Rugăciunea omului înainte și după venirea lui Hristos

Cum se rugau Avraam, Moise, David, Ilie și Daniel și ce ne-a dăruit Hristos: psalmii, rugăciunea în numele Lui și viața în Tainele Bisericii.

David și Moise în rugăciune, alături de un preot și o credincioasă înaintea lui Hristos, ilustrație bizantină
Ilustrație simbolică în stil bizantin, realizată cu ajutorul inteligenței artificiale pentru OrtodoxWay; nu este reproducerea unei icoane istorice.

Creștinul ortodox are astăzi o mulțime de rugăciuni către Domnul Iisus Hristos, către Maica Domnului și către sfinți, alcătuite de Biserică de-a lungul veacurilor. El poate sta la Sfânta Liturghie, își poate mărturisi păcatele la Spovedanie și se poate împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului.

Avraam, Iosif, Iov, Moise, David, Ilie și Daniel au trăit înainte de venirea lui Hristos și nu au avut nimic din toate acestea. Și totuși rugăciunea lor a fost atât de puternică, încât a rămas pildă pentru toate veacurile, iar Biserica îi cinstește astăzi între sfinții ei.

Mai mult, cartea din care Biserica citește la aproape fiecare slujbă a fost scrisă înainte de Hristos. Este Psaltirea, cartea Psalmilor lui David, pe care Biserica a împărțit-o în douăzeci de părți, numite catisme, ca să fie parcursă, după rânduiala obișnuită a slujbelor, într-o săptămână.

În acest articol

Rugăciunea în așteptarea lui Hristos

Drepții Vechiului Testament nu L-au văzut pe Hristos în trup, dar au trăit din făgăduința venirii Lui. Domnul le-a spus iudeilor despre strămoșul lor: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea și a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8, 56). Iar ucenicilor le-a spus: „Adevărat grăiesc vouă că mulți prooroci și drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi, și n-au văzut, și să audă cele ce auziți voi, și n-au auzit” (Matei 13, 17).

Sfântul Apostol Petru scrie că proorocii au căutat cu stăruință mântuirea care avea să vină, cercetând vremea pe care le-o arăta „Duhul lui Hristos, Care era întru ei” (1 Petru 1, 11), și că „lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri” (1 Petru 1, 12).

Drepții nu erau, așadar, lipsiți de harul lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu îi călăuzea încă dinainte de a Se face om, iar Duhul Sfânt, după cum mărturisim în Crez, „a grăit prin prooroci”. Ei trăiau în legătură vie cu Dumnezeu și așteptau împlinirea mântuirii făgăduite. Din această legătură se năștea puterea rugăciunii lor.

Poporul lui Israel avea Legea dată prin Moise, cortul mărturiei, adică locașul de închinare pe care evreii l-au purtat prin pustie, și apoi templul din Ierusalim, cu preoți și cu jertfe. Toate acestea erau însă, după cuvântul Apostolului, „umbra bunurilor viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1). Avraam și Iosif au trăit înainte ca Legea să fie dată, iar Iov a trăit în afara hotarelor lui Israel.

În robia Babilonului, departe de Ierusalim, trei tineri evrei au fost aruncați în cuptorul cu foc pentru că nu s-au închinat chipului de aur ridicat de regele Nabucodonosor. În mijlocul flăcărilor, unul dintre ei, Azaria, s-a rugat astfel: „Și nu mai este în vremea aceasta căpetenie, prooroc, nici conducător, nici ardere de tot, nici jertfă, nici prinos, nici tămâie, nici loc unde să aducem înaintea Ta pârga noastră și să aflăm har la Tine. Ci cu suflet zdrobit și cu duh umilit să fim primiți de Tine” (Cântarea celor trei tineri 1, 14–15). Arderea de tot, jertfa arsă în întregime pe altar, și celelalte jertfe ale Legii nu se mai puteau aduce.

Neavând nimic de adus, tinerii au adus inima zdrobită. Era jertfa de care vorbise David cu câteva veacuri înainte: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18).

Avraam se roagă pentru Sodoma

Sfântul Apostol Iacov scrie că Avraam „a fost numit prieten al lui Dumnezeu” (Iacov 2, 23). Când Domnul i-a descoperit ce avea să facă cu Sodoma și Gomora, cetăți căzute în păcate grele, Avraam s-a apropiat de El și a început să se roage pentru Sodoma, unde locuia nepotul lui, Lot.

