Psalmul 1 – „Fericit bărbatul”

Psaltirea este cartea de rugăciune a Bisericii. Din ea se citește la aproape fiecare slujbă. Rânduiala bisericească o împarte în douăzeci de părți, numite catisme, astfel încât, în rânduiala obișnuită, toți psalmii să fie citiți în fiecare săptămână, iar în Postul Mare de două ori pe săptămână. Cu acest articol începem o serie în care vom lua psalmii pe rând și îi vom tâlcui, adică îi vom explica după învățătura Sfinților Părinți.

Cuprinsul Psaltirii tâlcuite: psalmii de la 1 la 150, în ordinea catismelor. Tâlcuirile publicate au legătură directă către articol.

Sfinții Părinți au iubit această carte în chip deosebit. Sfântul Vasile cel Mare spunea că în ea s-a adunat tot ce este folositor în celelalte cărți ale Scripturii, pentru că psalmii vestesc cele viitoare, aduc aminte de cele trecute, dau legi pentru viață și arată ce trebuie făcut. Tot el arăta că Duhul Sfânt a îmbrăcat învățătura în cântare, așa cum doctorii înțelepți ung cu miere marginea paharului în care dau bolnavului un leac amar, ca omul să primească folosul cuvintelor fără să-și dea seama. Sfântul Atanasie cel Mare a asemănat psalmii cu o oglindă: cel care îi citește își vede în ei mișcările propriului suflet și îi rostește ca pe niște cuvinte ale sale.

Textul psalmului

Redăm psalmul după Biblia tipărită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1914, cunoscută ca Biblia Sinodală de la 1914. Am păstrat cuvintele ei și am adus la limba de astăzi doar ortografia și câteva forme vechi. Traducerea urmează Septuaginta, adică traducerea grecească a Vechiului Testament făcută înainte de venirea lui Hristos. Sfinții Părinți citați aici au tâlcuit psalmii după acest text grecesc, iar cele mai multe Biserici Ortodoxe îl folosesc până astăzi.

Psalmul lui David

1. Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor n-a stat, și pe scaunul pierzătorilor n-a șezut;
2. Ci în legea Domnului voia lui, și în legea lui va cugeta ziua și noaptea.
3. Și va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da în vremea sa; și frunza lui nu va cădea, și toate oricâte va face vor spori.
4. Nu așa necredincioșii, nu așa; ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe fața pământului.
5. Pentru aceasta nu vor învia necredincioșii la judecată, nici păcătoșii în sfatul drepților;
6. Că știe Domnul calea drepților și calea necredincioșilor va pieri.

Poarta Psaltirii

Cei mai mulți psalmi au deasupra un titlu, care arată de obicei cui îi este atribuit psalmul sau cu ce prilej a fost cântat. Deasupra Psalmului 1, Biblia de la 1914 scrie doar „Psalmul lui David”, iar Psaltirile de rugăciune adaugă că la evrei psalmul nu are titlu. Fericitul Teodoret al Cirului arată de ce. Cei care au tălmăcit Scripturile din ebraică în grecește au găsit titlurile psalmilor la evrei și le-au trecut și pe ele în limba grecească. Psalmul acesta și pe cel următor i-au lăsat fără titlu, așa cum i-au aflat, pentru că nu au îndrăznit să adauge ceva de la ei la cuvintele Duhului. El stă la începutul cărții ca o poartă prin care intră cel care vrea să se roage cu psalmii și arată de la primul cuvânt încotro duce drumul: spre fericire. Sfântul Vasile cel Mare spune că aceste prime cuvinte sunt pentru întreaga Carte a Psalmilor ceea ce este temelia pentru o casă și inima pentru trupul unei vietăți.

Psalmul 1 și Psalmul 2 se țin unul de altul. Primul începe cu „Fericit bărbatul”, iar al doilea se încheie tot cu o fericire, a celor care își pun nădejdea în Dumnezeu, așa încât cei doi psalmi stau împreună între aceste două fericiri.

Biserica deschide cu acest psalm citirea săptămânală a Psaltirii. El începe catisma întâi, care se citește sau se cântă la Vecernia de sâmbătă seara, slujba cu care începe ziua Duminicii. La Vecernia sărbătorilor cu priveghere, tipicul rânduiește de obicei doar partea ei dintâi, din care în parohii se cântă câteva stihuri alese. Credincioșii o cunosc după primele cuvinte: „Fericit bărbatul”.

