Un articol despre trei perechi apostolice din Biserica primară și despre felul în care casa creștină devine biserică mică: rugăciune, ospitalitate, ascultare, jertfă și mărturisire împreună.
Trei perechi în salutările pauline
La sfârșitul Epistolei către Romani, Sfântul Apostol Pavel face un lucru pe care cititorul grăbit este tentat să-l treacă cu vederea: înșiră, într-un capitol întreg de salutări, douăzeci și șase de nume proprii. Nu este o listă protocolară. Este o hartă vie a Bisericii din prima generație, în care Pavel, scriind dintr-un oraș grecesc unei comunități pe care nu o întemeiase el și nu o vizitase încă, recunoaște nominal pe cei pe care îi știa că poartă acolo, la Roma, mărturia lui Hristos. Iar în această listă întâlnim un fapt repetat: numele apar adesea în pereche, soț și soție, lucrând împreună pentru Evanghelie.
Trei dintre aceste perechi sunt explicit identificate ca soți: Andronic și Iunia (Romani 16, 7), Acvila și Priscila (Romani 16, 3-4), Filimon și Apfia (numiți împreună în epistola adresată lor — Filimon 1, 1-2). Tradiția patristică a recunoscut în aceste trei familii nu o coincidență sociologică, ci o paradigmă a Bisericii apostolice: căsătoria înțeleasă nu doar ca taină personală a celor doi, ci ca lucrare comună purtată în slujirea Evangheliei.
Articolul de față încearcă să așeze această paradigmă patristică sub privirea cititorului ortodox de astăzi, pornind nu de la o reconstrucție sociologică modernă, ci de la lectura pe care Sfinții Părinți — îndeosebi Sfântul Ioan Gură de Aur — au făcut-o pasajelor pauline. Nu este un articol despre „rolul femeii în Biserică” așa cum este dezbătut acest subiect în lumea apuseană, nici o pledoarie pentru vreo agendă confesională. Este o încercare de a recupera o imagine pe care Părinții o aveau limpede în față: cuplul ca nevoință împreună, casa ca biserică mică, ascultarea conjugală ca formă a ascultării apostolice.
Cei șaptezeci. O ceată mai puțin știută
Înainte de a intra în detaliile fiecărei perechi, trebuie să ne oprim asupra unei realități pe care pietatea modernă tinde să o uite: că în Biserica apostolică au existat două cete de ucenici trimiși, nu una singură. Pe lângă cei doisprezece, despre care vorbesc mereu evangheliile, Domnul a mai ales o ceată mai mare, despre care vorbește doar Sfântul Luca în capitolul al 10-lea al evangheliei sale: „După acestea, Domnul a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină” (Luca 10, 1).
Această trimitere — singura mențiune scripturistică a celor șaptezeci ca grup distinct — conține câteva elemente esențiale pentru înțelegerea articolului de față. Întâi, ei sunt trimiși câte doi. Acesta nu este un detaliu accidental. Domnul Însuși instituie, prin alegerea Sa, principiul sinergiei misionare: nimeni nu este trimis singur. Modelul lucrării în doi apare frecvent în Biserica apostolică: Petru cu Ioan, Pavel cu Barnaba, mai târziu Pavel cu Sila, iar în ceata celor șaptezeci, Andronic cu Iunia. Apoi, cei șaptezeci sunt trimiși înaintea feței Sale, adică pregătitor — nu pentru a duce o învățătură deplină (Cincizecimea încă nu se săvârșise), ci pentru a deschide drumul. Și, în al treilea rând, însăși cuvântarea pe care Domnul le-o adresează celor șaptezeci este aceeași în esență cu cea adresată celor doisprezece (cf. Matei 10), cu mențiunea cunoscută: „Iată, vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor” (Luca 10, 3).
Un detaliu pe care îl observă unele manuscrise ale Sfântului Luca este că numărul lor era de fapt șaptezeci și doi. Sfântul Epifanie de Salamina, în secolul al IV-lea, atestă tot această variantă, iar problema textuală este reală și recunoscută în critica modernă a manuscriselor. Tradiția răsăriteană a păstrat, totuși, numărul rotund de șaptezeci — care, în lectura simbolică a Părinților, trimite la o plenitudine biblică precisă: șaptezeci erau bătrânii lui Israel pe care Moise i-a luat să poarte împreună cu el povara poporului (Numeri 11, 16); șaptezeci sunt nepoții lui Iacov coborâți în Egipt (Facere 46, 27); șaptezeci sunt neamurile pământului în tabla popoarelor din Facere 10. În această lectură patristică, numărul șaptezeci închipuiește deci plenitudinea neamurilor. Cei doisprezece sunt trimiși la cele douăsprezece seminții ale lui Israel; cei șaptezeci sunt trimiși la toate neamurile pământului. Misiunea Bisericii este, prin chiar acest dublu trimis, universală încă de la întemeierea ei.
Cu privire la identitatea concretă a celor șaptezeci, Tradiția păstrează o onestitate care merită notată. Eusebiu de Cezareea, în Istoria bisericească (cartea I, capitolul 12), scrisă pe la anul 320, afirmă cu prudență că „numele fiecăruia dintre cei doisprezece apostoli ai lui Hristos se cunosc îndeajuns din mărturiile Evangheliei, însă pentru cei șaptezeci de apostoli nu se află nicăieri vreun catalog sigur”. Cu alte cuvinte, Părintele istoriei bisericești recunoaște deschis că lista celor șaptezeci este reconstituită din tradiție orală, din mențiunile răzlețite ale epistolelor pauline și din identificările făcute mai târziu de către Părinți. Aceasta nu este o slăbiciune a Tradiției, ci o sinceritate a ei. Listele celor șaptezeci pe care le avem astăzi — cea atribuită Sfântului Ipolit al Romei, cea reconstituită prin coroborarea sinaxarelor — sunt mărturii compuse, în care numele cu atestare scripturistică certă (Acvila, Andronic, Iunia, Filimon, Marcu, Luca, Timotei, Tit, Sila, Silvan și altele) coexistă cu nume păstrate doar prin pomenire liturgică. Lista nu pretinde să fie infailibilă; ea pretinde doar să mărturisească faptul, atestat de Scriptură, că în jurul celor doisprezece a existat o ceată mai largă de trimiși, prin care Evanghelia s-a răspândit până la marginile lumii cunoscute.
Soborul celor șaptezeci este pomenit împreună la 4 ianuarie. Fiecare însă are și o pomenire proprie, după ziua adormirii. Astfel, în această ceată a celor șaptezeci se află și Andronic, și Iunia, și Acvila, și Filimon — și, alături de ei, alți zeci de mărturisitori care au împărțit cu cei doisprezece sarcina propovăduirii.
Andronic și Iunia. „Vestiți între apostoli”
Pasajul scripturistic
Singura mențiune scripturistică despre acești doi sfinți se află în Romani 16, 7: „Îmbrățișați pe Andronic și pe Iunia, cei de neam cu mine și împreună închiși cu mine, care sunt vestiți între apostoli și care înaintea mea au fost în Hristos.”
