Pe 9 noiembrie Biserica îl pomenește pe Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, mitropolitul Pentapolei, care a trăit între anii 1846 și 1920. Cei mai mulți credincioși îl cunosc ca pe un sfânt grabnic ajutător în boli și îi cer rugăciunile mai ales în suferințele grele. Mai puțini știu că a fost un episcop alungat din slujire fără nicio judecată, că a trăit treizeci de ani sub povara calomniilor, că a murit într-un salon de spital pentru săraci și că Patriarhia care îl izgonise i-a cerut iertare abia la șaptezeci și opt de ani după moartea lui.
Viața lui arată cum poate fi nedreptățit un om sfânt chiar de cei care poartă răspunderea Bisericii și cum îi face Dumnezeu dreptate, adesea după ce oamenii au tăcut multă vreme.
În acest articol
Copilul din Silivria
Sfântul s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orășel din Tracia, aproape de Constantinopol. La Botez a primit numele Anastasie, iar familia lui, Kefalas, era săracă și evlavioasă. La paisprezece ani a plecat la Constantinopol ca să muncească și să învețe mai departe, pentru că acasă nu avea din ce trăi.
A lucrat acolo la un negustor de tutun. Pe hârtiile în care se împacheta marfa scria cuvinte scurte din cărțile duhovnicești, ca să le citească și cumpărătorii. Biografii lui povestesc că, neavând haine și încălțări, i-a scris o scrisoare lui Hristos: „Nu am șorț și nici pantofi. Trimite-mi-i Tu. Tu știi cât Te iubesc.” Un negustor din prăvălia de peste drum s-a oferit să o ducă la poștă, a deschis-o și i-a trimis copilului bani, fără să spună de la cine. Stăpânul l-a bănuit pe Anastasie că a furat și l-a bătut, iar el i-a răspuns: „N-am furat niciodată nimic. Hristos mi-a trimis banii.” Abia atunci negustorul de peste drum a spus ce făcuse.
În 1866 a ajuns în insula Chios, unde a fost învățător la școala unui sat. A rămas acolo câțiva ani, iar dorul după viața închinată lui Dumnezeu a crescut în el odată cu anii. În 1876 a intrat în obștea mănăstirii Nea Moni din Chios și a fost tuns monah cu numele Lazăr. La 15 ianuarie 1877, mitropolitul Grigorie al Chiosului l-a hirotonit diacon și i-a dat numele Nectarie, cu care avea să rămână în amintirea Bisericii.
Oameni cu dragoste de Biserică i-au plătit studiile. Frații Horemi l-au ajutat să învețe la Atena, iar din 1882 patriarhul Sofronie al Alexandriei l-a sprijinit să urmeze Facultatea de Teologie, cu înțelegerea că se va întoarce apoi să slujească Patriarhia. A terminat studiile în 1885. Același patriarh care l-a ajutat atunci să învețe avea să-l alunge peste câțiva ani din Egipt.
Mitropolit al Pentapolei
După studii, Nectarie a mers în Egipt. La 23 martie 1886 a fost hirotonit preot de patriarhul Alexandriei, în biserica Sfântului Sava, iar în august același an a primit rangul de arhimandrit. A slujit apoi la biserica Sfântului Nicolae din Cairo. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie l-a hirotonit mitropolit al Pentapolei. Pentapolea era vechea provincie a celor cinci cetăți din Cirenaica, în Libia de astăzi, unde fusese odinioară o Biserică înfloritoare.
Noul mitropolit a rămas să slujească la Cairo. Oamenii l-au iubit repede, pentru că era blând, sărac și apropiat de cei simpli. Dragostea aceasta a stârnit însă invidia unor clerici din jurul patriarhului. Au început să-i spună bătrânului Sofronie că Nectarie vrea să-i ia scaunul, că evlavia lui e numai pe dinafară și că se folosește de iubirea poporului ca să ajungă patriarh. Patriarhul a crezut ce i se spunea. Alături de această învinuire au mers și alte calomnii, despre purtarea lui, care au ajuns la Atena înaintea lui.