Sfântul Grigorie de Nyssa, care a scris o carte întreagă despre titlurile și rânduiala psalmilor, arată că ținta vieții virtuoase este fericirea. Medicina urmărește sănătatea trupului, agricultura urmărește hrana vieții, iar cel care dobândește virtutea urmărește fericirea. Fericit în chip propriu este numai Dumnezeu, pe Care Sfântul Apostol Pavel Îl numește „Fericitul și singurul Stăpânitor” (1 Timotei 6, 15). Omul devine fericit în măsura în care se împărtășește de El și Îi devine asemenea. Încă din primul psalm, spune Sfântul Grigorie, se vede cum Cuvântul lui Dumnezeu împarte virtutea în trei trepte. Mai întâi fericește despărțirea de rău, cu care începe întoarcerea spre bine. Apoi fericește petrecerea cu gândul la cele înalte și dumnezeiești, care trezește în om dorul după mai bine. La urmă fericește asemănarea cu Dumnezeu, pe care psalmul o arată prin pomul mereu verde.

Fericirea, ținta drumului

Sfântul Vasile cel Mare arată de ce începe Psaltirea tocmai cu fericirea, pornind de la viața de toate zilele. Psalmii aveau să ceară multe osteneli, de aceea David le-a arătat de la început celor care se luptă pentru credință sfârșitul lor fericit, ca nădejdea bunătăților pregătite să-i ajute să poarte greutățile vieții. Călătorul care merge pe un drum anevoios se mângâie cu gândul la hanul care îl așteaptă. Negustorul pornește pe mare pentru că dorește să aducă acasă mărfuri, iar plugarului nădejdea unei recolte bune îi ascunde osteneala. Tot așa a lucrat Duhul adevărului, Învățătorul tuturor: ne-a arătat de la început răsplata, pentru ca, privind la ea, să trecem peste ostenelile de acum și să alergăm cu gândul spre bunătățile veșnice.

Ca și Sfântul Grigorie, Sfântul Vasile spune că fericit în chip propriu este numai binele adevărat, adică Dumnezeu, binele către care se îndreaptă dorința tuturor făpturilor. Oamenii numesc fericite bogăția, sănătatea și strălucirea vieții, dar niciuna nu este bună prin firea ei, pentru că nu-l face bun pe cel care o are. Fericit este omul care se împărtășește de bunurile nepieritoare. Fericitul Teodoret spune că David a pus fericirea la începutul cărții urmându-L pe Fiul și Stăpânul său, Mântuitorul Hristos, Care Și-a început și El învățătura către ucenici cu fericirile (Matei 5, 3).

Sfântul Vasile se oprește și la cuvântul „bărbatul”. Psalmul nu le lasă pe femei în afara fericirii, spune el, căci bărbatul și femeia au aceeași virtute, au fost zidiți cu aceeași cinste și vor primi aceeași răsplată, așa cum scrie la Facere că Dumnezeu „bărbat și femeie i-a făcut” (Facerea 1, 27). Celor cu aceeași fire le revin aceleași lucrări, iar pentru aceeași faptă se dă aceeași plată. Psalmul îl numește doar pe bărbat pentru că firea omenească este una singură și psalmistul a socotit că ajunge să o arate pe toată prin cel care, spune Sfântul Vasile, conduce firea, adică prin bărbat.

Prima treaptă: despărțirea de rău

Sfântul Vasile aseamănă viața după Dumnezeu cu scara pe care a văzut-o Iacob în vis, cu un capăt pe pământ și cu celălalt mai presus de cer (Facerea 28, 12). Pe o scară se urcă treaptă cu treaptă, iar cel dintâi pas înseamnă să te desprinzi de pământ. Tot așa, spune el, urcușul vieții virtuoase începe cu îndepărtarea de rău. De aceea psalmistul îl deprinde pe om mai întâi cu ce este mai ușor. A te feri de ucidere, de desfrânare și de furt cere doar să te oprești, pe când a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți sau a merge două mile cu cel care te silește să mergi una cere o osteneală de atlet.