L-a întrebat pe Domnul dacă va pierde cetatea și atunci când în ea s-ar afla cincizeci de drepți. Apoi a coborât la patruzeci și cinci, la patruzeci, la treizeci, la douăzeci și, în cele din urmă, la zece. De fiecare dată, Domnul i-a răspuns că nu va pierde cetatea pentru cei drepți din ea (Facerea 18, 23–32).

În mijlocul acestei rugăciuni, Avraam a spus: „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere și cenușă!” (Facerea 18, 27). Îndrăzneala și smerenia stau la el în aceeași propoziție. Avraam vorbește cu Dumnezeu ca un prieten și se știe, în același timp, țărână.

În Sodoma nu s-au aflat zece drepți, și cetatea a pierit. Rugăciunea lui Avraam a avut totuși rod pentru Lot: „Dar, când a stricat Dumnezeu toate cetățile din părțile acelea, și-a adus aminte Dumnezeu de Avraam și a scos pe Lot afară din prăpădul cu care a stricat Dumnezeu cetățile, unde trăia Lot” (Facerea 19, 29).

Iosif în robie și în temniță

Iosif, strănepotul lui Avraam, a fost vândut de frații lui și a ajuns rob în Egipt, în casa unui dregător al lui Faraon. Acolo, departe de tatăl lui și de neamul lui, femeia stăpânului a încercat să-l ducă la păcat. Iosif i-a răspuns: „În casa aceasta nu-i nimeni mai mare decât mine și de la nimic nu sunt oprit decât numai de la tine, pentru că tu ești femeia lui. Cum dar să fac eu acest mare rău și să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” (Facerea 39, 9). Pentru că nu a vrut să păcătuiască, a fost aruncat pe nedrept în temniță.

Scriptura nu povestește că Iosif ar fi îngenuncheat sau că ar fi ridicat mâinile spre cer. Ne arată însă un om care Îl purta pe Dumnezeu în minte în casa stăpânului, în temniță și în palatul lui Faraon. Când doi slujitori ai lui Faraon, închiși împreună cu el, i-au spus că nu are cine să le tâlcuiască visele, Iosif le-a răspuns: „Oare tâlcuirile nu sunt ele de la Dumnezeu?” (Facerea 40, 8). Iar când Faraon însuși l-a chemat, Iosif i-a spus: „Nu eu, ci Dumnezeu va da răspuns pentru liniștirea lui Faraon” (Facerea 41, 16).

Sfinții Părinți numesc „pomenirea lui Dumnezeu” această lucrare a omului care Îl ține pe Dumnezeu în minte în tot ce face. În viața lui Iosif recunoaștem această pomenire a lui Dumnezeu.

După moartea lui Iacov, frații care îl vânduseră s-au temut că Iosif se va răzbuna și au venit să cadă înaintea lui. Iosif le-a spus: „Nu vă temeți! Sunt eu, oare, în locul lui Dumnezeu? Iată, voi ați uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum și să păstreze viața unui popor numeros” (Facerea 50, 19–20). Iertarea lui izvora din aceeași pomenire a lui Dumnezeu: în răul făcut de frați, Iosif vedea lucrarea lui Dumnezeu, Care îl întorsese în bine.

Biserica îl pomenește pe Iosif cel preafrumos în Sfânta și Marea Luni, prima zi a Săptămânii Mari, iar sinaxarul zilei, textul care tâlcuiește pomenirea, îl arată „ca preînchipuire a Domnului”, adică un chip de mai înainte al lui Hristos. Vândut de frații lui și coborât în temniță, Iosif i-a scăpat apoi de foamete tocmai pe cei care îl vânduseră.

Iov se roagă pentru prietenii săi

Cartea lui Iov începe cu aceste cuvinte: „Era odată în ținutul Uz un om pe care îl chema Iov și acest om era fără prihană și drept; se temea de Dumnezeu și se ferea de ce este rău” (Iov 1, 1). Ținutul Uz se afla în afara hotarelor lui Israel.

Când se încheiau zilele de ospăț ale copiilor lui, Iov „chema și sfințea pe feciorii săi și se scula dis-de-dimineață” și aducea jertfe pentru fiecare dintre ei, de teamă că ar fi păcătuit cu gândul împotriva lui Dumnezeu. „Și așa făcea Iov mereu” (Iov 1, 5). Era rugăciunea unui tată pentru copiii lui.

Într-o singură zi, Iov și-a pierdut averea și pe toți copiii. Atunci și-a sfâșiat veșmântul, s-a ras pe cap, a căzut la pământ, s-a închinat și a rostit: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 20–21).

