De ce sfinții, oricât de mult ar fi fost nedreptățiți, nu osândeau pe nimeni — nici după chip, nici după purtare, chiar atunci când li se făcea rău — în vreme ce noi judecăm pe oricine, uneori pe drept, mai des pe nedrept? Întrebarea aceasta atinge ceva mai adânc decât o deosebire de fire blândă. Sfinții nu erau oameni nepăsători, nici lipsiți de putere de a deosebi binele de rău. Dimpotrivă, vedeau păcatul mai limpede decât noi. Și totuși nu se făceau judecători ai oamenilor. Răspunsul la această întrebare descoperă o întreagă rânduială lăuntrică, pe care Părinții au numit-o nejudecarea aproapelui, iar noi am pierdut-o aproape cu totul.
Cum stăm noi, la polul opus
Creștinul de astăzi judecă lesne și judecă mult. Judecă pe cel care i-a luat înainte în trafic, pe cel care a vorbit aspru, pe cel a cărui purtare nu o înțelege. Judecă uneori având oarecare temei — celălalt a greșit cu adevărat. Dar de cele mai multe ori judecă fără temei, după o vorbă auzită pe jumătate, după o faptă văzută din afară, după o închipuire a sa despre ce trebuie să se fi petrecut în sufletul celuilalt. Și, lucru și mai greu, își întemeiază osândirea tocmai pe metehnele aproapelui: „așa este el”, „m-a atacat”, „mi-a luat din timp”, „merită”. Adică face din neputința celuilalt dreptul său de a-l osândi.
Aici stă o deosebire pe care ava Dorotei o face cu toată limpezimea: una este a vorbi de rău o faptă, și cu totul alta a osândi pe omul care a săvârșit-o. „Clevetirea se referă la o faptă sau alta a cuiva; judecarea, la însăși persoana aceluia, în întregul ei”, scrie el. A judeca înseamnă, deci, „a trage concluzia, dintr-o faptă rea a cuiva, că el însuși e de așa fel, că nu poate lucra decât așa cum a lucrat” (Filocalia, vol. 9, p. 618). Noi vedem o singură greșeală și hotărâm din ea că omul întreg este așa și că așa va rămâne.
Tocmai despre aceasta a grăit Mântuitorul, iar ava Dorotei pune cuvântul Lui la temelie: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi apoi vei vedea să scoţi şi paiul din ochiul fratelui tău” (Luca 6, 42). Iar tâlcul pe care îl dă acestui cuvânt zguduie obișnuința noastră de a judeca: „El a asemănat păcatul aproapelui cu paiul, iar judecarea lui, cu bârna” (Filocalia, vol. 9, p. 618). Cu alte cuvinte, judecarea aproapelui poate fi, în noi, o cădere mai primejdioasă decât greșeala pe care o vedem la el, fiindcă ea ne așază în locul lui Dumnezeu. Paiul este al fratelui; bârna este a noastră, și o purtăm tocmai atunci când ne credem îndreptățiți să-l cercetăm pe el.
Pentru ce sfinții nu judecau
Temeiul pe care ava Dorotei îl așază pentru nejudecare nu este o simplă chemare la blândețe, ci o constatare: noi nu cunoaștem starea lăuntrică a celuilalt și de aceea nu avem cum să-l judecăm drept. Numai lui Dumnezeu I se cade să îndreptățească și să osândească, scrie el, „căci numai El cunoaște starea dinlăuntru a fiecăruia, purtările, darurile, firea și destoinicia lui, ca să poată judeca potrivit cu fiecare, precum numai El știe” (Filocalia, vol. 9, p. 620). Și adaugă o deosebire pe care noi nu o putem face niciodată: altfel judecă Dumnezeu cele ale celui povățuitor și altfel ale ucenicului, altfel ale bătrânului și altfel ale celui mai tânăr, altfel ale bolnavului și altfel ale celui sănătos. Căci cel ce a făcut firea omului știe câtă luptă a dat fiecare pentru puținul pe care l-a săvârșit. Noi vedem doar fapta din afară. Nu vedem nici lupta dinapoia ei, nici rana din care a ieșit, nici cât a costat pe celălalt. Judecăm, așadar, o aparență.