În primul verset, psalmistul ne pune înainte trei lucruri de păzit și le așază, spune Sfântul Vasile, în ordinea în care se petrec în om. Mai întâi ne sfătuim în noi înșine, apoi ne ținem de ceea ce am hotărât, iar la urmă rămânem în hotărârea luată. De aceea cel dintâi lucru vrednic de fericire este curăția gândului, pentru că sfatul pe care îl facem în inimă este rădăcina faptelor pe care le săvârșim cu trupul. Domnul Însuși spune că ceea ce îl pornește pe om spre faptă vine dinăuntrul lui (Matei 15, 18).

Fiecărui verb îi corespunde un fel de oameni. Cei dintâi sunt numiți în grecește ἀσεβεῖς, cuvânt pe care Psaltirea îl redă prin „necredincioși”; el îl numește pe omul care nu-L cinstește pe Dumnezeu. Al doilea cuvânt, ἁμαρτωλοί, „păcătoșii”, vine dintr-un verb care însemna la început „a nu nimeri ținta”, iar păcătosul este omul care greșește ținta pentru care a fost zidit. Al treilea cuvânt, λοιμοί, înseamnă la propriu „ciume”. Biblia de la 1914 îl redă prin „pierzători”, alte Psaltiri prin „hulitori”, iar Sfântul Vasile vorbește despre „ciumați”, adică despre oamenii care își molipsesc semenii cu răul lor.

Fericitul Teodoret dă fiecărui nume un înțeles limpede. Necredincioși îi numește Scriptura pe cei care nu cred în niciun dumnezeu sau cred în mulți dumnezei. Păcătoși sunt cei care au ales să trăiască în fărădelege și au îmbrățișat o viață stricată. Pierzători sunt cei care nu se pierd numai pe ei înșiși, ci îi trag și pe alții în pierzare, ca boala care trece de la un om la altul.

Păcatul îndreptat împotriva lui Dumnezeu, spune Sfântul Vasile, se numește necredință. Omul umblă în sfatul necredincioșilor atunci când se întreabă în inima lui dacă este Cineva care cârmuiește lumea și dacă va fi judecată și răsplată. Tot în acest sfat umblă și cel care se tulbură văzând că drepții sunt săraci și bolnavi, iar păcătoșii bogați și slăviți, și ajunge să creadă că lumea merge de la sine, la întâmplare. Fericit, spune Sfântul Vasile, este omul care nu s-a îndoit de Dumnezeu, care nu s-a împuținat la suflet în fața celor ce i se întâmplă și care așteaptă cele ce vor veni.

Părinții deosebesc însă gândul de îndoială care îl ispitește pe om de învoirea cu el. Cine își aduce nedumerirea înaintea lui Dumnezeu și cere întărirea credinței nu umblă în sfatul necredincioșilor. El se roagă ca tatăl din Evanghelie: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24).

Sfântul Atanasie cel Mare înțelege prin „sfatul necredincioșilor” și adunările celor răi. Pentru că este vătămător să intri în astfel de adunări, psalmul îl fericește pe cel care nu merge nici măcar puțin pe drumul lor. Așa a făcut, spune Sfântul Atanasie, Iosif din Arimateea, cel care a îngropat trupul Domnului. Evanghelistul Luca scrie despre el că „nu se învoise cu sfatul și cu fapta lor” (Luca 23, 51), adică cu hotărârea celor din sinedriu care L-au dat la moarte pe Iisus. În grecește, Evanghelia și psalmul folosesc pentru „sfat” același cuvânt.

Sfântul Vasile observă și timpul verbului. Psalmul nu spune „care nu umblă”, ci „care n-a umblat”, pentru că omul nu poate fi numit fericit cât timp este încă pe drum și sfârșitul lui nu se cunoaște. Fericit este cel care și-a împlinit datoria și și-a încheiat viața fără să se abată. Sfântul Vasile se întreabă atunci de ce un alt psalm îi fericește pe cei care încă umblă în legea Domnului (Psalmul 118, 1). Răspunsul lui este că binele are laudă încă din această viață: cine face binele are laudă chiar în fapta lui, însă cine se ferește de rău este vrednic de laudă numai dacă se ferește de el până la capăt.