Urmează multe capitole în care Iov își strigă durerea înaintea lui Dumnezeu și Îl întreabă de ce suferă. Prietenii care veniseră să-l mângâie l-au învinuit că suferă pentru păcatele lui. La sfârșit, Dumnezeu i-a vorbit lui Iov, iar Iov s-a smerit: „Din spusele unora și altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi și mă pocăiesc în praf și în cenușă” (Iov 42, 5–6). Cuvintele lui sunt aproape cele ale lui Avraam, care se știa „pulbere și cenușă”.

Apoi Domnul i-a spus lui Elifaz, unul dintre prieteni: „Mânia Mea arde împotriva ta și împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-ați vorbit de Mine așa de drept, precum a vorbit robul Meu Iov” (Iov 42, 7). Le-a poruncit să aducă jertfă și a adăugat: „iar robul Meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor” (Iov 42, 8). Scriptura încheie: „Și Domnul l-a pus pe Iov iarăși în starea lui de la început, după ce s-a rugat pentru prieteni, și i-a întors îndoit tot ce avusese mai înainte” (Iov 42, 10). Cei care îl răniseră cu vorbele lor au fost iertați prin rugăciunea lui.

Mâinile ridicate ale lui Moise

Când amaleciții au venit să lupte cu Israel în pustie, Moise l-a trimis pe Iosua la luptă, iar el s-a suit în vârful muntelui cu Aaron și cu Or, ținând în mână toiagul lui Dumnezeu (Ieșirea 17, 9–10). Scriptura spune: „Când își ridica Moise mâinile, biruia Israel; iar când își lăsa el mâinile, biruiau Amaleciții. Dar obosind mâinile lui Moise, au luat o piatră și au pus-o lângă el și a șezut Moise pe piatră; iar Aaron și Or îi sprijineau mâinile, unul de o parte și altul de altă parte. Și au stat mâinile lui ridicate până la asfințitul soarelui” (Ieșirea 17, 11–12).

Rugăciunea lui Moise a cerut osteneala trupului, iar când trupul a obosit, alții i-au sprijinit mâinile. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, care a scris în veacul al doilea, a văzut în mâinile întinse ale lui Moise chipul Crucii. Biruința venea în timp ce în fruntea luptei stătea Iosua, care purta în grecește același nume cu Iisus.

Mai târziu, pe când Moise zăbovea pe munte, poporul și-a făcut un vițel de aur și i s-a închinat. Moise s-a întors la Domnul și s-a rugat: „O, Doamne, poporul acesta a săvârșit păcat mare, făcându-și dumnezeu de aur. Rogu-mă acum, de vrei să le ierți păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!” (Ieșirea 32, 31–32). Moise era gata să fie șters din cartea lui Dumnezeu pentru poporul care cârtise împotriva lui de atâtea ori.

Pocăința lui David

David a fost păstor, apoi războinic, rege și prooroc. L-a biruit pe Goliat, a fost prigonit ani de zile de regele Saul și i-a cruțat de două ori viața, deși Saul căuta să-l ucidă. Același om a căzut în păcat greu: a luat-o pe Batșeba, femeia lui Urie Heteul, și l-a trimis pe Urie la moarte în război. Când proorocul Natan a venit la el și i-a arătat păcatul, David nu a căutat nicio îndreptățire. A spus: „Am păcătuit înaintea Domnului”, iar Natan i-a vestit că Domnul a ridicat păcatul de deasupra lui și că nu va muri (2 Regi 12, 12–13).

În textul grecesc al Psaltirii, titlul Psalmului 50 spune că David l-a rostit „când a venit la el Natan proorocul”. Biserica îl citește la multe dintre slujbele ei: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea” (Psalmul 50, 1–2).

Psaltirea cuprinde toată viața sufletului. În ea sunt lacrimile din noapte: „Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda” (Psalmul 6, 6). În ea este dorul după Dumnezeu: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Psalmul 41, 1). Și tot în ea este încrederea celui care se lasă în grija lui Dumnezeu: „Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi” (Psalmul 22, 1).

În David, tăria regelui și lacrimile pocăinței au încăput în același om.

Ilie pe Carmel și la Horeb

Ilie a trăit într-o vreme în care regele Ahab și regina Izabela îl părăsiseră pe Dumnezeu și slujeau lui Baal. Pe muntele Carmel, Ilie i-a spus poporului: „Prooroc al Domnului am rămas numai eu singur, iar prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci de oameni” (3 Regi 18, 22). Proorocii lui Baal și-au chemat zeul ore întregi, „dar n-a fost nici glas, nici răspuns, nici auzire” (3 Regi 18, 29).