Textul este scurt, dar dens. Conține cinci afirmații care, fiecare în parte, ar fi suficiente pentru a contura un portret de cinste: sunt rude ale lui Pavel; au pătimit cu el în temniță; sunt „vestiți între apostoli”; au crezut în Hristos înaintea lui Pavel; sunt salutați împreună, ca o singură entitate misionară.
Două dintre cuvintele grecești folosite de Pavel în acest pasaj merită o privire mai atentă, fiindcă în spatele lor se ascund nuanțe pe care traducerea românească le netezește. Pentru „rude”, Pavel folosește termenul syngeneis (συγγενεῖς) — un cuvânt cu spectru larg, care poate însemna fie simpli compatrioți evrei, fie rude de sânge. Faptul că Pavel îl folosește selectiv în acest capitol (doar pentru câțiva din lista celor douăzeci și șase) sugerează însă o legătură mai strânsă decât simpla apartenență la același neam — probabil o rudenie biologică sau o afiliere de clan apropiată. Mai grăitor încă este al doilea termen: synaichmalōtoi (συναιχμάλωτοι), tradus prin „împreună închiși”. Cuvântul nu desemnează un deținut administrativ obișnuit; rădăcina lui este aichmē, adică „suliță, vârf de lance”, iar înțelesul literal este „captivi prin suliță” — adică prizonieri de război. Pavel îl folosește doar de trei ori în întregul corpus al epistolelor sale (aici, în Coloseni 4, 10 pentru Aristarh, și în Filimon 1, 23 pentru Epafras), de fiecare dată pentru cei cu care a împărtășit suferința temniței. Termenul evocă astfel imaginea unui front spiritual: creștinii nu sunt deținuți de drept comun, ci combatanți capturați în prima linie a unui război duhovnicesc, tratați de autorități ca inamici ai Imperiului.
Cine erau
Andronic era iudeu — Pavel îl numește „de neam cu mine”, expresie pe care apostolul o folosește pentru cei care îi erau rude după trupul iudaic. Aceasta înseamnă că Andronic provenea, ca și Pavel, dintr-o familie evreiască din diaspora — probabil dintre acei iudei care, după edictul lui Claudie din anul 49 d.Hr., trăiau o vreme în afara Romei, apoi se întorceau acolo. Iunia, soția lui, este și ea iudeică — Pavel folosește aceeași formulă „de neam cu mine” pentru ambii.
Faptul că au crezut în Hristos înaintea lui Pavel are o importanță deosebită. Pavel se convertește pe drumul Damascului, după moartea Sfântului Ștefan, deci nu mai târziu de anul 35-36 d.Hr. Asta înseamnă că Andronic și Iunia primiseră credința în Iisus Hristos foarte aproape de Cincizecime, probabil chiar la Ierusalim, în primii ani ai Bisericii. Erau, prin urmare, dintre martorii direcți ai timpurilor apostolice celor mai timpurii — au putut să-i fi văzut pe cei doisprezece predicând în piețele Ierusalimului, au putut să fi auzit cuvintele Sfântului Petru la Cincizecime.
Mai mult decât atât, vechimea lor în credință deschide o posibilitate care merită amintită. În I Corinteni 15, 5-7, Pavel enumeră cele patru categorii ale martorilor Învierii: cei Doisprezece, „peste cinci sute de frați odată”, Sfântul Iacov, „și toți apostolii”. Dacă Andronic și Iunia erau în Ierusalim în primii ani după Răstignire, este foarte posibil ca să se fi numărat printre acei „peste cinci sute” care L-au văzut pe Hristos cel Înviat. Pavel folosește, pentru cei vrednici de titlul de „apostol” în sens larg, criteriul de a-L fi văzut direct pe Cel Înviat și de a fi fost trimis de El (cf. I Corinteni 9, 1). Numirea lui Andronic și a Iuniei ca „vestiți între apostoli” s-ar putea sprijini, prin urmare, nu doar pe lucrarea lor misionară de mai târziu, ci și pe această întâlnire directă cu Domnul Înviat.
Această ipoteză nu este, de altfel, o invenție modernă. Origen, marele exeget alexandrin din secolul al III-lea, în comentariul său la Epistola către Romani (cea mai veche tâlcuire patristică păstrată a acestui pasaj), sugerează explicit că Andronic și Iunia se numărau printre „cei șaptezeci” trimiși de Domnul în Luca 10. Avem astfel o mărturie patristică de prim rang care leagă, încă din secolul al III-lea, identitatea acestor doi sfinți de ceata celor șaptezeci. Repetăm însă: rămâne o ipoteză plauzibilă, nu o certitudine. Dar este o ipoteză susținută de un Părinte de greutatea lui Origen.
Faptul că au fost „împreună închiși” cu Pavel arată că au împărțit cu el și suferințele temniței. Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând acest pasaj în Omilia a XXXI-a la Romani, se oprește îndeosebi asupra acestui punct: dacă luăm în considerare zelul cu care Pavel a fost necontenit în mijlocul vrăjmașilor, văzând sulițe din toate părțile și săbii ascuțite și oști și războaie, atunci a fi numit „împreună închis” cu el înseamnă a fi împărtășit aceleași primejdii. Această împărtășire a primejdiilor este, pentru Hrisostom, cununa cea mai mare.
„Vestiți între apostoli”
Cuvântul cel mai cântărit din acest pasaj este „vestiți între apostoli”. Sfântul Ioan Gură de Aur observă, fără ezitare și fără polemică, că Iunia este femeie — soția lui Andronic. Iar comentariul său merge mai departe într-o frază care, în greaca originalului, începe cu interjecția uimirii: „Βαβαί! πόση τῆς γυναικὸς ταύτης ἡ φιλοσοφία, ὡς καὶ τῆς τῶν ἀποστόλων ἀξιωθῆναι προσηγορίας.” — „O! cât de mare este înțelepciunea acestei femei, încât a fost socotită vrednică de chemarea apostolilor!” Acel βαβαί — exclamație rară și plină de mirare în corpus-ul hrisostomic — arată că Părintele nu doar comentează rece, ci se minunează în fața măreției apostolice a unei femei. Pentru Hrisostom, faptul nu cere apărare; cere uimire.
Aceeași lectură o regăsim, mai înainte de Hrisostom, la Origen, iar după Hrisostom la Teodoret de Cir, la Sfântul Ioan Damaschin (care reia în secolul al VIII-lea aproape literal cuvintele Hrisostomului: „A fi numit apostol este lucru mare… dar a fi între cei vestiți ai apostolilor — cugetă ce mare laudă este aceasta!”), și la Sfântul Teofilact al Bulgariei. Acest din urmă, comentator bizantin de mare autoritate din secolul al XI-lea, scrie limpede despre Iunia: „kai tauta gynaika ousan ten Iounian” — „și aceasta, deși era femeie, anume Iunia” (PG 124, 552). Mențiunea lui Teofilact este cu atât mai prețioasă cu cât este contemporană cu primele inovații apusene care încercau să masculinizeze numele: în spațiul bizantin, până în secolul al XI-lea și chiar mai departe, nu există niciun dubiu — Iunia era femeie.