Calea, spune Sfântul Vasile, este viața noastră, pentru că fiecare se grăbește spre sfârșitul lui. Ca cei care dorm într-o corabie și sunt duși de vânt spre port fără să simtă, așa trece și timpul nostru, fără oprire, chiar când nu băgăm de seamă. Pe drum întâlnim lucruri care ne bucură și lucruri care ne supără, dar trecem pe lângă toate, căci calea nu este a noastră și nici cele pe care le avem pe ea. Fericit este cel care „în calea păcătoșilor n-a stat”, adică nu a zăbovit pe ea, ci a pornit cu un gând mai bun spre viața după Dumnezeu.

Sfântul Vasile vorbește aici și despre cele două căi potrivnice, cea largă și cea strâmtă, fiecare cu călăuza ei. Pe calea netedă și în pantă îl atrage pe om, prin plăceri, un demon viclean, care îl duce la pierzare. Pe calea anevoioasă și cu urcuș îl conduce un înger bun, care îl duce, prin ostenelile virtuții, spre un sfârșit fericit.

Scaunul, spune Sfântul Vasile, înseamnă rămânerea hotărâtă și neclintită în păcat. Când patima se învechește în suflet și gândul păcătos se întărește cu timpul, omului îi devine greu să-și vindece patima, iar uneori nu o mai poate vindeca deloc, pentru că obiceiul ajunge să se prefacă în fire. Cuvintele acestea arată cât de adânc îl poate înrobi deprinderea păcatului. Ele nu pun o margine milei lui Dumnezeu. De aceea el dă un sfat în trepte. Fericit este omul care nu are păcatul nici în minte. Dacă, prin viclenia vrăjmașului, a primit totuși în suflet gânduri de necredință, să nu rămână în păcat, iar dacă a căzut și în acesta, să nu se statornicească în el. Sfântul Atanasie dă scaunului și înțelesul de învățătură, așa cum Domnul vorbește despre „scaunul lui Moise” (Matei 23, 2).

Cât despre „pierzători”, Sfântul Vasile amintește că ciuma trece prin atingere de la unul la altul și îi îmbolnăvește pe toți cei din jur. Așa sunt oamenii care își povestesc fără rușine păcatele ca pe niște isprăvi și se străduiesc să-i facă pe cât mai mulți asemenea lor, ca să scape de ocară în tovărășia păcatului. Păcatul trece de la om la om ca focul prin materia uscată, mai ales când îl ațâță duhurile răutății. Iar când mulțimea socotește păcatul cuiva vrednic de urmat, spune Sfântul Vasile, ciuma a intrat în viața sufletelor.

Ceea ce spune Sfântul Vasile despre curăția gândului, Părinții filocalici au descris pe larg. Filocalia, culegerea de scrieri ale Sfinților Părinți despre rugăciune și despre paza minții, păstrează învățătura Sfântului Filotei Sinaitul despre treptele prin care gândul rău ajunge să stăpânească omul. Mai întâi vine momeala, un gând sau un chip care abia s-a arătat minții. Urmează însoțirea, când omul începe să stea de vorbă cu gândul acela, apoi consimțirea, când sufletul îl primește cu plăcere. După ea vine robirea, când inima este trasă cu sila spre lucrul dorit, iar la urmă patima, răul care s-a cuibărit în suflet de multă vreme. Sfântul Filotei spune că prima treaptă este fără păcat. Patima însăși, adaugă el, rămâne supusă fie pocăinței, fie pedepsei din veacul ce va să fie. Tot el spune că cel care se împotrivește gândului încă de la momeală a tăiat dintr-odată toate relele care urmează, iar această pază necontenită a minții Părinții o numesc trezvie. Sfântul Filotei citează chiar primul verset al psalmului. Locul minții, spune el, este statornicirea ei fermă în virtute și trezvia, pentru că omul se poate statornici și în virtute, și în păcat. De aceea Scriptura îl fericește pe cel care „n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor n-a stat”. Psalmul îl fericește tocmai pe omul care s-a despărțit de rău încă de la primul pas.