La vremea jertfei de seară, Ilie s-a apropiat și s-a rugat: „Doamne Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Israel! Auzi-mă Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur ești Dumnezeu în Israel și că eu sunt slujitorul Tău. Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu Doamne ești Dumnezeu și că Tu le întorci inima la Tine!” (3 Regi 18, 36–37). Atunci „s-a pogorât foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot și lemnele și pietrele și țărâna” (3 Regi 18, 38).

Îndată după această biruință, Ilie s-a suit în vârful Carmelului „și s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu fața sa” (3 Regi 18, 42). L-a trimis pe ucenicul lui să privească spre mare, iar acesta s-a întors spunând: „Nu văd nimic!” Ilie i-a zis: „Du-te și fă aceasta de șapte ori” (3 Regi 18, 43). A șaptea oară, ucenicul i-a spus: „Iată se ridică din mare un nor cât o palmă” (3 Regi 18, 44), iar curând „cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare” (3 Regi 18, 45).

Omul care tocmai biruise pe proorocii lui Baal stătea acum plecat la pământ, cu fața la genunchi, și cerea ploaie iar și iar. Monahii care s-au dăruit rugăciunii în liniște au fost numiți isihaști, de la cuvântul grecesc isihia, care înseamnă liniște. Când Sfântul Grigorie Palama i-a apărat de cei care îi batjocoreau, a adus ca pildă chipul lui Ilie cu capul plecat pe genunchi, alături de vameșul din Evanghelie, care nu-și ridica ochii spre cer.

Sfântul Apostol Iacov scrie că „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” și îl dă ca pildă pe Ilie: „Ilie era om, cu slăbiciuni asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat ca să nu plouă și nu a plouat trei ani și șase luni. Și iarăși s-a rugat și cerul a dat ploaie și pământul a odrăslit roada sa” (Iacov 5, 16–18).

Mai târziu, fugind de mânia Izabelei, Ilie a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți „până la Horeb, muntele lui Dumnezeu” (3 Regi 19, 8), unde odinioară lui Moise „i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug” (Ieșirea 3, 2). Acolo Domnul i-a spus că va trece pe dinaintea lui și că înaintea Lui va fi vijelie și cutremur, dar că El nu va fi în ele (3 Regi 19, 11). Apoi a adăugat: „După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul” (3 Regi 19, 12). „Auzind aceasta, Ilie și-a acoperit fața cu mantia lui și a ieșit și a stat la gura peșterii” (3 Regi 19, 13). Ilie, la a cărui rugăciune căzuse foc din cer, L-a întâlnit pe Dumnezeu în adierea unui vânt lin.

Daniel se roagă de trei ori pe zi

Daniel a fost dus rob în Babilon de tânăr. Între tinerii aleși să slujească la curtea regelui „se aflau din fiii lui Iuda: Daniel, Anania, Misael și Azaria” (Daniel 1, 6). Ultimii trei sunt tinerii aruncați mai târziu în cuptorul cu foc, despre care am vorbit mai sus.

Mai târziu, sub regele Darius, Daniel „era mai presus decât toți dregătorii și satrapii, fiindcă în el era un duh înalt” (Daniel 6, 4). Ceilalți dregători l-au pizmuit și i-au cerut regelui o poruncă: „ca oricine s-ar ruga vreme de treizeci de zile altui dumnezeu și om în afară de tine, rege, să fie aruncat în groapa cu lei” (Daniel 6, 8).

Daniel nu și-a schimbat obiceiul: „Îndată ce Daniel a aflat că o poruncă a fost dată, a intrat în casa sa, care avea în cămara de sus fereastră deschisă înspre Ierusalim și în fiecare zi îngenunchea de trei ori, s-a rugat și a lăudat pe Dumnezeu, cum făcea și mai înainte” (Daniel 6, 11). Fereastra deschisă îi întorcea rugăciunea spre cetatea în care fusese templul. A fost aruncat în groapa cu lei, iar a doua zi, când regele a venit la groapă, Daniel i-a spus: „Dumnezeu a trimis pe îngerul Său și a astupat gura leilor, și ei nu mi-au făcut nici un rău” (Daniel 6, 23). Când l-au scos din groapă, „nici o rană nu i-a fost găsită, căci nădăjduise în Dumnezeul lui” (Daniel 6, 24).