La 3 mai 1890, printr-o înștiințare a Patriarhiei, Nectarie a fost scos din toate slujirile lui bisericești. Lucrarea lui de păstor s-a oprit dintr-odată, iar mitropolitul a rămas retras în chilia lui. Potrivit Vieților lui, în actul de îndepărtare se spunea doar că este scos din slujire „din pricini cunoscute Patriarhiei”, iar tăcerea aceasta a lăsat loc tuturor bănuielilor. La 11 iulie a urmat a doua înștiințare, prin care șederea lui în Egipt nu mai era socotită de trebuință, împreună cu o scrisoare de eliberare, numită în grecește apolitírion. Drept motiv era trecută neputința lui de a se obișnui cu clima Egiptului.
Rudele lui au păstrat amintirea că a cerut să fie primit de patriarh și că Sofronie nu l-a primit. La 29 iulie, o delegație de aproape nouă sute de credincioși din comunitatea greacă a Cairoului i-a adus o scrisoare de rămas-bun. În octombrie 1890 a plecat din Egipt pentru totdeauna, fără să pornească o campanie împotriva patriarhului și fără să răspundă calomniilor prin alte calomnii.
La 28 ianuarie 1894, agentul politic al Greciei în Egipt, Ioannis Gryparis, îi scria ministrului Dimitrios Kallifronas că pricinile adevărate fuseseră neascultarea de patriarhul Sofronie și „alte motive de natură morală”. Motivul din actele Patriarhiei și cel din scrisoarea diplomatului nu se potrivesc, iar învinuirile nu au fost cercetate niciodată la o judecată bisericească în care Nectarie să se poată apăra. Sfântul Nectarie nu a fost caterisit. Și-a păstrat treapta de episcop și putea sluji oriunde i-ar fi îngăduit episcopul locului, dar a fost lipsit de slujire și trimis din Egipt pe temeiul unor bănuieli pe care nimeni nu le-a dovedit.
Un episcop fără loc
A ajuns la Atena singur, fără slujire și fără mijloace. Calomniile îl precedaseră, așa că ușile s-au închis una după alta. Biografii lui spun că în lunile acelea a fost lipsit uneori chiar și de pâinea zilnică. Un mitropolit al Bisericii umbla pe străzile Atenei căutând de lucru și nu găsea.
Mergea zi de zi la Ministerul Cultelor să ceară o slujire. Funcționarii s-au săturat repede de el și au început să se poarte urât cu el. Un prieten pe care îl cunoscuse în Egipt a văzut în ce stare ajunsese și a vorbit pentru el cu ministrul Cultelor și al Instrucțiunii Publice.
Așa, în februarie 1891, a fost numit predicator în insula Eubeea. Era o slujire pe care o primea de obicei un preot sau un ieromonah, nu un episcop. Nectarie a primit-o fără să se plângă. A umblat prin satele Eubeei, a predicat, a spovedit și i-a învățat pe oameni rugăciunea, ca și cum aceasta ar fi fost dintotdeauna chemarea lui.
Calomniile l-au ajuns însă și acolo. În timpul predicii, unii râdeau și șușoteau între ei. Nectarie a renunțat la slujire și s-a întors la Atena.
Între august 1893 și aprilie 1894 i-a scris de mai multe ori patriarhului Sofronie. Într-una dintre aceste scrisori se află cuvintele: „I-am iertat deja pe toți și mă rog pentru cei care au păcătuit împotriva mea.” Le scria celui care îl alungase, în vremea când purta încă toate urmările alungării și fără ca vreunul dintre cei vinovați să-i fi cerut iertare.
Cel care își ierta prigonitorii nu trecea cu vederea nedreptatea făcută altora. Într-o scrisoare către arhiepiscopul Sinaiului, Nectarie stăruia să i se plătească datoria unui vizitiu musulman, care aștepta de doi ani banii pentru trăsurile date la înmormântarea unui creștin ortodox.
Între timp, unii oameni cu trecere își dăduseră seama că zvonurile despre el erau neadevărate. Cu sprijinul lor, în martie 1894, a fost numit director al Școlii Rizarios din Atena, o școală care pregătea tineri pentru preoție. Aici a rămas paisprezece ani. Viitorii preoți l-au cunoscut ca pe un părinte care cerea de la ei ceea ce trăia el însuși mai întâi. Se povestește că, atunci când unii dintre ei greșeau, el postea pentru ei, luând asupra lui vina lor, în loc să-i pedepsească.