A doua treaptă: cugetarea la cele dumnezeiești

Sfântul Vasile pune aici o întrebare: de ce îl fericește psalmul pe cel care nu face răul, și nu pe cel care face binele? În felul acesta ar putea fi numite fericite și calul, și boul, și piatra, căci niciuna dintre aceste făpturi nu stă pe calea păcătoșilor. Răspunsul vine în versetul al doilea, „ci în legea Domnului voia lui”, iar a cugeta la legea lui Dumnezeu poate numai o ființă cugetătoare. Începutul faptelor bune, spune Sfântul Vasile, este îndepărtarea de faptele rele, după cuvântul psalmului: „Ferește-te de rău și fă binele” (Psalmul 36, 27).

Cuvântul grecesc pentru „voie” (θέλημα) înseamnă dorința și alegerea omului. Legea lui Dumnezeu nu mai este pentru el o povară pusă din afară, ci lucrul pe care îl dorește.

Sfântul Atanasie spune că cuvintele „ziua și noaptea” arată neîncetarea: legea Domnului nu se cercetează în treacăt sau cu nepăsare. Fericitul Teodoret adaugă că nu este de ajuns să urăști răul. Omul trebuie să ia aminte la Legea lui Dumnezeu noaptea și ziua și să-și îndrepte viața după ea. Așa a poruncit Dumnezeu și prin Moise, ca graiurile Legii să fie mereu în gura omului, când șade în casă și când merge pe cale, când se culcă și când se scoală (Deuteronomul 6, 6–7). Sfântul Nicodim Aghioritul amintește, în notele sale la tâlcuirea lui Eftimie Zigabenul, cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa că legea este pomenită în acest verset de două ori ca să arate și Legea cea Veche, și Legea cea Nouă, a harului, care avea să fie dată.

Verbul „va cugeta” (μελετήσει) avea pentru Părinții pustiei, monahii care s-au nevoit în Egiptul primelor veacuri creștine, un înțeles foarte concret. Ei numeau cu același cuvânt lucrarea prin care rosteau neîncetat, din memorie, psalmii și alte cuvinte ale Scripturii, la lucrul mâinilor și în chilie. Sfântul Atanasie scrie despre Sfântul Antonie cel Mare că se ruga neîncetat în ascuns și că asculta cu atâta luare-aminte cele citite încât nimic din cele scrise nu-i cădea pe pământ. Le păstra pe toate, iar memoria îi ținea loc de cărți.

În această lucrare se vede cum au împlinit Părinții pustiei porunca Apostolului: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5, 17). Aceeași neîncetare o caută Părinții filocalici prin rugăciunea lui Iisus, în care mintea rămâne necontenit lângă numele Domnului. Iar mintea care cugetă ziua și noaptea la cuvântul lui Dumnezeu nu mai lasă loc sfatului necredincioșilor.

A treia treaptă: asemănarea cu Dumnezeu

Versetul al treilea arată roada celor dintâi. Omul care s-a despărțit de rău și cugetă neîncetat la cuvântul lui Dumnezeu „va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor”. Cuvântul „răsădit” arată că pomul nu a crescut acolo la întâmplare: cineva l-a sădit. Urcușul acesta se împlinește prin harul lui Dumnezeu și prin răspunsul liber al omului. Sfântul Grigorie de Nyssa vede în pomul a cărui frunză nu cade chipul vieții desăvârșite prin virtute, adică asemănarea cu Dumnezeu.

Sfântul Atanasie spune că apele acestea sunt dumnezeieștile Scripturi, în care se găsește pretutindeni vestirea lui Hristos. Pomul, spune el, este Hristos Însuși, așa cum despre Înțelepciune s-a scris că „este pom al vieții pentru toți cei ce se țin de ea” (Pildele lui Solomon 3, 18). Cei care cred în El devin trupul Lui, pentru că Domnul va preface trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale (Filipeni 3, 21). Rodul pomului este credința, iar frunzele lui sunt împlinirea poruncilor.