Așa se rugase și David: „Seara și dimineața și la amiezi spune-voi, voi vesti, și va auzi glasul meu” (Psalmul 54, 19).

Altă dată, Daniel și-a îndreptat fața „către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune și în rugi fierbinți, cu post, sac și cenușă” (Daniel 9, 3). Proorocul Iezechiel îl pomenește pe Daniel alături de Noe și de Iov, ca pe un om drept (Iezechiel 14, 14). Și totuși Daniel nu se desparte de poporul său, ci își unește glasul cu mărturisirea păcatelor lui: „Păcătuit-am, fărădelege am făcut, ca și cei nelegiuiți ne-am purtat, răsculatu-ne-am și ne-am depărtat de la poruncile și de la legile Tale” (Daniel 9, 5). Și își sprijină rugăciunea numai pe mila lui Dumnezeu: „Că nu pentru faptele noastre drepte aducem înaintea Ta rugăciunile noastre cele fierbinți, ci pentru milele Tale cele mari” (Daniel 9, 18).

Îngerul Gavriil i-a adus răspunsul și i-a spus: „Când tu ai început să te rogi, poruncă mi-a fost dată și eu am venit ca să-ți vestesc, căci tu ești un om iubit de Dumnezeu” (Daniel 9, 23).

Ce s-a schimbat după venirea Domnului

Moise L-a rugat odată pe Dumnezeu: „Arată-mi slava Ta!” (Ieșirea 33, 18). Domnul i-a făgăduit că va trece pe dinaintea lui cu slava Sa, apoi a adăugat: „Fața Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască” (Ieșirea 33, 20).

Multe veacuri mai târziu, în seara dinaintea Patimilor, Apostolul Filip I-a spus Domnului: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns”. Iar Domnul i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 8–9). Fiul lui Dumnezeu, Care li Se descoperise drepților și înainte de a Se întrupa, S-a făcut om și S-a arătat oamenilor în trup. În El Îl cunoaștem pe Tatăl, deși ființa lui Dumnezeu rămâne mai presus de vederea și de înțelegerea noastră. Sfântul Evanghelist Ioan scrie: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18).

În aceeași seară, Domnul le-a spus ucenicilor: „Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. Până acum n-ați cerut nimic în numele Meu; cereți și veți primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16, 23–24). Ilie Îl chemase pe Carmel pe „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Israel”, iar creștinul se roagă Tatălui în numele lui Iisus Hristos, așa cum l-a învățat Domnul.

Numele de Tată nu le era necunoscut celor vechi. Proorocul Isaia spunea, în numele poporului: „Tu, Doamne, ești Tatăl nostru” (Isaia 63, 16), iar David cunoștea mila Lui de părinte: „În ce chip miluiește tatăl pe fii, așa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El” (Psalmul 102, 13). Hristos ne-a descoperit deplin această milă și ne-a dăruit înfierea, adică ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu prin har. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume „ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 5), iar Sfântul Apostol Pavel adaugă: „Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!” (Galateni 4, 6). Avva este cuvântul aramaic pentru tată.

La fiecare Liturghie, înainte de rugăciunea „Tatăl nostru”, preotul se roagă ca toți să fie învredniciți să-L cheme pe Dumnezeu Tată „cu îndrăznire, fără de osândă”. Îndrăzneala fiului este cerută împreună cu teama de a nu o primi spre osândă, iar smerenia lui Avraam, care se știa pulbere și cenușă, nu s-a pierdut după venirea lui Hristos.

Toate acestea izvorăsc din lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Prin Întrupare, Cruce și Înviere, El a împlinit mântuirea pe care drepții o așteptau. Coborând la iad, a biruit stăpânirea morții. Pe icoana Învierii, Hristos îi ridică pe Adam și pe Eva, ținându-i de mână, iar alături stau Sfântul Ioan Botezătorul, David și ceilalți drepți. În Biserică, prin Botez ne unim cu moartea și cu Învierea Lui: „Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?” (Romani 6, 3). Prin Mirungere primim pecetea darului Duhului Sfânt, iar în Euharistie ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului. Rugăciunea creștinului se naște și se hrănește din această viață în Hristos.

Domnul le-a arătat saducheilor, „care zic că nu este înviere” (Luca 20, 27), că drepții de odinioară sunt vii: „Iar că morții înviază a arătat chiar Moise la rug, când numește Domn pe Dumnezeul lui Avraam, și Dumnezeul lui Isaac, și Dumnezeul lui Iacov. Dumnezeu deci nu este Dumnezeu al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Luca 20, 37–38).

