotărârea deja luată nu primește răspunsul ca pe o lumină, ci forțează cuvântul povățuitorului să se potrivească propriei dorințe. Iar dacă răspunsul nu se potrivește, fie pleacă supărat, fie merge la alt povățuitor, apoi la altul, până găsește unul care să confirme ce voia el de la început.
Semnul acestei capcane este simplu: dacă cel ce caută voia lui Dumnezeu se supără când răspunsul nu se potrivește cu dorința lui, înseamnă că nu căuta cu adevărat voia lui Dumnezeu, ci doar binecuvântarea pentru a sa.
3. Fatalismul
Forma inversă a voluntarismului: a confunda tot ce se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, anulând astfel atât responsabilitatea proprie, cât și necesitatea împotrivirii la rău. „Aceasta este voia lui Dumnezeu, nu am ce face" — această formulă, repetată cu evlavie, ascunde adesea o confuzie gravă între voia antecedentă (bunăvoirea lui Dumnezeu) și voia consecventă (părăsirea îngăduită spre îndreptare).
Boala mea poate fi îngăduită de Dumnezeu — dar nu este voia Sa absolută; voia Sa este vindecarea mea sufletească prin răbdarea bolii. Nedreptatea suferită este îngăduită — dar nu este voia Sa absolută; voia Sa este iertarea celui ce a nedreptățit. Patima cu care mă lupt este îngăduită — dar nu este voia Sa; voia Sa este izbăvirea mea de ea.
Fatalismul transformă creștinismul într-o resemnare. Adevărata viață ortodoxă este, dimpotrivă, o continuă luptă activă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu împotriva voii vrăjmașului, a lumii și a firii căzute.
4. Căutarea de „semne"
Mai ales în vremea noastră, marcată de o tot mai accentuată sete de minunat, mulți creștini reduc viața duhovnicească la căutarea de „semne" — vise interpretate, întâmplări „de necrezut", coincidențe socotite mistice, cuvinte deschise la întâmplare în carte.
Părintele Cleopa Ilie a tratat această problemă pe larg în lucrarea sa Despre vise și vedenii (Editura Anastasia, București, 1993; mai multe reeditări la Editura Bunavestire și Anastasia). Învățătura lui este categorică: „Să nu credeți în vise! Să nu credeți în vedenii!" Există, desigur, și vise de la Dumnezeu, dar — spune Părintele Cleopa — „acestea sunt foarte rare în viața omului și nu le poate înțelege omul, dacă nu vine lângă el unul care are darul deslușirii duhurilor." În rest, diavolul „se face în chipul lui Hristos… în chipul Maicii Domnului, în chip de îngeri, în chip de sfinți, în tot chipul", iar cel ce primește astfel de arătări intră în înșelare.
Cuvântul de temelie pe care îl așază Părintele Cleopa este cel al Apostolului Pavel: „prin credință umblăm, nu prin vedere" (2 Corinteni 5, 7). Și fericirea a zecea a Mântuitorului: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut" (Ioan 20, 29). Viața creștină nu se trăiește din semne și vedenii, ci din credință și ascultare de poruncă. Cine caută semne deschide ușa înșelării.
5. Confuzia dintre Dumnezeu și conștiința proprie
A cincea capcană, mai subtilă: a numi „voia lui Dumnezeu" propriile convingeri, valori sau judecăți. Cel ce face aceasta nu mai poate fi corectat, pentru că orice contrazicere a sa devine, în mintea lui, contrazicere a lui Dumnezeu. Această formă este foarte primejdioasă pentru că închide orice cale de pocăință și de creștere.
Sfinții Părinți recomandă, ca antidot pentru toate aceste capcane, smerita așezare: a nu te încrede în propriile vederi, a întreba, a verifica, a primi corectura, a-ți pune voia sub voia Bisericii și a Părinților. Numai astfel se poate trăi cu adevărat în voia lui Dumnezeu, fără a o confunda cu voia proprie.
VII. „Facă-se voia Ta" — sensul rugăciunii Domnești
Cererea a treia a Tatălui nostru concentrează în puține cuvinte toată învățătura despre voia lui Dumnezeu. Sfinții Părinți au tâlcuit-o pe larg — Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile la Matei, Sfântul Maxim Mărturisitorul în Tâlcuire la Tatăl nostru, Sfântul Chiril al Ierusalimului în Catehezele mistagogice, Sfântul Grigorie de Nyssa în Despre rugăciunea domnească. Din această bogăție reținem aici câteva linii esențiale.
Învățătura comună a Părinților este că această cerere exprimă conformarea voinței omului cu voia Tatălui prin Hristos în Duhul Sfânt. Nu este un fatalism resemnat („orice s-ar întâmpla, fie"), ci o lucrare activă: să fie voia Ta și în mine, precum este deja deplin în îngerii din cer. Adăugirea „precum în cer, așa și pe pământ" arată — după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur — că Mântuitorul ne învață să dorim ca pământul, adică viața omenească, viața noastră, să devină asemenea cerului prin împlinirea voii lui Dumnezeu cu osârdia cu care o împlinesc puterile cerești.
Aceasta înseamnă, foarte concret, că rostirea acestei cereri în rugăciune nu este o formalitate. Cine spune cu adevărat „facă-se voia Ta" face trei lucruri:
Întâi, se leapădă de voia proprie acolo unde aceasta se împotrivește voii lui Dumnezeu. Aceasta nu este sentimentalism, ci hotărâre concretă. Nu poți spune „facă-se voia Ta" și continua să faci voia ta în lucruri pe care le știi împotriva lui Dumnezeu.
Al doilea, primește împrejurările pe care Dumnezeu le îngăduie sau le rânduiește, fără cârtire. Nu fatalist, ci cu nădejdea că în toate Dumnezeu lucrează spre mântuire pentru cel ce-L iubește. Aceasta este învățătura de bază a Părinților ascetici: primirea cu mulțumire.
Al treilea, cere ca voia lui Dumnezeu să se împlinească în el însuși, nu doar în jurul său. Cererea nu privește mai întâi lumea, ci pe cel ce se roagă. Să fie voia Ta în mine, prin mine, asupra mea.
Sfântul Chiril al Ierusalimului tâlcuiește expresia „precum în cer așa și pe pământ" arătând că „cerul" îi reprezintă pe îngeri, iar „pământul" pe oameni; cei ce rostesc rugăciunea cer ca voia lui Dumnezeu să se împlinească pe pământ prin oameni cu aceeași statornicie cu care îngerii o împlinesc în cer.
Sintetic: această cerere nu este o cerere generică pentru „voia lui Dumnezeu în lume", ci angajamentul personal al celui ce se roagă de a împlini el însuși această voie. Cine o spune fără această așezare a inimii o rostește în zadar.
VIII. Practica zilnică a aflării voii lui Dumnezeu
Trecem acum la planul concret. Cum lucrează omul, zi de zi, pentru a împlini voia lui Dumnezeu? Iată câteva principii sintetizate din învățătura patristică.
Ierarhia discernământului
În fața oricărei situații concrete — o decizie de luat, o încercare de înfruntat, o nelămurire ce nu te lasă în pace — pune-ți, pe rând, aceste trei întrebări:
1. Există o poruncă a lui Dumnezeu care privește direct ce am de făcut?
Dacă da, voia lui Dumnezeu este deja cunoscută. Nu mai trebuie căutată. Trebuie împlinită. Aici intră cele mai multe situații din viața noastră. Trebuie să spun adevărul sau să mint? — porunca a noua. Trebuie să iert pe cel ce m-a nedreptățit? — Predica de pe Munte. Trebuie să rămân în căsătoria mea? — porunca a șaptea. Trebuie să-mi cinstesc părinții, chiar când e greu? — porunca a cincea.
Când porunca este limpede, nu mai este nevoie de „discernământ". Dar omul preferă adesea să prelungească căutarea voii lui Dumnezeu tocmai pentru a amâna împlinirea ei. Aceasta nu este discernământ — este împotrivire la voia cunoscută.
2. Există o poruncă, dar nu știu cum să o aplic în situația mea?
Aici intervine sfatul duhovnicesc. Porunca este una — dar aplicarea ei la împrejurarea ta particulară cere ochiul unui părinte încercat. Cât de aspru să postesc, dacă sunt bolnav? Cum să-mi cinstesc părinții, dacă îmi cer ceva împotriva conștiinței? Cum să iert, când rana este încă deschisă? Aceste întrebări nu se rezolvă din cărți, ci la duhovnic.
Părintele încercat nu schimbă porunca, ci o așază pe măsura ta — ca să nu cazi nici în asprime fără folos, nici în blândețe fără răspundere.
3. Nu există o poruncă directă în privința aceasta?
Atunci ai în față libertatea creștinului — dar o libertate luminată. Înainte de a hotărî, dă-ți răgaz: rugăciune, smerită cercetare, sfat. Nu o libertate care decide grăbit pe baza unei prime „simțiri" sau a unui entuziasm de moment. Dacă decizia nu se cere chiar acum, mai bine așteaptă o zi, o săptămână, o lună — voia lui Dumnezeu se descoperă în timp, voia patimii cere acțiune imediată.
Aceste trei trepte taie de la rădăcină mare parte din falsele dileme ale vieții duhovnicești. Înainte de a căuta voia lui Dumnezeu „în adâncuri", verifică întâi dacă nu cumva ea îți stă deja înainte, limpede, în Evanghelie.
Rugăciunea ca loc al discernământului
Rugăciunea nu este, în înțelesul patristic, o cerere de „lumină instantanee" pentru a ști ce să faci. Este, în primul rând, lucrarea prin care se curăță mintea de patimi, fără de care discernământul este imposibil. Învățătura constantă a Părinților ascetici — Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Macarie Egipteanul, Sfântul Diadoh al Foticeii, autorii Filocaliei — este că mintea nu poate vedea drept câtă vreme este tulburată de patimi. Curățirea minții vine prin rugăciune statornică, prin lectura zilnică a Scripturii și a Părinților, prin participarea la Sfintele Taine, prin lupta cu patimile particulare.
Cel ce caută să afle voia lui Dumnezeu fără a se nevoi să-și curățească mintea cere ca o oglindă plină de praf să arate fața limpede. Cere ceea ce nu poate veni.
Așteptarea ca parte a discernământului
Una dintre cele mai des întâlnite greșeli ale creștinilor sinceri este graba. Vor să afle voia lui Dumnezeu acum, imediat, ca să acționeze. Sfinții Varsanufie cel Mare și Ioan Proorocul, mari nevoitori într-o mănăstire de lângă Gaza din secolul al VI-lea, au lăsat în corpusul răspunsurilor lor duhovnicești (Scrisori duhovnicești, Filocalia, vol. 11, ediția Stăniloae) un întreg capitol intitulat Despre desăvârșita îndelungă răbdare — semn al locului central pe care îl ocupă acest cuvânt în îndrumarea lor. Către ucenicii care veneau cu întrebări apăsătoare, răspundeau de cele mai multe ori îndemnându-i să nu se grăbească, ci să aștepte ca lucrurile să se limpezească de la sine, prin rugăciune și răbdare.
Așteptarea însăși este parte din lucrarea prin care Dumnezeu îți descoperă voia Sa, pentru că în răbdare se așază patima și se limpezesc gândurile. Răbdarea nu este nehotărâre. Este așezarea de a nu lua hotărâri pripite când lucrurile nu sunt încă lămurite. În cele mai multe cazuri, dacă o decizie nu se cere imediat, e mai bine să aștepți decât să te grăbești. Voia lui Dumnezeu se descoperă în timp; doar voia patimii cere acțiune imediată.
Atenția la patima ascunsă în spatele „discernământului"
Acesta este punctul cel mai delicat. De multe ori, ceea ce numim „dilemă" în viața duhovnicească nu este o dilemă reală, ci un conflict între porunca clară și patima ascunsă care nu vrea să se supună. „Discernământul" devine, în acest caz, doar o întârziere a ascultării, sub aparență de cercetare duhovnicească.
Întrebarea de pus, atunci, este una sinceră: „dacă nu aș avea această atașare, această frică, această poftă, ce mi-ar spune Scriptura limpede?" Răspunsul, când este onest, dă pe față că „dilema" nu era niciodată o dilemă; era o împotrivire la voia cunoscută.
Semnul lăuntric: tulburarea
Sfântul Siluan Athonitul, monah de la Muntele Athos cunoscut pentru predarea desăvârșită a voii sale lui Dumnezeu, a dat un criteriu simplu și foarte greu de ocolit prin care omul își poate da seama, în chip practic, dacă se află sau nu în voia lui Dumnezeu: „dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu." (Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu.)
Aceasta nu cere să fii rece la suferința aproapelui. Cuvintele Sfântului Siluan despre rugăciunea pentru toată lumea — „se întristează pentru toți oamenii ziua și noaptea, și în inima lui îi este milă pentru orice zidire a lui Dumnezeu" — arată că mila lui pentru aproapele și pentru întreaga zidire era una neîncetată. Cuvântul lui se referă, însă, la tulburarea pentru propriile noastre lucruri — pentru ce-am pierdut, pentru ce ne supără, pentru ce nu iese cum am voit noi. Cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu — spune Sfântul Siluan — „nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic." Iar dimpotrivă, cel ce-și iubește voia proprie „n-are niciodată pace în suflet și e mereu nemulțumit: asta nu e așa, asta nu e bine."
Modelul absolut al acestei predări este Maica Domnului. Sfântul Siluan trimite la cuvântul ei: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38). Aceasta este măsura. Acela care poate rosti aceleași cuvinte din inimă, în fața fiecărei împrejurări, a aflat voia lui Dumnezeu.
„Facă-se voia Ta" ca dispoziție permanentă
În sfârșit, viața creștină nu cunoaște decât o singură așezare durabilă: aceea în care omul trăiește permanent în dispoziția lui „facă-se voia Ta". Nu doar la rugăciunea de seară, nu doar la Sfânta Liturghie, ci la fiecare alegere, la fiecare împrejurare, la fiecare gând. A trăi astfel înseamnă a fi liber de propria voie, primind în schimb adevărata libertate, care este libertatea fiilor lui Dumnezeu.
Învățătura patristică, repetată sub multe forme în întreaga literatură filocalică, este că Domnul Se ascunde în poruncile Sale, iar cei care caută să-L afle Îl găsesc pe măsură ce le împlinesc. Aceasta este, în fond, toată învățătura: voia lui Dumnezeu nu este un mister de descoperit, ci o lucrare de împlinit. Iar cine începe să o împlinească, începe să o cunoască.
IX. Încheiere
Învățătura Sfinților Părinți despre aflarea voii lui Dumnezeu se poate strânge în câteva puncte de neclintit.
Întâi: voia lui Dumnezeu nu este, în cea mai mare parte, un mister ascuns. Este descoperită limpede în Sfânta Scriptură, în sfintele canoane, în învățătura unanimă a Părinților, în viața liturgică a Bisericii. Mântuirea ne cere mai întâi împlinirea a ceea ce știm deja, nu căutarea a ceea ce nu știm.
Al doilea: unde lipsește claritatea, intervine povățuirea duhovnicească, sub conducerea unui părinte încercat, înrădăcinat în Tradiție. Iar unde nici aceasta nu rezolvă, intervin împrejurările vieții, citite însă prin lumina celorlalte două căi, niciodată ca izvor singur.
Al treilea: Sfinții au împlinit voia lui Dumnezeu nu prin „simțiri" pioase, ci prin conformitate cu poruncile, cu Evanghelia, cu Tradiția, plătită adesea cu împotrivirea firii, cu prigoană, cu mucenicie. Aceasta este măsura adevărată.
Al patrulea: cei care, dimpotrivă, au cunoscut voia lui Dumnezeu și au făcut voia lor — Saul, Iona, tânărul bogat, Iuda, Israel în pustie — sunt pildă tristă a faptului că cunoașterea voii lui Dumnezeu nu mântuiește; mântuiește împlinirea ei.
Al cincilea: capcanele moderne — sentimentalismul, voluntarismul, fatalismul, căutarea de semne, identificarea voii proprii cu voia lui Dumnezeu — sunt tot atâtea forme de înșelare împotriva cărora Sfinții Părinți, mai ales Sfântul Ignatie Briancianinov, ne-au lăsat avertismente clare.
Al șaselea și cel din urmă: întreaga învățătură se concentrează în cuvântul Mântuitorului: „De va vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaște despre învățătura aceasta" (Ioan 7, 17). Cunoașterea vine prin împlinire. Cine începe să facă ce știe deja — primește lumină pentru ce încă nu știe. Cine amână împlinirea în așteptarea unei cunoașteri „mai complete" rămâne în propria voie până la sfârșit.
Aceasta este toată calea. Nu este complicată; este însă cerută cu seriozitate. „Facă-se voia Ta" nu este un cuvânt de rostit, ci un cuvânt de trăit. Iar trăirea lui începe astăzi, în cea mai mică alegere, la cea mai apropiată poruncă pe care o știm și nu am împlinit-o.