Fericitul Teodoret vede în ape darul Duhului Sfânt. Așa cum izvoarele fac să înverzească pomii sădiți lângă ele, harul Duhului îi face pe credincioși să aducă roade dumnezeiești. De aceea Domnul Și-a numit învățătura apă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7, 37). Nevoitorii vor primi roadele ostenelilor în viața ce va să fie. Până atunci, nădejdea cea bună îi ține verzi ca frunzele și le ușurează ostenelile. Eftimie Zigabenul, monah bizantin care a adunat în tâlcuirea sa cuvintele Părinților de dinaintea lui, vede în frunze și smerita cugetare. Ea acoperă și păzește faptele bune, așa cum frunzele acoperă și păzesc rodul pomului. Cât despre cuvintele „toate oricâte va face vor spori”, Sfântul Atanasie le tâlcuiește astfel: nicio lucrare săvârșită în Dumnezeu nu rămâne fără folos. Fericitul Teodoret le apropie de spusa Apostolului că celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu toate le lucrează spre bine (Romani 8, 28). Cel care a lepădat răul și voiește numai ce voiește Legea nu mai face nimic împotriva ei, de aceea toate îi sporesc.

Proorocul Ieremia folosește același chip. Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul, spune el, căci va fi ca un pom înverzit lângă ape, care își întinde rădăcinile spre umezeală, nu se teme când vine arșița și nu încetează să rodească (Ieremia 17, 7–8). Pomul de lângă ape trece prin aceleași veri ca toți ceilalți, dar rădăcinile lui ajung până la apă.

Pomul își dă rodul „în vremea sa”, iar roadele duhovnicești se coc în timpul rânduit de Dumnezeu. Verbul grecesc tradus prin „vor spori” (κατευοδωθήσεται) cuprinde în el cuvântul „cale” și înseamnă la propriu „vor merge pe cale bună”. Sporul dreptului nu stă în izbânzile lumii acesteia, ci în faptul că drumul lui duce acolo unde trebuie să ajungă.

Praful ce-l spulberă vântul

Versetul al patrulea vorbește despre ceilalți: „Nu așa necredincioșii, nu așa”. Fericitul Teodoret spune că, prin repetare, psalmistul arată mai limpede împotrivirea dintre cele două feluri de oameni. Cei care se adapă din cuvintele dumnezeiești rămân mereu verzi și aduc rod copt. Ceilalți sunt călcați de duhurile potrivnice și seamănă cu praful pe care vânturile îl poartă cu ușurință încoace și încolo. Cuvântul grecesc tradus aici prin „praf” (χνοῦς) numește pulberea măruntă sau pleava pe care o ia vântul. După pomul înrădăcinat lângă ape vine ceva fără rădăcină și fără greutate.

Versetul al cincilea spune că „nu vor învia necredincioșii la judecată”. Verbul grecesc (ἀναστήσονται) înseamnă și „a învia”, și „a se ridica”, de aceea alte Psaltiri au „nu se vor ridica”. Cuvintele acestea nu înseamnă că necredincioșii vor rămâne în morminte. Domnul spune limpede că toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși: cei care au făcut binele, spre învierea vieții, iar cei care au făcut răul, spre învierea judecății (Ioan 5, 28–29). Înțelesul psalmului este că ei nu vor putea sta drepți la judecată. Fericitul Teodoret observă că psalmul nu spune „nu vor învia necredincioșii”, ci că nu vor învia la judecată. Ei vor învia, dar nu ca să fie cercetați, pentru că necredința lor este vădită, ci ca să-și primească pedeapsa. Așa face și judecătorul cu ucigașul prins asupra faptei: nu îl mai cercetează, ci dă îndată hotărârea.

Sfântul Atanasie tâlcuiește și acest verset prin chipul prafului. Necredincioșii nu se vor ridica la judecată pentru că nu au rădăcină și seamănă cu praful pământului ridicat de vânt. Vântul, spune el, este amenințarea lui Dumnezeu din ziua judecății: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic” (Matei 25, 41). Cei care aud acest glas cad, pentru că nu stau în Hristos, Care este sprijinul și temelia credincioșilor. Tot el adaugă că acolo Dumnezeu îi desparte pe drepți de păcătoși, de aceea păcătoșii nu vor avea loc „în sfatul drepților”. Toți oamenii vor sta înaintea judecății lui Hristos. Deosebirea pe care o fac Părinții este între cercetarea faptelor și osânda celor a căror necredință este vădită.

Știe Domnul calea drepților

Dumnezeu știe toate, și binele, și răul. Ce înseamnă atunci că „știe Domnul calea drepților”? Sfântul Atanasie răspunde că aici „a ști” înseamnă „a cinsti”. Așa i-a spus Dumnezeu lui Moise: „ai aflat har înaintea Mea și te știu mai presus de toți” (Ieșirea 33, 17, după Septuaginta). Fericitul Teodoret adaugă că Judecătorul cel drept le știe pe toate încă dinainte de judecată și nu are nevoie de dovezi. Cuvintele „calea necredincioșilor va pieri” le apropie de spusa Apostolului: „Dacă lucrul cuiva se va arde, se va păgubi” (1 Corinteni 3, 15). Fapta dreptului rămâne strălucitoare, iar răutatea piere odată cu cei care au lucrat-o.

Eftimie Zigabenul arată că nimeni nu se poate ascunde de Dumnezeu. Căile cele rele Dumnezeu se face că nu le știe, pentru că sunt nevrednice de cunoștința Lui. „A nu ști” înseamnă aici a nu primi și a nu recunoaște răul ca al Său. Dumnezeu le știe pe toate, iar întrebările Lui nu caută să afle ceva. După ce Adam a călcat porunca, Dumnezeu l-a întrebat ca și cum nu ar fi știut: „Adame, unde ești?” (Facerea 3, 9). Tot așa l-a întrebat pe Cain, după ce și-a ucis fratele: „Unde este Abel, fratele tău?” (Facerea 4, 9).

La sfârșitul Psalmului 2, care se leagă strâns de acesta, împărații și judecătorii pământului sunt îndemnați să primească învățătura, ca să nu piară din calea cea dreaptă. Sfântul Atanasie arată că aceasta este calea Celui care a spus: „Eu sunt Calea” (Ioan 14, 6). Pentru el, calea drepților are un nume: Hristos.

Cum ne rugăm cu Psalmul 1

Psalmul 1 poate fi citit seara ca o oglindă a zilei. Cine îl rostește atunci se poate întreba unde a primit un sfat care nu era de la Dumnezeu, unde a zăbovit lângă un păcat și dacă nu cumva s-a așezat deja într-un obicei rău. Întrebările acestea duc firesc spre pocăință și spre spovedanie.

Dimineața, același psalm poate fi citit încet, ca omul să aleagă din el un singur verset pe care să-l poarte toată ziua în minte, așa cum făceau Părinții pustiei. Cuvintele „în legea lui va cugeta ziua și noaptea” încep să se împlinească tocmai așa, cu puțin, dar fără întrerupere.

Cine citește acest psalm cu credință îl poate face rugăciunea lui: să-l ferească Dumnezeu de primul pas spre rău, să-i dea dragoste pentru cuvântul Său ziua și noaptea și să-l sădească lângă apele Lui, ca să fie cunoscut de El și să meargă pe calea care este Hristos.

Izvoare

• Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a celei Nouă, ediția Sfântului Sinod, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1914.
• Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul 1 (PG 29); trad. rom. de Pr. D. Fecioru, în Scrieri I, PSB 17, București, 1986.
• Sfântul Atanasie cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi – cuprinzând și fragmente atribuite altor scriitori bisericești, cu Epistola către Marcelin, despre tâlcuirea Psalmilor (cap. 11–12); trad. monahia Parascheva Enache, ed. îngrijită de Dragoș Mîrșanu, Iași, Editura Doxologia, 2021.
• Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Antonie, cap. 3.
• Fericitul Teodorit, episcopul Kirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai Prorocului împărat David, ed. Florin Stuparu, București, Editura Sophia, 2018 (după traducerea tipărită la Buzău în 1840).
• Eftimie Zigabenul, Tâlcuirea Psaltirii, vol. I (Psalmii 1–69), trad. rom. de Mitropolitul Veniamin Costachi, Iași, 1850, după ediția Sfântului Nicodim Aghioritul, Constantinopol, 1819–1821; reeditată sub titlul Psaltirea în tâlcuirea Sfinților Părinți.
• Sfântul Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, partea I, cap. 1; trad. rom. în Scrieri II, PSB 30, București, 1998.
• Sfântul Filotei Sinaitul, Capete despre trezvie, 19, 34–36, în Filocalia, vol. 4, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010.