Pe lângă școală, a scris și a tipărit multe cărți de dogmatică, de morală și de viață duhovnicească, pentru viitorii preoți și pentru credincioșii simpli, sprijinindu-se mereu pe Sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți. Încă din 1884 tipărise Zece cuvântări bisericești. În 1905 a tipărit Theotokarion, o carte mică de rugăciuni către Maica Domnului, în care se află și imnul Agní Parthéne („Fecioară curată”), cântat astăzi în toată lumea ortodoxă.
În toți acești ani, Nectarie a rămas un episcop fără eparhie. I s-au încredințat predica și școala, slujiri de mare folos pentru Biserică, dar nu i s-a dat nicio turmă de păstorit ca episcop, iar numele lui purta mai departe umbra calomniilor din Egipt. A păstorit prin cuvânt, prin carte și prin preoții pe care i-a pregătit.
Mănăstirea din Eghina
Câteva femei evlavioase, care îl aveau pe Nectarie ca părinte duhovnicesc, i-au cerut să le ajute să ducă o viață de mănăstire. În 1904 a întemeiat pentru ele mănăstirea Sfânta Treime din insula Eghina, pe locul unei vechi biserici părăsite. A ridicat-o cu banii lui și a muncit el însuși la zidire, cărând pietre și lucrând grădina în haine simple, ca un om oarecare. Obștea a crescut până la treizeci de maici. Stareță a pus-o pe maica Xenia, care era oarbă, iar el a rămas duhovnicul lor. Le spunea: „Vă zidesc un far, iar Dumnezeu va pune în el o lumină care va străluci în lume.”
În februarie 1908 și-a dat demisia din conducerea școlii, iar în aprilie, la șaizeci și unu de ani, s-a așezat la Eghina. Acolo și-a petrecut ultimii doisprezece ani ai vieții, în rugăciune, în slujbă și în grija pentru maicile care i se încredințaseră.
Nici aici nu l-au lăsat în pace. Calomniile au început din nou, de data aceasta despre mănăstire, și au venit tot din partea unor ierarhi. Mitropolitul Teoclit al Atenei îi făgăduise că va recunoaște mănăstirea. Când aceasta a început să crească, și-a retras făgăduința și a amenințat chiar că o va desființa. În iunie 1914 Nectarie i-a scris din nou. Răspunsul a venit abia după trei luni și cerea o socoteală amănunțită despre maici, despre bani și despre daruri, ca și cum ar fi fost vorba de o întreprindere bănuită de necinste.
Viețile lui păstrează și o întâmplare din acești ani. O fată de șaisprezece ani își căutase adăpost în mănăstire, fugind de mama ei, care ajunsese să-i pună viața în primejdie. Mama a început să-l calomnieze pe Nectarie, iar procurorul a venit în Eghina cu doi jandarmi, a forțat poarta mănăstirii și a intrat în chilia bătrânului, care avea atunci în jur de șaptezeci de ani. L-a ocărât cu vorbe urâte, l-a apucat de rasă și l-a amenințat că îi va smulge barba fir cu fir. Nectarie nu s-a apărat. A arătat doar spre cer și a spus: „Dumnezeu vede. Dumnezeu știe!” Aceleași Vieți spun că procurorul s-a îmbolnăvit greu peste câteva zile și a venit apoi cu soția lui să-i ceară iertare, iar sfântul s-a rugat pentru el și l-a iertat.
Nectarie a răspuns cu răbdare la toate. Biografii lui păstrează rugăciunea prin care a încredințat atunci mănăstirea Maicii Domnului. A cerut ocrotirea ei măcar de dragul sufletelor simple ale maicilor, pe care le socotea mai vrednice decât sufletele celor învățați, între care se număra și pe sine. Mănăstirea a fost recunoscută oficial abia la 15 mai 1924, de arhiepiscopul Hrisostom al Atenei, la patru ani după moartea întemeietorului ei.
Moartea în salonul săracilor
În 1920 Nectarie s-a îmbolnăvit greu. Maicile au stăruit să-l ducă la spital la Atena, deși el nu voia să plece din mănăstire. La 20 septembrie, maica Eufimia l-a dus la spitalul Aretaieion. Pentru că nu avea bani, a fost așezat într-un salon de clasa a treia, unde erau câteva paturi păstrate pentru bolnavii săraci și pentru cei pe care medicii nu mai aveau cum să-i vindece. Un mitropolit al Bisericii își trăia ultimele zile printre cei mai săraci oameni ai Atenei, așa cum trăise toată viața.