Mai mult, judecând, ne așezăm singuri în locul lui Dumnezeu, răpind un lucru care nu este al nostru. „De ce răpim judecata de la Dumnezeu?”, întreabă ava Dorotei. „Ce vrem noi de la făptura lui Dumnezeu?” (Filocalia, vol. 9, p. 619). Iar într-o însemnare la acest loc, părintele lămurește de ce nu avem acest drept: făptura nu ne este nouă datoare cu ceva, ci lui Dumnezeu Îi este datoare, fiindcă El a adus-o la existență și El o susține. Cel care nu a făcut firea omului nu are cum să-i judece firea.
Pentru a arăta cât de înfricoșată este osânda, ava Dorotei aduce o pildă din Pateric. Un mare bătrân, auzind despre un frate că a căzut în păcat, a zis: „Rău a făcut”. La scurtă vreme, îngerul a adus înaintea lui sufletul fratelui adormit și i-a zis: „Iată pe cel ce l-ai judecat! A adormit. Unde poruncești să-l duc: în Împărăție, sau în iad?” Bătrânul a fost cutremurat, fiindcă a înțeles ce povară luase asupra sa osândind. A căzut la picioarele îngerului și a primit iertare, dar, scrie ava Dorotei, „sufletul bătrânului nu s-a mai putut mângâia din plânsul lui până la moarte” (Filocalia, vol. 9, p. 620). O singură vorbă de osândă — și ce povară a adus asupra lui.
Aici este miezul. Sfinții nu judecau nu pentru că nu vedeau răul, ci pentru că vedeau altceva pe deasupra: vedeau că judecata aparține lui Dumnezeu, și că omul care osândește răpește un lucru ce nu este al lui. Vedeau, totodată, propria lor stare — și cine își vede cu adevărat păcatele sale nu mai are vreme să le cerceteze pe ale altora.
Gândul de osândă întâi pe noi ne strică
Ava Dorotei ne arată de ce nu trebuie să judecăm. Un părinte mai apropiat de zilele noastre adaugă ceva despre felul în care lucrează osânda înlăuntrul nostru: gândul însuși, încă nerostit, este o realitate care lucrează. Starețul Tadei de la Vitovnița, părinte sârb de obârșie românească, a lăsat o învățătură întreagă despre puterea gândului. Pomenirea lui aici nu este străină de izvorul acestor rânduri: în 1995, venind în pelerinaj în România, Starețul Tadei s-a întâlnit cu Părintele Cleopa la Mănăstirea Sihăstria — cei doi părinți, sârbul și românul, văzându-se față în față la izvoarele aceleiași sihăstrii.
Învățătura lui pornește de la o constatare simplă și grea: „Din gândurile noastre izvorăște bine sau rău, pace sau dezbinare” (Cum îți sânt gândurile, așa îți este și viața, p. 83). Gândul de osândă pe care îl nutrim despre cineva nu rămâne închis și nelucrător în noi. „Tot binele și tot răul izvorăsc din gânduri, căci sântem un «aparat cugetător»”, spune Starețul (p. 97). Iar mai departe arată că „gândurile noastre ne înrâuresc nu numai pe noi, ci și tot ceea ce ne înconjoară” (p. 97). Nu este vorba aici de vreo putere magică a gândului, ca și cum gândul ar plăsmui el realitatea din afară, ci de lucrarea lăuntrică a inimii: gândul rău întunecă sufletul, rupe pacea și se revarsă, chiar nerostit, în felul în care privim, vorbim și ne purtăm cu aproapele. Astfel, cel care judecă în ascuns, fără să rostească un cuvânt, întâi pe sine se tulbură: își pierde pacea, își întunecă privirea, se desparte lăuntric de cel pe care l-a osândit în gând.
De aici se vede de ce nejudecarea nu este numai o datorie față de aproapele, ci și paza propriei inimi. Sfinții, ferindu-se de gândul rău despre oricine, păstrau pacea lăuntrică — iar pacea aceasta era însăși roada nejudecării. Și tot de aici Starețul Tadei face puntea către treapta cea mai de sus: „Domnul ne poruncește să-i iubim pe vrăjmașii noștri, nu pentru ei, ci pentru noi înșine. Trebuie să iertăm totul din inimă” (p. 97). Iertarea celui care ne face rău nu este, deci, doar un dar pe care i-l facem lui; este eliberarea noastră din robia gândului de osândă.
Nu osândirea, ci iertarea celor care ne fac rău
Sfinții nu s-au oprit însă la a nu judeca. Au mers mai departe, până la treapta cea mai de sus: au iertat și i-au binecuvântat pe cei care le făceau rău pe față, ba chiar pe cei care îi osândeau la moarte. Această treaptă nu pornește din puterea omului, ci coboară dintr-un singur Izvor.
Izvorul este Hristos pe Cruce. În clipa în care era pironit de cei care Îl osândiseră pe nedrept, El nu a cerut răzbunare, ci a rostit: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Aceasta este măsura. Nu o iertare cerută după ce trece durerea, ci una rostită în chiar mijlocul nedreptății, pentru chiar cei care o săvârșeau.
Iertarea aceasta nu este o treaptă rezervată câtorva aleși. Hristos a așezat-o în chiar rugăciunea pe care ne-a dat-o tuturor: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6, 12). Iar îndată după rugăciune a legat iertarea noastră de iertarea pe care o primim de la Dumnezeu: „Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6, 14-15). De câte ori spunem Tatăl nostru, rostim noi înșine măsura cu care cerem să fim judecați. Cine ține minte răul și osândește, cere fără să-și dea seama ca Dumnezeu să-l judece tot așa.
Din această măsură a izvorât cea dintâi urmare a Crucii în Biserică. Arhidiaconul Ștefan, cel dintâi mucenic, fiind ucis cu pietre, a îngenuncheat și a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60). Sunt aproape aceleași cuvinte ale Mântuitorului — semn că ucenicul adevărat nu doar crede în Cruce, ci o face a lui, iertând întocmai cum a iertat Hristos, în chiar ceasul morții sale și pentru chiar ucigașii săi.
Același cuvânt s-a auzit și în veacul nostru. Mircea Vulcănescu, mort în detenția de la Aiud în 1952, a rămas în memoria creștină românească prin cuvântul care i se atribuie, transmis de un martor ce a supraviețuit: „Să nu ne răzbunați”. Nu a fost un om proclamat sfânt de Biserică, și nu pentru aceasta îl pomenim aici. Îl pomenim fiindcă, în temniță și în fața morții nedrepte, a rostit un cuvânt creștin — un cuvânt care este ecoul rugăciunii Arhidiaconului Ștefan: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Ceea ce arată că treapta aceasta nu a rămas în veacurile vechi. Este cu putință și astăzi, în cele mai grele împrejurări, atunci când inima a primit cu adevărat Crucea.
Sfântul Siluan: nejudecarea și rugăciunea pentru vrăjmași sunt una
Un sfânt al veacului trecut a arătat, cu viața lui întreagă, că nejudecarea, pacea lăuntrică și iubirea de vrăjmași nu sunt trei lucruri deosebite, ci o singură lucrare a harului. Sfântul Siluan Athonitul (1866–1938), țăran rus ajuns monah în Muntele Athos, a învățat aceasta întâi în casa părintească. Despre tatăl său vorbea ca despre cel dintâi dascăl al blândeții și mărturisea, smerit: „N-am ajuns la măsura tatălui meu.” Era un om care, atunci când cineva din ai săi greșea, nu osândea pe loc, ci aștepta și grăia mai târziu, cu blândețe — și acea blândețe i s-a întipărit fiului pentru toată viața.
Aceeași stare a păstrat-o Siluan în mănăstire. Cel care l-a cunoscut și i-a scris viața mărturisește că Siluan „nu judeca niciodată pe nimeni”, și că, atunci când cineva era osândit în prezența lui, el lua apărarea celui osândit. Nu se alătura învinuirii, chiar când cei din jur îl îndemnau la aceasta; iar dacă era el însuși contrazis sau nedreptățit, tăcea, neîncercând să se îndreptățească. Nu era nepăsare, ci urmarea aceleiași vederi pe care o avea ava Dorotei: că judecata aproapelui întunecă sufletul celui care o rostește.