Încă din Vechiul Testament, Scriptura îi arată pe drepții adormiți rugându-se pentru cei vii. Într-o vedenie a lui Iuda Macabeul, Onia, „care fusese arhiereu”, „cu mâinile întinse se ruga pentru toată adunarea Evreilor”, iar apoi i-a spus lui Iuda despre un bărbat plin de slavă: „Acesta este iubitorul de frați, proorocul lui Dumnezeu Ieremia, care mult se roagă pentru popor și pentru sfânta cetate” (2 Macabei 15, 12–14).

De aceea Biserica se roagă sfinților. Ei sunt vii în Dumnezeu și se roagă pentru noi, iar între ei se află și drepții Vechiului Testament. Creștinul care spune astăzi „Sfinte Proorocule Ilie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi” cere ajutorul omului care s-a rugat pe Carmel. Rugăciunile către Maica Domnului sunt și ele un rod al venirii lui Hristos, pentru că din ea Și-a luat trup Fiul lui Dumnezeu.

Rugăciunile de mare pocăință nu au început după Hristos. Psalmul 50, rugăciunea lui Azaria din cuptor și mărturisirea lui Daniel sunt de dinainte de venirea Domnului. Tot de atunci este și rugăciunea regelui Manase. Manase ridicase altare idolilor chiar în curțile templului, iar după ce a fost dus legat în cătușe la Babilon, „în strâmtorarea sa, el a căutat fața Domnului Dumnezeului său și s-a smerit foarte înaintea Dumnezeului părinților săi” (2 Paralipomena 33, 12). Rugăciunea lui se citește și astăzi la Pavecernița Mare, slujba de după cină pe care Biserica o săvârșește mai ales în Postul Mare: „Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta” și „Am păcătuit, Doamne, am păcătuit și fărădelegile mele eu le cunosc” (Rugăciunea regelui Manase 1, 11–12).

În pilda fiului risipitor, Domnul ne-a arătat cu ce dragoste îl primește Tatăl pe cel ce se întoarce: „încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat” (Luca 15, 20). Domnul înviat a dat Apostolilor puterea de a ierta păcatele, pe care se întemeiază Taina Spovedaniei: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22–23).

Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, un imn lung de pocăință pe care Biserica îl citește în prima săptămână a Postului Mare și apoi întreg în săptămâna a cincea, trece pe rând prin oamenii Vechiului Testament, începând cu Adam, Eva și Cain, ca sufletul să se vadă pe sine în căderea unora și în pocăința altora. Începe cu întrebarea: „De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase?”

De ce se roagă Biserica și astăzi cu Psalmii

Hristos Însuși S-a rugat cu psalmii. Pe Cruce, „în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Sunt primele cuvinte ale Psalmului 21: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?” (Psalmul 21, 1).

În Evanghelia după Luca, ultimele cuvinte ale Domnului înainte de moarte sunt acestea: „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu” (Luca 23, 46). În Psalmul 30, David spusese: „În mâinile Tale îmi voi da duhul meu” (Psalmul 30, 5). Domnul a rostit cuvintele psalmului și a pus înaintea lor numele de Părinte.

În același Psalm 21, David descrie Răstignirea cu aproape o mie de ani înainte: „Străpuns-au mâinile mele și picioarele mele” (Psalmul 21, 18) și „Împărțit-au hainele mele loruși și pentru cămașa mea au aruncat sorți” (Psalmul 21, 20). După Înviere, Domnul le-a spus ucenicilor că „trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci și în psalmi”, și „atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Luca 24, 44–45).

Sfântul Apostol Pavel scrie că, pentru cei care citesc Legea fără Hristos, „stă un văl pe inima lor”, iar „când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica” (2 Corinteni 3, 15–16). Biserica citește aceeași Psaltire pe care o citeau drepții de odinioară, dar o citește cu vălul ridicat. Unde David vorbea despre Unsul lui Dumnezeu, creștinul Îl recunoaște pe Hristos, al Cărui nume înseamnă chiar Unsul.

Sfântul Atanasie cel Mare, în epistola în care îi tâlcuiește psalmii unui creștin pe nume Marcelin, spune că Psaltirea are ceva aparte între cărțile Scripturii. Cel ce citește celelalte cărți socotește cuvintele lor ca fiind ale celor care le-au rostit întâi. Cel ce citește psalmii le ia pe buze ca pe ale lui, ca și cum ar fi fost scrise anume pentru el. Rugăciunea lui David devine astfel rugăciunea fiecărui creștin care o rostește.