Avem astfel o filiație patristică neîntreruptă, de la secolul al III-lea până în al XI-lea: Origen → Hrisostom → Teodoret → Damaschin → Teofilact. Toți, fără excepție, o recunosc în Iunia pe o femeie și pe o mărturisitoare a numelui lui Hristos. Trebuie spus însă, fiindcă în lumea apuseană această chestiune a fost obiect de controversă: în Evul Mediu târziu, unii copiști latini au început să citească numele ca Iunias (masculin), pentru a fi pe placul unei sensibilități care nu accepta ideea unei femei „apostol”. Această inovație nu are nicio bază în manuscrisele grecești mai vechi și nici în Tradiția patristică răsăriteană. Sinaxarul ortodox a păstrat de la început numele și identitatea ei feminină.
Trebuie să facem aici însă o distincție pe care Părinții o subînțeleg, dar care pentru cititorul modern, supraîncărcat cu dezbateri apusene, este esențială. Termenul apostol (din grecescul ἀπόστολος, „trimis”) are în Noul Testament cel puțin două sensuri. În sens strict, el desemnează pe cei Doisprezece, urmașii direcți ai Domnului, cărora li s-a încredințat slujirea sacramentală a Bisericii. În sens larg, el desemnează cercul mai mare al „celor șaptezeci” — ucenicii misionari trimiși de Domnul să propovăduiască, fără ca această slujire să implice preoția sacramentală în înțelesul ei plenar. Iunia este apostol în sens larg — misionară, mărturisitoare, purtătoare a Evangheliei alături de soțul ei. Nu este preot, nu este episcop. Sfântul Andronic, în schimb, a fost hirotonit episcop. Lucrarea lor comună nu desființează această distincție, ci o presupune. El are slujirea ierarhică; ea îl însoțește, îl ajută, mărturisește alături de el, suferă temnița alături de el, și moare pentru Hristos alături de el. Sunt „un singur trup” nu doar în sensul firesc al căsătoriei, ci și în sensul slujirii.
Panonia. Teritoriul lor misionar
Sinaxarul ne spune că Sfântul Andronic a fost hirotonit episcop al Panoniei. Acest detaliu, lăsat de cele mai multe ori în treacăt în viețile sfinților, merită desfășurat, fiindcă numai înțelegând Panonia secolului întâi putem înțelege ce a însemnat propovăduirea acestor doi sfinți.
Panonia era o provincie romană așezată în zona de astăzi a Ungariei occidentale, Austriei estice, Sloveniei, Croației de nord și Serbiei. Era cucerită de Roma recent — abia în anul 9 d.Hr. fusese definitiv pacificată, după o răscoală a triburilor locale care durase aproape trei ani. Populația era de origine ilirică, înrudită cu triburile dalmatine și cu cele de la sud. Erau popoare războinice, păgâne, închinându-se zeilor proprii — Silvan, zeul pădurii, Sedates, divinități legate de izvoare și de munți. Romanii ridicaseră acolo cetăți militare puternice — Sirmium, Carnuntum, Aquincum, Vindobona (Viena de azi) — ca să țină frontiera dunăreană împotriva barbarilor din nord. Era o zonă de garnizoană, de legiuni, de drumuri militare. O zonă aspră.
Aici a fost trimis Andronic. Sinaxarul precizează un detaliu prețios: el nu a avut tron episcopal într-un loc fixat. „El a fost propovăduitor și învățător nu numai al unei cetăți și țări, ci a întregii lumi, pentru că, alergând pretutindeni fără preget, a smuls din temelie înșelăciunea diavolească, propovăduind pe Hristos.” Andronic era, prin urmare, un episcop misionar — un episcop fără reședință stabilă, care străbătea provincia cap-coadă, predicând, botezând, hirotonind alți slujitori, organizând comunități în orașele de garnizoană și în satele ilire. Iar Iunia, ne spune sinaxarul, era „ajutătoarea sa” — Hrisostom folosește, pentru Priscila, același cuvânt grecesc, συνεργός, „împreună-lucrătoare”. Mergea împreună cu el. Împărtășea drumurile, frigul, oboseala, primejdiile.
Aici trebuie deschisă o paranteză onestă. Surse mai recente, mai ales de proveniență oficială românească, prezintă pe Andronic și Iunia ca pe niște apostoli care ar fi propovăduit „strămoșilor noștri traci”. Această identificare trebuie tratată cu prudență istorică. Panonia secolului întâi nu poate fi echivalată simplu cu spațiul trac sau daco-roman; populația ei era în principal panono-ilirică, cu elemente celtice în vest. Tracii ocupau zone mai estice — Moesia, partea de sud a Daciei, Tracia propriu-zisă. Confuzia, dacă este, vine probabil dintr-o citire neatentă a faptului că Panonia se învecina, prin estul ei, cu zone trace, iar mai târziu, prin extinderile lui Constantin cel Mare din anul 324, frontierele Panoniei au cuprins și ținuturi locuite de daco-romani. Dar în vremea Sfântului Andronic, în secolul întâi, mâna lui s-a întins peste iliri, nu peste traci. Nu este nicio rușine în asta; este pur și simplu adevărul istoric. A propovădui adevărat pe sfinții apostoli înseamnă, întâi de toate, a-i propovădui pe ei cum au fost, nu cum am vrea să fi fost.
Lucrările lor
Sinaxarul, păstrat în varianta cunoscută a Sfântului Dimitrie al Rostovului și a Vieților sfinților românești, ne dă patru lucrări concrete ale acestor doi sfinți: „au stricat capiștile idolești, au zidit biserici dumnezeiești, au izgonit duhurile cele necurate din oameni și au tămăduit patimile celor neputincioși.”
Fiecare dintre aceste patru lucrări merită zăbovire.
Stricarea capiștilor idolești — adică distrugerea templelor păgâne — era, în secolul întâi, un act periculos. Templele aparțineau cetății, erau apărate de autoritatea civilă, iar profanarea lor era pedepsită cu moartea. Faptul că Andronic și Iunia au făcut acest lucru și au supraviețuit suficient ca să continue misiunea arată două lucruri: că lucrau cu prudență (probabil în zone rurale, unde controlul roman era mai slab), și că poporul local, după convertire, accepta sau chiar îi ajuta în această lucrare. Convertirea unei comunități întregi precede distrugerea templelor ei; nu poți să dărâmi un templu pe care comunitatea îl mai cinstește.
Zidirea bisericilor dumnezeiești — adică ridicarea de locașuri creștine pe locul fostelor temple. Aceasta este lucrarea care urmează firesc primei. Crucea ridicată în locul idolului. Sfințirea apei izvorului unde se aducea jertfă unei zeițe. Locul devine altul, fiindcă locul însuși are nevoie de curățire.
Izgonirea duhurilor necurate — adică exorcizările. Lumea păgână era adânc demonizată; mulți dintre cei pe care îi convertea Andronic erau, înainte, cuprinși de duhuri rele prin chiar practica idolatriei. Pentru aceasta era nevoie de putere a numelui lui Hristos. Aceeași lucrare o vedem la apostoli în Faptele Apostolilor — Pavel scoate duh de ghicire dintr-o slujnică la Filipi (Faptele 16, 18); apostolii vindecă pe demonizați.