A murit la 8 noiembrie 1920, la șaptezeci și patru de ani, după aproape două luni de spital. Biserica îl pomenește pe 9 noiembrie, pentru că pe 8 noiembrie se prăznuiește Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.
Îndată după moartea lui, o asistentă și maica Eufimia, care îl însoțise, au început să-i pregătească trupul. I-au scos haina de lână pe care o purta și au așezat-o pentru o clipă pe patul de alături, unde zăcea un om paralizat de multă vreme. Bolnavul s-a ridicat îndată din pat, a început să umble și Îl slăvea pe Dumnezeu. Salonul s-a umplut de o mireasmă pe care cei de față nu o mai simțiseră niciodată. A fost cea dintâi dintre minunile lui după moarte.
Trupul i-a fost dus la Eghina. Credincioșii l-au purtat pe umeri din port până la mănăstire, iar Sfântul Sava cel Nou din Kalymnos, prietenul lui, l-a îngropat acolo.
Dreptatea care a venit după moarte
Oamenii simpli l-au cinstit ca pe un sfânt înaintea ierarhilor, iar printre cei dintâi a fost chiar Sfântul Sava cel Nou. Maicile mănăstirii au păstrat amintirea că, la câtva timp după înmormântare, Sava i-a cerut stareței să nu fie tulburat de nimeni patruzeci de zile și a stat închis în chilie. Când a ieșit, ținea în mâini o icoană a Sfântului Nectarie, cea dintâi pictată vreodată, și a cerut să fie pusă în biserică spre închinare. Stareța s-a temut, pentru că Nectarie nu fusese trecut în rândul sfinților și mănăstirea putea avea de suferit. Sava a stăruit și i-a spus să nu cerceteze voia lui Dumnezeu. Icoana a fost așezată spre cinstire cu aproape patruzeci de ani înaintea canonizării.
Veneau tot mai mulți să se închine la mormântul lui. Când l-au deschis, după obiceiul grecesc, au găsit trupul întreg. Arhiepiscopul Hrisostom al Atenei a venit să-l vadă și le-a spus maicilor să-l lase câteva zile la soare și apoi să-l îngroape din nou, ca să se desfacă. După o lună sau două l-au dezgropat iar și l-au găsit la fel, așa că l-au așezat într-un sarcofag de marmură. Trupul a rămas neputrezit mulți ani, iar mai târziu s-a desfăcut și au rămas oasele. La 2 septembrie 1953, la treizeci și doi de ani după moarte, mitropolitul Procopie i-a scos moaștele și le-a așezat spre cinstire.
La 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică l-a trecut în rândul sfinților, la patruzeci și unu de ani după moarte. Hotărârea a venit de la Constantinopol, iar Patriarhia Alexandriei, care îl izgonise, a mai tăcut încă aproape patruzeci de ani.
La 15 septembrie 1998, Sinodul Patriarhiei Alexandriei, sub patriarhul Petru al VII-lea, a dat o hotărâre prin care i-a restabilit rânduiala bisericească, cu toată cinstea care i se cuvenea. În scrisoarea care însoțea hotărârea, Sinodul își mărturisea nedreptatea făcută sfântului și scria: „îl rugăm pe Sfântul Nectarie să ne ierte și pe noi, nevrednicii, și pe înaintașii noștri”. Anul 1999 a fost închinat pomenirii lui. Trecuseră o sută opt ani de la alungarea din Egipt și șaptezeci și opt de ani de la moartea lui.
Sfântul Nectarie nu a luptat niciodată ca oamenii să-i recunoască nevinovăția, dar Dumnezeu i-a făcut dreptate atât de deplin, încât urmașii celor care îl alungaseră au ajuns să-i ceară iertarea și rugăciunile.
În 2021 viața lui a fost adusă pe ecran în filmul Man of God („Omul lui Dumnezeu”), al regizoarei Yelena Popovic, cu actorul grec Aris Servetalis în rolul sfântului. Filmul urmărește tocmai anii nedreptății: alungarea din Egipt, anii de la Școala Rizarios, mănăstirea din Eghina și moartea în spital, unde paraliticul vindecat este jucat de Mickey Rourke. A avut premiera în aprilie 2021, la Festivalul de Film de la Moscova, unde a primit premiul publicului, iar în Grecia a fost al treilea film grecesc al anului după numărul spectatorilor. Pentru mulți oameni care nu știau nimic despre el, filmul a fost cea dintâi întâlnire cu Sfântul Nectarie.