În partea de început a Utreniei se citesc cei șase psalmi, iar Vecernia începe cu Psalmul 103, cântarea lui David despre facerea lumii.

Chiar și Tainele pe care drepții nu le-au cunoscut se săvârșesc astăzi cu psalmii. Psalmul 50 se află la începutul rânduielii Spovedaniei din Molitfelnic și se citește și în seara dinaintea Împărtășaniei, înaintea canonului de pregătire. În ziua în care se împărtășește, credinciosul citește din Rânduiala Sfintei Împărtășiri Psalmii 22, 23 și 115 și rostește cuvintele lor: „Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc” (Psalmul 22, 6) și „Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema” (Psalmul 115, 4). Aceste cuvinte au fost rostite înainte de venirea Domnului în trup, iar creștinul le rostește astăzi înainte de a se apropia de Potir. La Liturghie, în timp ce clericii se împărtășesc în altar, Duminica se cântă chinonicul, cântarea de la împărtășire, care este un verset de psalm: „Lăudați pe Domnul din ceruri” (Psalmul 148, 1).

Canoanele, imnele pe care Biserica le cântă la Utrenie și în alte rânduieli, sunt clădite pe nouă cântări din Scriptură. Opt dintre ele sunt din Vechiul Testament: cele două cântări ale lui Moise, una după trecerea Mării Roșii și cealaltă dinaintea morții lui, rugăciunea Anei, rugăciunile proorocilor Avacum, Isaia și Iona, rugăciunea lui Azaria și cântarea celor trei tineri. A noua este cântarea Maicii Domnului, împreună cu cea a lui Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Ana, mama proorocului Samuel, este femeia despre care Scriptura spune că, atunci când se ruga, „vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mișcau, dar glasul nu i se auzea” (1 Regi 1, 13).

Paraclisul Maicii Domnului, pe care creștinii îl citesc în necazuri, începe cu Psalmul 142: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta” (Psalmul 142, 1). Înaintea canonului se citește Psalmul 50, iar prima cântare a canonului pornește de la trecerea Mării Roșii: „Apa trecând-o ca pe uscat și din răutatea egiptenilor scăpând, israeliteanul striga: «Izbăvitorului și Dumnezeului nostru să-I cântăm»”. Cel care se roagă Maicii Domnului în necaz începe cu bucuria lui Israel după izbăvirea din Egipt.

Rugăciunea Bisericii de după Hristos este mai bogată decât cea de dinainte, iar rugăciunile celor vechi sunt împletite în ea peste tot.

Cum ne rugăm după pilda drepților

Cine vrea să învețe să se roage poate începe cu psalmii, rostiți rar, ca pe cuvintele lui. E mai de folos un psalm citit cu mintea la fiecare cuvânt decât o catismă citită în grabă. Cine poate citi în fiecare zi o catismă, cu binecuvântarea duhovnicului, va străbate toată Psaltirea în douăzeci de zile și va afla în ea fiecare stare prin care trece sufletul.

Rânduiala lui Daniel, de trei ori pe zi, o poate ține aproape oricine: dimineața, la amiază și seara, câteva clipe de laudă și de cerere înaintea lui Dumnezeu. Cine poate mai mult are înainte cuvintele Psalmului 118: „De șapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecățile dreptății Tale” (Psalmul 118, 164) și „La miezul nopții m-am sculat ca să Te laud pe Tine, pentru judecățile dreptății Tale” (Psalmul 118, 62).

Tainele Bisericii ne dau ceea ce drepții de odinioară doar au așteptat, dar nu ne scutesc de inima zdrobită pe care ei au adus-o lui Dumnezeu atunci când nu aveau altă jertfă. Dacă ne spovedim fără să ne plângem păcatul și ne apropiem de Potir fără rugăciune, am primit mult și am adus prea puțin.

Rugăciunea lui Iisus, pe care monahii și mulți credincioși o rostesc neîncetat, adună în câteva cuvinte ceea ce oamenii lui Dumnezeu au rostit înainte și după venirea lui Hristos: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Strigătul „miluiește-mă” este al psalmilor: „Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt” (Psalmul 6, 2). Orbul Bartimeu, auzind că trece pe drum Iisus, a strigat cu aceleași cuvinte și a pus înaintea lor numele Domnului: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” (Marcu 10, 47). Iar vameșul din pildă, care „nu voia nici ochii să-și ridice către cer”, s-a rugat: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13). În Rugăciunea lui Iisus, strigătul psalmului și cuvintele vameșului sunt rostite în numele lui Iisus, în care Domnul ne-a îndemnat să cerem.