Tămăduirea patimilor celor neputincioși — vindecările trupești. Sfinții apostoli, prin chemarea numelui lui Hristos, vindecau bolnavi. Aceasta era, atunci ca și acum, cea mai imediată dovadă a puterii Evangheliei. Boala biruită este predica fără cuvinte.
Toate aceste patru lucrări, ne spune sinaxarul, le-au făcut împreună. Verbele sinaxarului sunt la plural — „au stricat, au zidit, au izgonit, au tămăduit” — și Tradiția nu o prezintă pe Iunia ca pe o prezență pasivă alături de soțul ei episcop, ci ca pe o împreună-lucrătoare a apostoliei. Nu putem reconstrui în detaliu ce făcea fiecare în parte. Dar lucrarea era a casei, nu doar a unui soț.
Mucenicia și pomenirea
Sinaxarul ne spune că Andronic și Iunia „au plătit datoria cea de obște a firii ca niște buni platnici, și ducându-se din cele de aici, au luat de la Domnul cununa apostoliei și a muceniciei, ca unii ce au pătimit mult de la cei necredincioși.” Ziua adormirii lor este 17 mai. Pomenirea lor specială este, deci, în această zi. Sfântul Andronic este pomenit și separat la 30 iulie, ca unul dintre cei mai vestiți dintre cei șaptezeci. Și amândoi sunt pomeniți, împreună cu toți ceilalți, în Soborul celor șaptezeci de apostoli din 4 ianuarie.
Cum îi cântă Răsăritul grec
Sinaxarul grec, în versiunea cea mai răspândită — așezat de Sfântul Nicodim Aghioritul în Synaxaristes-ul său din secolul al XVIII-lea, dar reluând tradiția bizantină timpurie — păstrează pomenirea lor la 17 mai cu trei stihuri scurte, în formă de distihuri grecești, care merită citate. Primul, pentru Andronic: „Ἔθνη διδάξας Ἀνδρόνικος μυρία, πρὸς Χριστὸν ἦλθεν, ὃς καλεῖ πρὸς φῶς ἔθνη.” — „Andronic, care a învățat nenumărate neamuri, a venit la Hristos, Cel ce cheamă neamurile la lumină.” Al doilea, pentru Iunia, conține un joc de cuvinte plin de tâlc: „Ἰουνία τέθνηκε μηνὶ Μαΐῳ, ὃς πρῶτός ἐστιν εἰσιὼν Ἰουνίου.” — „Iunia s-a săvârșit în luna mai, cea dintâi care intră înspre iunie.” Numele Iunia se leagă astfel poetic de luna iunie care urmează, iar adormirea ei la sfârșitul lui mai capătă, prin acest joc, o pecete a numelui. Al treilea distih le împletește numele într-un singur vers: „Ἑβδομάτῃ δεκάτῃ θάν’ Ἰουνίη Ἀνδρόνικός τε.” — „În a șaptesprezecea zi au murit Iunia și Andronic.”
Textul sinaxarului grec însuși descrie lucrarea lor cu o frază care a traversat veacurile și care, după cum vom vedea, este reluată aproape literal în imnografia bisericească. Despre Andronic, sinaxarul spune că „a străbătut toată lumea ca și cum ar fi avut aripi, și a smuls din rădăcini înșelăciunea idolatriei”. Despre Iunia, formularea este și mai concentrată: îl avea pe Andronic „având alături drept tovarășă și pe minunata Iunia, care, moartă lumii fiind, viețuia numai lui Hristos” — νεκρωθεῖσα τῷ κόσμῳ καὶ τῷ Χριστῷ μόνῳ ζῶσα. Această ultimă formulă este de o mare densitate teologică. Ea descrie viețuirea apostolică ca pe o moarte față de lume — adică o lepădare de sine, de cele firești, de cele lumești — și o viețuire singură pentru Hristos. Iar ceea ce este important e că această formulă nu este o construcție literară târzie; ea apare aproape identic în Menologul împăratului Vasile Porfirogenetul, alcătuit în secolul al X-lea sub autoritate imperială bizantină, pentru pomenirea aceluiași 17 mai. Iar mai târziu, în secolul al IX-lea, Sfântul Iosif Imnograful o va relua, ca temă a întregului canon de slujbă pe care l-a alcătuit pentru aceștia. Avem astfel o continuitate textuală remarcabilă: aceeași formulă teologică, aproape neschimbată, traversează cinci secole de Tradiție răsăriteană — sinaxar grec → menolog imperial → canon imnografic. Iunia nu este recuperată; ea este cinstită neîntrerupt, cu aceleași cuvinte, de către întreaga Biserică greacă.
Aflarea moaștelor
Există un capitol al istoriei lor care merită zăbovit, fiindcă este unul dintre cele mai frumoase momente ale Bizanțului creștin. La sfârșitul secolului al IV-lea sau începutul celui de-al V-lea, în timpul co-regenței împăraților Arcadie (în Răsărit, 395-408) și Honorie (în Apus, 393-423), într-o periferie a Constantinopolului, lângă poarta și turnul numite Evghenia, credincioșii au descoperit moaștele a șaptesprezece mucenici îngropați laolaltă. În vremea persecuțiilor anterioare, creștinii ascundeau adesea trupurile mărturisitorilor în locuri tăinuite, pentru a le feri de profanare. Despre acești șaptesprezece, însă, nu se cunoștea nimic. Numele lor erau pierdute. Doar Dumnezeu îi mai știa.
Iar Dumnezeu i-a mărturisit. La locul mormântului comun au început să se petreacă vindecări neașteptate — semn limpede că nu erau morți oarecare. Moaștele au fost mutate cu cinstire într-o biserică, iar cinstirea lor s-a răspândit. A trecut o vreme până când, prin descoperire dumnezeiască, identitatea măcar a doi dintre cei șaptesprezece a fost vădită. Tradiția păstrează numele celui care a primit această descoperire: un cleric evlavios, copist de cărți bisericești, pe nume Nicolae Caligraful. Lui i s-a arătat în vedenie că între cei șaptesprezece se aflau și trupurile Sfântului Apostol Andronic, unul dintre cei șaptezeci, și al ajutătoarei lui, Iunia.
Această aflare a moaștelor este pomenită separat în calendarul ortodox la 22 februarie. Iar însemnătatea ei nu este doar liturgică. Sfințenia se mărturisește pe sine prin vindecările care preced cunoașterea identității; numele se descoperă apoi, prin vedenie, ca o pecete pe ceea ce poporul deja primise. Tradiția nu inventează identități pe baza unor presupuneri istorice; le primește prin har, atunci când Dumnezeu binevoiește să le descopere.
Mai târziu, pe locul descoperirii a fost zidită inițial o biserică modestă. Iar prin secolul al XII-lea, împăratul Andronic I Comnen (1183-1185), care purta numele Sfântului — al cărui ocrotitor era Apostolul Andronic —, a înălțat pe același loc o biserică mai mare, cu cupolă, dedicată acestor mucenici. Biserica a stat acolo până la căderea Cetății, iar pomenirea ei se află încă în textele bizantine.