Ce leagă viața lui de istoria ereziilor
În studiul despre marile erezii din istoria Bisericii am urmărit ierarhi nedreptățiți de cei care stăteau deasupra lor. Sfântul Flavian al Constantinopolului a fost caterisit de un sinod condus de patriarhul Alexandriei, a murit în urma bătăilor primite și abia după moarte i s-a făcut dreptate, la Sinodul de la Calcedon. Sfântul Grigorie Palama a fost închis și dat afară din Biserică de patriarhul propriei sale cetăți, dar a fost reabilitat încă din viață, în 1347, iar în același an a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului.
Nedreptatea făcută Sfântului Nectarie nu a pornit de la o erezie. Nimeni nu l-a acuzat că ar învăța greșit despre Dumnezeu. A fost lovit de invidie și de calomnie. Tiparul este însă același. La Alexandria, cei care purtau răspunderea Bisericii l-au îndepărtat fără judecată. La Atena l-au primit cu bănuială: i-au dat predica în Eubeea și apoi școala, dar niciodată o eparhie, iar mănăstirea lui nu a fost recunoscută cât a trăit. Credincioșii simpli l-au cunoscut înaintea lor: poporul din Cairo care îl iubea, ucenicii de la Rizarios, maicile din Eghina, bolnavii din salonul săracilor, oamenii care i-au purtat trupul din port. Ierarhia a venit după ei, la patruzeci și unu de ani, și Patriarhia care îl alungase, la șaptezeci și opt.
Cinstirea lui a început tot de jos, din popor, înaintea oricărei hotărâri a ierarhilor, așa cum se întâmplă și astăzi cu mulți oameni în jurul cărora se adună mulțimi. Ceea ce l-a deosebit nu a fost numărul celor care îl cinsteau. A fost felul în care a purtat nedreptatea. Nu a făcut din suferința lui un steag. A primit slujirea cea mai mică pe care i-au dat-o, a rămas în Biserică, a tăcut, a iertat și s-a rugat pentru cei care îl calomniau, fără să-și strângă ucenicii împotriva lor. Este calea pe care am numit-o, în articolul despre cele două căi ale celui caterisit pe nedrept, calea sfinților.
Pilda lui are însă o măsură. Sfântul Nectarie a fost lovit de calomnii privitoare la persoana lui. Nimeni nu i-a cerut să primească o învățătură străină și nu a fost pus să aleagă între dreapta credință și ascultarea de patriarh. Acolo unde credința însăși era în primejdie, sfinții au vorbit pe față și au refuzat comuniunea cu cei care o tăgăduiau: Sfântul Atanasie cel Mare în fața arienilor, Sfântul Maxim Mărturisitorul în fața monoteliților, Sfântul Marcu al Efesului la Florența. Tăcerea lui Nectarie privește nedreptatea făcută lui însuși. Din ea nu se poate face o datorie de a tăcea pentru cel care vede credința tăgăduită. Cel nedreptățit își poate cere dreptul, așa cum Nectarie însuși a cerut să fie primit de patriarh.
Răbdarea celui nedreptățit
Sfântul Nectarie a trăit aproape treizeci de ani cu numele pătat, fără să afle vreodată dreptatea pe pământ. A murit fără ca Patriarhia să-și fi retras învinuirile și fără ca mitropolitul Atenei să-i fi recunoscut mănăstirea. Cu toate acestea, nimic din ce a trăit nu l-a făcut să se închidă în amărăciune. Cei care l-au cunoscut în ultimii ani spun că era un bătrân blând și liniștit, care se bucura de fiecare suflet venit la el.
Pentru cine este nedreptățit în Biserică, viața lui aduce mângâiere, pentru că Dumnezeu vede ceea ce oamenii nu vor să vadă, iar dreptatea Lui vine, chiar dacă vine târziu. Ea arată totodată cum se poartă o nedreptate personală: în Biserică, cu răbdare, fără răzbunare și fără să faci din durere o pricină de despărțire. „Dumnezeu vede. Dumnezeu știe”, i-a spus el procurorului care îl ocăra, și cu aceste cuvinte a trăit toți anii nedreptății.