Sfântul Ioan Casian a consemnat cuvintele avvei Isaac, un bătrân din pustia Egiptului, care spunea că primise de la puținii părinți rămași din cei mai vechi o rugăciune scurtă pentru pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Era un singur verset din psalmi: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuți mie grăbește-Te!” (Psalmul 69, 1). Versetul acesta, spunea el, trebuie rostit fără încetare.

Drepții la Sfânta Liturghie

Pe Tabor, muntele pe care Domnul S-a schimbat la față înaintea lui Petru, Iacov și Ioan, „a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El” (Matei 17, 2–3). Sfântul Evanghelist Luca spune că ei, „arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Luca 9, 31). Moise, căruia Dumnezeu îi spusese că nu va putea vedea fața Lui și să trăiască, și Ilie, care Îl întâlnise pe Horeb în adierea unui vânt lin, stăteau acum în slavă lângă Fiul lui Dumnezeu făcut om, a Cărui față strălucea ca soarele.

În rânduiala Proscomidiei, prin care sunt pregătite darurile pentru Sfânta Liturghie, preotul pregătește pâinea și vinul pentru Jertfă. Din prescuri, pâinile aduse de credincioși pentru Liturghie, el taie Agnețul, partea care va deveni Trupul lui Hristos, și scoate părticele pentru Maica Domnului și pentru cetele sfinților, pe care le așază pe Sfântul Disc, vasul pe care stă Agnețul. Între sfinții pomeniți atunci pe nume sunt cei mai mulți dintre drepții despre care am vorbit: „Moise și Aaron, Ilie și Elisei, David al lui Iesei, a Sfinților trei tineri, a lui Daniel proorocul”. Iar la pomenirea sfinților, preotul cere: „pentru ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi, Dumnezeule”. Oamenii care s-au rugat fără Liturghie au acum loc la Sfânta Liturghie, lângă Agnețul lui Dumnezeu, iar Biserica le cere rugăciunile.

Sfântul Apostol Pavel, după ce îi pomenește pe drepții Vechiului Testament unul câte unul, încheie: „Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea” (Evrei 11, 39–40). Drepții care s-au rugat înainte de Hristos trăiesc în El și se roagă pentru noi, așteptând împreună cu noi învierea de obște și desăvârșirea tuturor în Împărăția lui Dumnezeu. Când rostim psalmii lui David, cântarea lui Moise sau rugăciunea celor trei tineri, ne rugăm cu cuvintele lor, în numele Celui pe Care ei L-au așteptat.

Izvoare

  • Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub Prea Fericitul Părinte Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (Biblia Sinodală), după textul de pe bibliaortodoxa.ro
  • Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola către Marcelin, despre tâlcuirea Psalmilor (cap. 11)
  • Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon (cap. 90)
  • Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Convorbirea a X-a, a doua a avvei Isaac despre rugăciune (cap. 10)
  • Sfântul Grigorie Palama, Triade în apărarea celor ce se liniștesc cu evlavie (I, 2, 10)
  • Liturghierul (Proscomidia, pp. 120 și 122; Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur), Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012
  • Ceaslovul (Utrenia; Vecernia; Pavecernița Mare; Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Rânduiala Sfintei Împărtășiri), București, 2001
  • Molitfelnicul (Mărturisirea – Spovedania), București, 2013
  • Psaltirea (Cântările lui Moise și ale celorlalți prooroci)
  • Triodul (Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul; Sinaxarul Sfintei și Marii Luni), ediția din 1946

Cărți recomandate de pe Booksell

Coperta: Despre rugăciune

Despre rugăciune

Arhimandritul Sofronie

Învățături despre rugăciune și viața în Hristos.

Coperta: Ceaslov

Ceaslov

Carte de rugăciune a Bisericii

Rânduieli de rugăciune în care se împletesc psalmii și imnele Bisericii.

Linkuri de afiliere către Booksell. Prețurile și disponibilitatea se verifică pe pagina fiecărei cărți.

Newsletter OrtodoxWay

Primește noile articole OrtodoxWay

Un email scurt când apare un studiu nou despre Ortodoxie, rugăciune și viață duhovnicească. Fără spam.

Lasă un comentariu

Comentariile sunt moderate înainte de publicare. Linkurile din comentarii sunt tratate ca user-generated.