Aceste detalii, aparent secundare, au pentru noi o însemnătate aparte. Ele arată că pomenirea Sfinților Andronic și Iunia nu a fost niciodată doar o tradiție literară, ci o cinstire vie, cu locuri, biserici, închinători, împărați purtându-le numele. Și că, deși puține știm despre ei istoric, Biserica a păstrat din ei ceea ce e mai prețios: moaștele, în care lucrează același har care lucra prin ei atunci când propovăduiau pe drumurile Panoniei.
O altă tradiție. Sinaxarul copt
Înainte de a încheia partea hagiologică, merită amintit un detaliu care arată unitatea Tradiției orientale dincolo de Bizanț. Biserica Coptă Ortodoxă a Egiptului păstrează și ea pomenirea acestor sfinți — la 22 Bashans (Pashons), care în calendarul gregorian cade între sfârșitul lunii mai și începutul lui iunie. Dar varianta coptă a sfârșitului lor diferă, într-o nuanță subtilă, de cea bizantină.
În Sinaxarul copt citim: „Au propovăduit Evanghelia în multe cetăți, împreună cu Iunia, și au călăuzit pe mulți la credința creștină, și au făcut multe minuni, au tămăduit pe cei bolnavi și au prefăcut templele idolilor în biserici. Iar când și-au împlinit alergarea, și a binevoit Domnul să-i ia din această lume, Andronic s-a îmbolnăvit pentru puțină vreme și s-a mutat în pace. Iunia l-a îngropat într-o peșteră, și s-a rugat Domnului să o ia și pe ea. Iar a doua zi s-a mutat la Domnul.”
Compararea acestor două variante este edificatoare. Bizanțul subliniază sfârșitul lor mucenicesc prin chinuri; tradiția egipteană păstrează adormirea în pace, cu detaliul tulburător al îngropării în peșteră de către soția care, după ce și-a făcut datoria, se așază să se roage pentru propria mutare. Nu este o contradicție, ci o nuanță. În primele veacuri, termenul de „martir” (μάρτυς, „mărturisitor”) era acordat și marilor mărturisitori care supraviețuiseră temnițelor și torturilor — confessores în tradiția latină — dar care își dăduseră viața prin epuizarea apostolică. Faptul că Andronic și Iunia „s-au pus pentru Evanghelie”, după cum spune Erminia, este înțeles de Bizanț ca mucenicie deplină, iar de Egipt ca o mutare în pace după lupta cea bună săvârșită. Esența rămâne aceeași: viața dăruită lui Hristos.
Detaliul îngropării de către Iunia este, în plus, o frumoasă mărturie a unității lor conjugale chiar și în moarte. Soția nu fuge când Andronic moare; nici nu se predă imediat la mucenicie. Își îngroapă cu cinste soțul, se roagă, și apoi se mută la Domnul a doua zi. Soțul intră în Împărăție; soția îl urmează, după ce a împlinit cele cuvenite. Ce mai bună icoană a căsătoriei creștine se poate închipui?
Cântarea Bisericii
Cinstirea acestor doi sfinți s-a împlinit, în veacul al IX-lea, prin cuvintele unui mare imnograf bizantin, Sfântul Iosif Imnograful († 886), care a alcătuit canonul liturgic care se cântă și astăzi în slujba lor de la 17 mai. Canonul, păstrat în Mineiul lunii mai, mărturisește în formă imnografică tot ce am încercat să arătăm până aici prin cuvinte aspre de proză. Iar prețios pentru noi este faptul că el reia, în limbajul cântării, exact formularea pe care am întâlnit-o deja în sinaxarul grec: viețuirea apostolică ca moarte față de lume și viețuire numai în Hristos.
Canonul îl numește pe Andronic „steaua cea prealuminoasă, care cu lumina dumnezeieștii înțelepciuni a luminat neamurile”. Iar pe amândoi împreună — „stelele cele luminoase și Sfințiții Apostoli”. Cinstește pe Iunia ca pe „înțeleapta Iunia, care s-a nevoit cu dânsul în propovăduire” — formulă care, prin chiar verbul ales (s-a nevoit), confirmă lectura noastră patristică: ea nu a fost prezență pasivă, ci nevoitoare împreună cu soțul. Și mărturisește lucrările lor concrete prin cuvinte care reiau aproape literal sinaxarul: „Casa ta izvorăște izvoare de tămăduiri… Gonind năpădirile cele demonice, curățești patimi cumplite ale oamenilor.”
Și, semnificativ pentru tema articolului nostru, canonul include o tropare în care apostolul Pavel însuși este chemat ca martor: „Fericitul Pavel vă propovăduiește pe voi la adunarea Bisericii, ca pe niște vestiți între Apostoli, fericiților.” Adică: aceeași frază din Romani 16, 7 care a stat la temelia întregului articol nostru este reluată, peste opt veacuri, în limbajul cântării bisericești, ca semn că Biserica nu a schimbat niciodată felul în care îi privește pe acești soți. Cuvintele lui Pavel din anul ~57 d.Hr. devin, prin Hrisostom în secolul al IV-lea, prin sinaxarul grec, prin menologul lui Vasile Porfirogenetul în al X-lea, prin canonul lui Iosif Imnograful în al IX-lea, și prin comentariul lui Teofilact al Bulgariei în al XI-lea, cântarea unei Biserici care vede pe Iunia exact așa cum o vedea apostolul: ca pe o vestită între apostoli, alături de soțul ei Andronic.
Acvila și Priscila. Făcătorii de corturi care l-au învățat pe Apolo
Despre Acvila și Priscila avem mai multe mențiuni scripturistice — și fiecare adaugă o trăsătură nouă portretului lor. Apar pentru întâia oară în Faptele Apostolilor 18, 2, când Pavel, sosit la Corint, îi întâlnește acolo: erau iudei creștini de curând veniți din Italia, după edictul împăratului Claudie care îi alunga pe iudei din Roma. Pavel se așază să lucreze împreună cu ei, fiindcă aveau aceeași meserie: erau, ca și el, făcători de corturi.
Din această întâlnire se naște o legătură care va dura tot restul vieții apostolice a lui Pavel. Acvila și Priscila îl însoțesc apoi în Efes (Faptele 18, 18-19), unde se așază pentru o vreme. Acolo se petrece episodul care le va asigura un loc neșters în memoria Bisericii: îl întâlnesc pe iudeul alexandrin Apolo, bărbat „învățat și puternic în Scripturi”, care însă cunoștea doar botezul lui Ioan. Iar textul Scripturii notează cu o precizie remarcabilă: „Acesta a început să vorbească fără sfială în sinagogă. Auzindu-l Priscila și Acvila, l-au luat cu ei și i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu” (Faptele 18, 26).