Credincioșii îl roagă astăzi pe Sfântul Nectarie mai ales pentru bolile grele și pentru cei bolnavi de cancer, iar Biserica îi primește rugăciunea cu încredere, pentru că Dumnezeu a lucrat prin el nenumărate vindecări. Cel care a murit printre bolnavii săraci ai Atenei, fără bani și fără cinste omenească, a rămas până astăzi aproape de cei care suferă. Pe lângă vindecarea trupului, de la el se poate cere și darul pe care l-a avut el însuși mai presus de toate: puterea de a ierta și de a rămâne blând atunci când ești nedreptățit.
Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Izvoare
- Mitropolitul Cleopa al Suediei, studiul despre Sfântul Nectarie publicat în 2021 (Orthodox Times și ProtoThema), pentru înștiințările din 3 mai și 11 iulie 1890, motivul trecut în scrisoarea de eliberare, scrisoarea lui Ioannis Gryparis din 28 ianuarie 1894, cererea de a fi primit de patriarh, scrisoarea de rămas-bun din 29 iulie 1890 și plecarea din octombrie 1890. Studiul trimite la Tit Matthaiakis, O Agios Nektarios, și la Constantine Cavarnos, St. Nectarios of Aegina.
- Arhiva istorică a Școlii Rizarios (heritage.rizarios.gr), pentru tunderea în monahism, hirotonia întru diacon, anii de la Rizarios, retragerea din 1908 și data adormirii.
- Viața Sfântului Nectarie publicată de Orthodox Church in America (oca.org), pentru scrisoarea către Hristos din copilărie, cuvintele „din pricini cunoscute Patriarhiei”, stăruința la Ministerul Cultelor, prietenul din Egipt care a vorbit cu ministrul, batjocura din Eubeea, sprijinul primit pentru numirea la Rizarios, maica Xenia și cuvântul despre far, internarea din 20 septembrie 1920 și deschiderea mormântului în vremea arhiepiscopului Hrisostom.
- Pr. Theodoros Zisis, „Saint Nektarios as Seen Through his Letters”, în traducere engleză pe saintandrewgoc.org, pentru scrisoarea către patriarhul Sofronie și cea despre vizitiul musulman.
- Viața Sfântului Sava cel Nou din Kalymnos (OrthodoxWiki), pentru cea dintâi icoană a Sfântului Nectarie.
- Hotărârea Sinodului Patriarhiei Alexandriei din 15 septembrie 1998 și scrisoarea pastorală din 10 septembrie 1998, în traducere engleză pe orthodoxphotos.com.
- Viața Sfântului Nectarie publicată de Pemptousia (în limba greacă), pentru datele hirotoniilor, scrisoarea din 11 iulie 1890, anii de la Rizarios, adormirea la Aretaieion și aflarea moaștelor.
- Vima Orthodoxias (în limba greacă), pentru întâmplarea cu procurorul din Eghina.
- Viețile publicate de Holy Trinity Orthodox Church, OrthodoxWiki și Saint Andrew Greek Orthodox Church (pentru conflictul cu mitropolitul Teoclit, 1914).
- Pemptousia, „Saint Nektarios, unappreciated by people, blessed by God” (2021), pentru datele din Grecia și recunoașterea mănăstirii.
- Relatarea despre camera din spitalul Aretaieion în care a adormit sfântul, publicată de John Sanidopoulos (2014).
- Despre Theotokarion (1905) și imnul Agní Parthéne: articolul „O Virgin Pure” din Wikipedia.
- Man of God, regia Yelena Popovic, Grecia, 2021.
Cărți recomandate
Sfântul Nectarie din Eghina
Cuvinte despre virtuți, libertate și urmarea lui Hristos.
Sfântul Nectarie din Eghina
Cuvântări despre viața creștină și chemarea omului.
Sfântul Nectarie din Egina, făcătorul de minuni
Monahul Teoclit Dionisiatul
Viața sfântului, alături de scrisori și fragmente din învățăturile sale.
Sfântul Nectarie, Sfântul secolului nostru
Sotos Hondropoulos
O prezentare a vieții sfântului și a încercărilor prin care a trecut.
Legături comerciale către Booksell. Prețurile și disponibilitatea se verifică pe pagina fiecărei cărți.