Inima acestei stări este însă rugăciunea pentru vrăjmași, pe care Sfântul Siluan a așezat-o drept piatra de încercare a credinței adevărate: „Cine nu iubește pe vrăjmași n-are în el harul lui Dumnezeu.” Cuvântul acesta nu este o sentință juridică, ca și cum cel care încă se luptă cu această iubire ar fi cu totul lipsit de orice lucrare a harului; Sfântul Siluan vorbește ascetic, arătând că omul care nu ajunge să-și iubească vrăjmașii nu a cunoscut încă deplin dulceața și lucrarea Duhului Sfânt. Iar pozitiv: „Duhul Sfânt învață sufletul să iubească pe vrăjmași, așa încât sufletul se roagă pentru ei cu lacrimi.” Iubirea aceasta nu vine din puterea omului, spune Sfântul, ci este semnul sigur al locuirii Duhului Sfânt în inimă. Și el însuși o trăise din tinerețe: „în anii când eram flăcău mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam: «Doamne, nu le socoti lor păcatele lor față de mine».” Sunt, încă o dată, cuvintele Arhidiaconului Ștefan — semn că Sfântul Siluan stă în același șir, de la Cruce până astăzi.
La el se vede limpede și legătura cu pacea lăuntrică despre care vorbea Starețul Tadei. „Pacea se pierde”, spune Sfântul Siluan, „dacă te ridici deasupra fratelui tău, dacă judeci pe cineva.” Și mai departe: „Dacă cineva se roagă mult și postește, dar n-are iubire pentru vrăjmași, nu poate avea pace sufletească.” Astfel, la Sfântul Siluan cele trei fire ale acestei vieți se strâng într-unul singur: nu judeci pe nimeni, te rogi pentru cei ce-ți fac rău, și de aici se naște pacea — sau, dacă judeci, le pierzi pe toate deodată.
Cum putem ieși din deprinderea de a judeca
Învățătura aceasta nu rămâne fără folos dacă o așezăm în lucrare. Părinții nu ne-au lăsat doar mustrarea, ci și calea. Iată câteva lucruri de făcut, luate din ava Dorotei și din Pateric, nu din înțelepciunea lumii.
Cel dintâi și cel mai însemnat: în loc de a cerceta păcatul aproapelui, „fiecare să ia aminte la sine însuși și la păcatele sale” (Filocalia, vol. 9, p. 620). Ava Dorotei pune aceasta drept temei al întregii vindecări. Cine își cunoaște cu de-amănuntul propriile căderi, despre care va avea să dea socoteală lui Dumnezeu, nu mai are nici vreme, nici îndrăzneală să le cântărească pe ale altuia. Judecata aproapelui crește tocmai din necunoașterea de sine.
Al doilea: să deosebim fapta de om. A spune că un lucru este rău nu este același lucru cu a osândi pe cel care l-a făcut. Putem ști că o faptă este păcat, fără a hotărî noi unde merge sufletul celui care a săvârșit-o. Bătrânul din pildă nu a greșit fiindcă a numit păcatul păcat, ci fiindcă a trecut de la faptă la osândirea persoanei — adică a tras din fapta văzută concluzia că omul întreg este așa.
Al treilea: când vine gândul de osândă, să ne aducem aminte că nu cunoaștem lupta celuilalt. Nu știm din ce a ieșit fapta lui, ce povară duce, cât a biruit deja în ascuns. Acest singur gând — „nu știu ce este în sufletul lui și nici cât l-a costat” — taie osânda la rădăcină.
Al patrulea: să ne rugăm pentru cel pe care suntem ispitiți să-l judecăm. Rugăciunea pentru cineva și osândirea lui nu pot sta împreună în aceeași inimă. Când gândul de judecată stăruie, întoarcerea lui în rugăciune pentru acel om îl risipește.
Al cincilea, și cel mai greu: când ni se face rău, să nu căutăm dreptatea noastră, ci să ne aducem aminte de Cel ce, nedreptățit fiind, nu a osândit, ci a iertat. Nu putem urca dintr-odată pe treapta lui Ștefan. Dar putem începe de jos: să nu răsplătim răul cu rău, să tăcem acolo unde am vrea să ne răzbunăm, și să cerem de la Dumnezeu puterea de a ierta, pe care din noi înșine nu o avem.