Acest pasaj a fost adesea trecut cu vederea, dar el conține un fapt extrem de prețios: o femeie creștină, alături de soțul ei, învață un bărbat — un învățător al Scripturilor, viitor mare predicator al Bisericii — calea cea desăvârșită a Evangheliei. Și nu o face într-o biserică, nu într-un cadru public, ci în propria casă, în taină, fără publicitate, „luându-l cu ei”. Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând acest moment, face observația că Priscila este numită adesea înaintea soțului ei, ceea ce el explică prin râvna ei deosebită în lucrurile credinței. Nu este, însă, o subordonare răsturnată, ci o recunoaștere a faptului că, în lucrarea comună, fiecare poate aduce darul său propriu. Apolo devine, după această catehizare în casa unor cortari, unul dintre cei mai puternici predicatori ai Bisericii apostolice — atât de puternic încât Pavel îi scria corintenilor: „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (I Corinteni 3, 6).
În Romani 16, 3-4, Pavel îi salută cu cuvinte excepționale: „Îmbrățișați pe Priscila și pe Acvila, împreună-lucrătorii mei în Hristos Iisus, care pentru sufletul meu și-au pus capetele lor; cărora nu numai eu le mulțumesc, ci și toate Bisericile dintre neamuri.” Nu știm exact când și unde și-au „pus capetele” pentru Pavel, dar știm că au fost gata să moară pentru el. Și știm, din același capitol, încă un detaliu prețios: în casa lor se aduna Biserica din Roma. „Îmbrățișați și Biserica din casa lor” (Romani 16, 5). Aceeași formulă o întâlnim, mai târziu, când se mută în Efes (I Corinteni 16, 19) — și acolo casa lor era biserică.
Pentru Părinți, o casă nu devine „biserică” pentru că adăpostește slujbe, ci pentru că viața familiei devine ea însăși mărturie. Casa în care soțul și soția se roagă împreună, în care primesc pe străini, în care își cresc copiii în frica Domnului, în care nu se aud certuri și înjurături, ci cântări și citire din Scripturi, aceea este, în înțelesul cel mai propriu, biserică.
În calendarul ortodox, Sfântul Acvila este pomenit la 14 iulie ca apostol din cei șaptezeci, iar în calendarul grec Acvila și Priscila sunt pomeniți împreună la 13 februarie.
Filimon și Apfia. Stăpânul care primește robul ca pe un frate
A treia pereche, Filimon și Apfia, ne deschide o altă fereastră asupra Bisericii primare: nu cea a misionarilor itineranți, ci a unei case creștine așezate, înrădăcinate într-o cetate, devenită ea însăși centru al unei mici comunități.
Epistola către Filimon — singura scrisoare a lui Pavel adresată unui particular și soției sale — este o capodoperă a delicateții pastorale. Pavel se află în lanțuri (probabil la Roma), iar de el se apropie un rob fugar, Onisim, care fugise de la stăpânul său, Filimon, din Colose. Pavel îl primește, îl catehizează, îl botează, și apoi îl trimite înapoi la stăpânul lui — cu o scrisoare în care îl roagă pe Filimon nu să-l ierte pe Onisim, ci să-l primească „nu ca pe un rob, ci mai presus decât un rob, ca pe un frate iubit” (Filimon 1, 16).
Scrisoarea începe cu o salutare care ne interesează în mod direct: „Pavel, cel pus în lanțuri pentru Iisus Hristos, și fratele Timotei, lui Filimon, iubitul și împreună-lucrătorul nostru, și surorii Apfia, și lui Arhip, cel împreună-ostaș cu noi, și Bisericii din casa ta” (Filimon 1, 1-2). Pavel îi salută pe toți trei: pe Filimon (soțul, stăpânul casei), pe Apfia (soția) și pe Arhip (probabil fiul lor — pe care Pavel îl numește, în Coloseni 4, 17, slujitor în Domnul). Și, încă o dată, întâlnim formula „Biserica din casa ta”.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în prologul comentariului său la Epistola către Filimon, observă că Pavel nu îi scrie doar lui Filimon, ci și soției sale, fiindcă chestiunea îi privește pe amândoi. Cele ale casei nu sunt ale unuia singur, ci ale amândurora. Decizia de a-l primi pe Onisim înapoi nu ca rob, ci ca frate, nu este o decizie pe care un soț o ia singur; este o decizie a casei. Apfia este implicată în chivernisirea casei și deci este parte din deliberarea pe care Pavel o cere.
Tradiția păstrează un sfârșit dramatic al acestei familii. În vremea împăratului Nero, în Colosele Frigiei, când mulțimea păgână s-a adunat la o mare sărbătoare a zeiței locale, casa lui Filimon — în care se aduna Biserica — a fost năvălită. Filimon, Apfia și Arhip au fost prinși și au pătimit mucenicia împreună. Sinaxarul ortodox îi pomenește pe toți trei la 22 noiembrie, iar Sfânta Apfia are pomenire separată la 19 februarie.
Erminia. „Apostoli din ceata celor șaptezeci”
Înainte de a trece la lectura patristică a acestor trei perechi ca paradigmă, merită să amintim un detaliu de iconografie pe care erminia bizantină îl păstrează cu precizie. Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna, una dintre cele mai importante mărturii ale tradiției iconografice ortodoxe, prevede un mod aparte de a-i zugrăvi pe acești trei soți și soție împreună. Iconarul este îndrumat să scrie deasupra lor: „Sfinților Apostoli din ceata celor șaptezeci: Acvila cu soția ta, Priscila; Andronic cu soția ta, Iunia; și Filimon cu soția ta, Apfia, și cu fiul vostru, Arhip, pentru iubirea lui Hristos ați lăsat cele ale lumii și v-ați pus grumajii pentru Evanghelie și pentru Adevăr, cununa muceniciei dobândind.” Sfânta Iunia, după aceeași erminie, se zugrăvește alături de Sfântul Andronic, după chipul sfintelor mucenițe, purtând cruce în mână.
Tradiția iconografică nu separă, deci, soțul de soție. Îi pictează împreună. Crucea pe care o ține în mână Iunia este aceeași cruce pe care o ține Andronic. Această unitate iconografică este expresia plastică a unei realități teologice: căsătoria, în lectura patristică, nu este o legătură pe care moartea o desface, ci o sinergie care își găsește deplinătatea în mucenicie comună.
Părinții despre cuplul care lucrează împreună
Până aici am tratat fiecare pereche în parte, urmărind ce ne spun Scriptura și sinaxarul. Acum trebuie să facem un pas mai adânc: să întrebăm ce vede Tradiția patristică în paradigma însăși a cuplului apostolic și de ce această paradigmă rămâne, până astăzi, model pentru orice familie ortodoxă.
Sfântul Ioan Gură de Aur, mai mult decât oricare alt Părinte, a meditat asupra realității căsătoriei creștine. Iată câteva dintre liniile sale principale.
Întâi, casa ca biserică mică. Formula nu este o metaforă pioasă. Pentru Sfântul Ioan, ea descrie o realitate ontologică: prin Taina Cununiei, soții formează împreună o unitate eclesială. Această unitate are propria ei liturghie — rugăciunea comună de dimineață și de seară —, propriul ei catehumenat — creșterea copiilor —, propria ei iconomie — primirea străinilor, ajutorarea săracilor —, propria ei mucenicie — răbdarea reciprocă, lupta cu patimile, păstrarea curăției. Toate acestea, fără preoție sacramentală în înțelesul plenar, dar nu fără preoție în înțelesul larg al „preoției împărătești” despre care vorbește Sfântul Petru (I Petru 2, 9).
Apoi, sinergia ca lege a casei creștine. Sfântul Ioan insistă pe acest cuvânt — συνεργία, „împreună-lucrare” — și îl găsește mereu în textul paulin: „împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus” (Romani 16, 3); „împreună-închiși cu mine” (Romani 16, 7); „împreună-ostaș cu noi” (Filimon 1, 2). Pentru Hrisostom, această împreună-lucrare nu este doar caracteristica familiilor apostolice, ci este lege a căsătoriei creștine în general. Doi care merg împreună pe calea spre Împărăție merg mai sigur decât unul singur. Doi care se roagă împreună atrag mai multă milostivire decât unul singur. Doi care își poartă unul altuia neputințele cresc duhovnicește mai repede decât oricare dintre ei singur. Acesta este motivul pentru care Părinții au numit căsătoria cale de mântuire — nu un compromis pentru cei ce nu pot răbda monahismul, ci o cale proprie, cu nevoințele ei specifice, cu cununile ei specifice.
Mai apoi, ascultarea reciprocă. În locul cel mai des citat și cel mai des prost înțeles din întreaga Sfântă Scriptură — Efeseni 5, 22-33 — Pavel vorbește despre supunerea soției față de soț. Dar versetul care precedă imediat acest pasaj, și care îi dă cheia, este: „Supuneți-vă unul altuia, întru frica lui Hristos” (Efeseni 5, 21). Sfântul Ioan Gură de Aur insistă în comentariul său că ascultarea soției nu este o supunere de rob, ci o ascultare iubitoare, similară cu ascultarea Bisericii față de Hristos — o ascultare care presupune din partea soțului o jertfă similară celei a lui Hristos: „precum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25). Adică: soțul se jertfește, soția ascultă; dar ascultarea ei se naște din jertfa lui, iar jertfa lui se desăvârșește în ascultarea ei.
În al patrulea rând, mucenicia împreună. Cele trei perechi apostolice împart o trăsătură comună: niciunul dintre soți nu mărturisește singur. Andronic și Iunia sunt închiși împreună cu Pavel, suferă împreună, mor împreună. Acvila și Priscila își pun capetele împreună pentru Pavel. Filimon și Apfia mor împreună în Colose, în casa lor. Această împreună-pătimire nu este accident istoric. Este expresia ultimă a unității conjugale. Cei care au lucrat împreună aici se vor recunoaște unul pe altul acolo. Cei care s-au împreună-nevoit aici vor primi împreună cununa.
În al cincilea rând, lipsa de spectacol. Trebuie subliniat un detaliu care, pentru cititorul modern, este aproape contraintuitiv: niciuna dintre aceste familii nu apare în prim-plan. Andronic este episcop, dar nu cunoaștem niciunul dintre orașele în care a propovăduit. Acvila este învățător, dar nu i s-a păstrat niciuna dintre învățăturile sale scrise. Filimon este conducător al unei Biserici de casă, dar nu știm nimic despre cuvintele lui. Soțiile lor sunt cu atât mai tăcute.
Și totuși, aceste familii au format coloana vertebrală a Bisericii primare. Lucrarea lor cea mai puternică nu a fost predica publică, ci credincioșia tăcută. Iunia nu are niciun cuvânt păstrat în Scriptură. Priscila nu vorbește direct în textul Faptelor — auzim doar că „l-au luat cu ei” pe Apolo, fără să auzim ce i-au spus. Apfia este pomenită doar prin nume. Au făcut ceea ce făceau în fiecare zi — au cusut corturi, au crescut copii, au primit pe străini, au îngropat pe morți, au învățat pe catehumeni —, dar le-au făcut toate „în Hristos”. Și acest „în Hristos” a transformat fiecare gest mic într-o mărturie care a străbătut veacurile.
Distincția. Apostolat și preoție
Trebuie să revenim, înainte de încheiere, asupra unei distincții pe care am atins-o deja în partea despre Andronic și Iunia, dar care merită un tratament mai limpede.
Tradiția patristică, recunoscând în Iunia și în Priscila și în Apfia o slujire misionară reală, nu a tras concluzia că femeile pot primi hirotonia preoțească. Pe acest punct, consensus-ul patristic este neambiguu. Sfântul Ioan Gură de Aur, care o laudă pe Iunia pentru înțelepciunea ei și pe Priscila pentru râvna ei, nu vede nicio contradicție între această laudă și învățătura constantă a Bisericii că hirotonia este rezervată bărbaților. Pentru Părinți, această non-contradicție este evidentă, fiindcă apostolat misionar și preoție sacramentală nu sunt același lucru.
Apostolatul misionar este o lucrare a întregului popor al lui Dumnezeu. La aceasta sunt chemați toți, fără deosebire — bărbați și femei, robi și liberi, învățați și neînvățați. Toți sunt chemați să mărturisească pe Hristos, fiecare în starea sa, cu darurile sale, în împrejurările sale. Sfintele Mironosițe sunt primele care vestesc Învierea — și sunt vestitoare ale ei către apostolii înșiși. Sfânta Maria Magdalena este, în tradiția răsăriteană, numită „întocmai cu apostolii”. Sfintele Tecla, Nina, Olga, Elena și multe altele au purtat botezul către popoare întregi. Iunia nu este o excepție; ea este un caz dintr-o serie.
Preoția sacramentală, în schimb, este altceva. Ea nu este o slujire mai înaltă decât apostolatul misionar — această ierarhizare este străină de gândirea Părinților —, ci o slujire specifică, legată de săvârșirea Tainelor. Și aceasta, urmând modelul Domnului Însuși și al celor Doisprezece pe care El i-a ales, este rezervată bărbaților.
Cei care, în vremurile mai noi, încearcă să folosească exemplul Iuniei pentru a milita pentru hirotonia femeilor, fac un dublu fals. Întâi, falsifică sensul cuvântului apostol, suprapunând cele două sensuri ale lui (cel strict și cel larg) și pretinzând că dacă Iunia este apostol în sens larg, atunci ar fi și apostol în sens strict. Apoi, falsifică tradiția patristică, citând selectiv pasaje din Hrisostom fără să țină seama de ansamblul învățăturii lui despre rânduiala bisericească și slujirea sacramentală. Iunia este sfântă apostoliță exact așa cum sinaxarul ortodox o numește — adică misionară alături de soțul ei episcop, mărturisitoare a Evangheliei, muceniță a Domnului. Niciuna dintre aceste demnități nu are nevoie de hirotonie ca să fie reală. Și niciuna dintre ele nu se substituie hirotoniei.
Casa ca biserică mică. O lecție pentru astăzi
Întorcându-ne la cele trei perechi, observăm că ceea ce le unește dincolo de detaliile fiecărei biografii este structura comună a viețuirii lor. Toate trei au făcut din casa lor un loc de adunare a Bisericii. Toate trei au pătimit împreună pentru Hristos. Toate trei au transmis credința mai departe — prin cei pe care i-au catehizat (Acvila și Priscila pe Apolo), prin cei pe care i-au primit ca pe frați (Filimon și Apfia pe Onisim), prin cei pe care i-au câștigat în propovăduire (Andronic și Iunia în Panonia). Niciuna nu a viețuit pentru sine. Toate au fost biserică pentru cei din jur.