Al șaselea, ca încununare a tuturor: să ne facem obiceiul de a ne ruga pentru cei care ne-au făcut rău, nu împotriva lor. Sfântul Siluan spune că, dacă ne deprindem să ne rugăm din inimă pentru vrăjmași, pacea va locui totdeauna în sufletul nostru. Nu trebuie să simțim mai întâi iubire ca să ne rugăm; dimpotrivă, rugăciunea pentru cel care ne-a nedreptățit naște încet, ea însăși, iubirea pe care la început nu o aveam. Acesta este leacul cel mai puternic împotriva osândirii: nu poți ține minte răul cuiva pentru care te rogi cu lacrimi.
Toate acestea le-a strâns într-o singură pildă Avva Pior, părinte din pustia Egiptului. Stând odată între părinți și fiind întrebat de ceva, el a tăcut; apoi a luat un sac, l-a umplut cu nisip și îl purta pe umăr, iar într-o trăistuță mică a pus puțin nisip și o purta înaintea sa. Întrebat ce înseamnă aceasta, a răspuns: „Acest sac, care are nisipul cel mult, sunt greșelile mele, căci multe sunt și le-am lăsat pe ele dinapoia mea, ca să nu simt durere pentru dânsele și să plâng. Și iată, acestea mici ale fratelui meu înaintea mea sunt, și întru acestea mă îndeletnicesc, judecându-l pe el. Dar nu așa trebuie să fac, ci mai vârtos pe ale mele să le duc înaintea mea.” Iar părinții, auzind, au zis: „Cu adevărat aceasta este calea mântuirii.” Aici se vede de ce Părinții au socotit nejudecarea o cale sigură a mântuirii: ea nu cere nevoințe peste puterea omului, ci numai o întoarcere a privirii — de la păcatele fratelui, pe care le purtăm dinainte ca să le cercetăm, la ale noastre, pe care le-am aruncat în spate ca să nu le mai vedem. Lesnicioasă pare, dar nu este ușoară, fiindcă lovește drept în rădăcina mândriei.
Nejudecarea aproapelui nu este, așadar, o slăbiciune a celui care nu îndrăznește să spună adevărul. Este rodul a două vederi pe care sfinții le aveau și pe care noi le-am pierdut: vederea propriei stări și vederea faptului că judecata este a lui Dumnezeu. Cine le dobândește pe acestea încetează a mai osândi — nu prin sforțare, ci pentru că inima i s-a schimbat. Iar de la încetarea osândirii se deschide calea spre treapta cea mai de sus, unde cel nedreptățit nu mai cere răzbunare, ci rostește, întocmai ca Hristosul răstignit: „Părinte, iartă-le lor”.
Întrebări frecvente despre nejudecarea aproapelui
Ce înseamnă nejudecarea aproapelui?
Nejudecarea aproapelui nu înseamnă să numim binele rău sau răul bine, ci să nu ne facem judecători ai persoanei. Putem deosebi o faptă rea fără să hotărâm noi starea sufletului celui care a săvârșit-o.
De ce spun Părinții să nu osândim pe nimeni?
Părinții spun să nu osândim fiindcă numai Dumnezeu cunoaște inima omului, lupta lui, rănile lui și măsura răspunderii lui. Osândirea aproapelui ne așază pe noi în locul Judecătorului.
Care este deosebirea dintre discernământ și judecarea aproapelui?
Discernământul vede limpede păcatul și se ferește de el; judecarea aproapelui trage dintr-o faptă concluzia că omul întreg este rău. Discernământul apără adevărul, iar osândirea pierde iubirea.
Cum putem opri gândul de osândă?
Primul pas este să ne întoarcem privirea spre propriile păcate și să ne rugăm pentru cel pe care suntem ispitiți să-l judecăm. Rugăciunea pentru aproapele și osândirea lui nu pot rămâne mult timp împreună în aceeași inimă.
Nejudecarea aproapelui devine mai limpede când înțelegem cât de greu se schimbă omul; vezi și articolul despre femeia lui Lot și taina împietririi sufletului.