Putem trage de aici câteva îndrumări concrete pentru familia ortodoxă de astăzi.
Întâi, rugăciunea comună. Cele trei perechi se rugau împreună. Acest detaliu pare neînsemnat, dar nu este. Soții care nu se roagă împreună nu sunt, în sensul propriu, „biserică mică”. Pravila de seară citită amândoi împreună, măcar câteva minute, este temelia oricărei viețuiri creștine în doi. Fără aceasta, restul rămâne sociologie.
Apoi, ospitalitatea. Casele celor trei perechi erau case deschise. Nu pentru petreceri lumești, ci pentru frați, pentru călători, pentru cei care aveau nevoie. Iar acolo unde casa este deschisă, intră și Hristos: „străin am fost și M-ați primit” (Matei 25, 35).
Apoi, creșterea copiilor în credință. Familia lui Filimon și Apfia avea un fiu, Arhip, pe care Pavel îl numește, în Coloseni 4, 17, slujitor în Domnul, și pe care îl îndeamnă: „Ia seama la slujirea pe care ai primit-o întru Domnul, ca să o îndeplinești.” Arhip este fructul direct al modului în care părinții săi au înțeles să-și trăiască viața. Copiii nu cresc în credință prin lecții formale; cresc văzând. Văzând părinți care se roagă, care se iartă, care nu țipă, care primesc pe străini, care se ostenesc pentru Biserică, care merg la slujbă fără să se vaite.
Apoi, răbdarea reciprocă. Patimile sunt în noi toți, și se vor lovi una de alta în cuptorul căsătoriei. Răbdarea reciprocă este, în lectura Sfântului Ioan Gură de Aur, prima formă a muceniciei conjugale. A nu răspunde cu vorbă rea la vorba rea, a nu lăsa apusul să apună peste mânia ta (Efeseni 4, 26), a nu păstra socotelile greșelilor — acestea sunt nevoințele mici de fiecare zi care, adunate, fac biserica casei.
Și, în cele din urmă, mucenicia împreună, în înțelesul ei lărgit. Nu vor fi pentru toți, în vremea noastră, închisori și săbii. Dar mucenicia are multe chipuri. Mucenicia de a rămâne credincios într-o lume care îți cere zilnic să te lepezi. Mucenicia de a-ți crește copiii ortodocși într-un sistem educațional care lucrează împotriva credinței. Mucenicia de a păstra postul, când toți cei din jur mănâncă. Mucenicia de a merge la slujbă duminica, când toți cei din jur merg la cumpărături. Toate acestea sunt mărturii — μαρτυρίαι — în înțelesul cel mai propriu. Și toate acestea se duc mai ușor în doi, când cei doi sunt cu adevărat una.
Încheiere. Trei perechi, o singură lecție
Sfântul Apostol Andronic și soția sa Iunia. Sfântul Apostol Acvila și soția sa Priscila. Sfântul Apostol Filimon și soția sa Apfia. Trei nume puțin știute, șase oameni pe care istoria laică i-a uitat, dar pe care Biserica i-a păstrat în calendar ca pe niște stâlpi ai propriei sale temelii.
Niciunul dintre ei nu a scris epistole. Niciunul nu a fondat un curent teologic. Niciunul nu apare în icoanele cele mai cunoscute. Și totuși, ei au făcut ceea ce era cel mai greu și cel mai important: au luat cuvântul Evangheliei și l-au făcut viață casnică. Au luat predica apostolică și au făcut-o tindă, masă, pat, rugăciune de seară, copil crescut, străin primit, mucenicie tăcută. Au făcut din căsătoria lor o slujire. Și au lăsat după ei o Biserică.
Sfântul Ioan Gură de Aur, încheind comentariul său la capitolul 16 din Epistola către Romani, exclamă cu o uimire care merită reținută: că Pavel, după atâta teologie înaltă, după atâtea pagini despre credință, despre lege, despre har, despre predestinare, închide totul cu o listă de nume. Și că această listă de nume nu este, în niciun caz, o anexă minoră. Este, dimpotrivă, locul în care toată teologia capitolelor precedente se vede. Iată trupul lui Hristos. Iată Biserica. Iată unde se duc toate cele vorbite până aici — în aceste case, în aceste familii, în acești oameni care nu au alt nume decât numele lui Hristos.
Această observație ar trebui să rămână cu noi. Teologia este pentru ca să fie viețuită. Și ea se viețuiește, înainte de orice, în casa fiecăruia. Acvila și Priscila erau făcători de corturi. Filimon era stăpânul unui rob fugar. Andronic propovăduia într-o regiune neînsemnată a Imperiului, alături de Iunia, ostenindu-se pe drumurile prăfuite ale Panoniei iliriene. Și totuși, casele lor au fost pentru Hristos, iar pentru aceasta, numele lor sunt scrise în ceruri.
Sfinților Apostoli Andronic și Iunia, Acvila și Priscila, Filimon și Apfia, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Surse principale:
- Sfânta Scriptură, Ediția Sfântului Sinod (1992 / Ediția Jubiliară 2001): Romani 16; Faptele Apostolilor 18; Luca 10, 1-24; I Corinteni 9, 1; I Corinteni 15, 5-7; I Corinteni 16, 19; II Timotei 4, 19; Epistola către Filimon; Coloseni 4, 17; Efeseni 5, 21-33.
- Origen, Commentarius in Epistolam ad Romanos, cartea 10 (PG 14, 1280).
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, ediție revizuită de Cezar Păvălașcu și Cristian Untea, Editura Christiana, București, 2005 (în special Omilia XXX și Omilia XXXI). Text grec original: PG 60, 669-670.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistolele I-II Timotei, Tit și Filimon.
- Sfântul Ioan Damaschin, comentariu la Romani 16, 7.
- Sfântul Teofilact al Bulgariei, Commentarius in Epistolam ad Romanos, capitolul 16 (PG 124, 552).
- Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea I, capitolul 12, traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, EIBMBOR, București, 1987 (PSB 13).
- Sfântul Iosif Imnograful, Canon de rugăciune către Sfinții Apostoli Andronic și soția sa, Iunia, în Mineiul pe luna mai, 17 mai.
- Menologul împăratului Vasile al II-lea Porfirogenetul (sec. X), pomenirea de 17 mai.
- Synaxaristes-ul Sfântului Nicodim Aghioritul, 17 mai (text grec).
- Sinaxarul Bisericii Ortodoxe (tradiția bizantină slavonă-română): 17 mai (Sfinții Andronic și Iunia); 30 iulie (Sfântul Andronic și alții); 14 iulie (Sfinții Acvila și Priscila); 22 noiembrie (Sfinții Filimon, Apfia și Arhip); 19 februarie (Sfânta Apfia); 22 februarie (Aflarea moaștelor Sfinților din Evghenia); 4 ianuarie (Soborul celor șaptezeci de apostoli).
- Sinaxarul copt, 22 Bashans (Pashons): Adormirea Sfântului Apostol Andronic.
- Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine.