
Studiul de față urmărește douăsprezece erezii din istoria Bisericii, de la gnosticii secolului al II-lea până la Unirea de la Florența din secolul al XV-lea. Despre fiecare punem trei întrebări: cât a ținut, cât de departe s-a întins și cine i-a stat împotrivă.
Prin erezie înțelegem o învățătură care se abate de la credința primită de la Apostoli și păstrată de Biserică. O astfel de învățătură este greșită din clipa în care apare, nu din ziua osândirii ei. Sinoadele au cercetat-o, au osândit-o și au mărturisit în locul ei dreapta credință. Cuvântul vine din grecescul hairesis, care însemna „alegere” și apoi „școală de gândire”. În limbajul Părinților, cuvântul a ajuns să numească învățăturile prin care oamenii se îndepărtează de credința apostolică, punând o tâlcuire a lor în locul învățăturii păstrate de Biserică.
Sfinții Părinți au alcătuit și ei asemenea liste. Sfântul Irineu al Lyonului a scris pe la anul 180 cinci cărți împotriva gnosticilor. Sfântul Epifanie al Salaminei a descris în lucrarea sa Panarion optzeci de erezii, iar Sfântul Ioan Damaschin a adunat o sută în cartea Despre erezii. Părinții au arătat mai ales ce învățau ereticii. Aici ne oprim asupra istoriei lor: câți ani au durat, câți adepți au atras și cine a rămas în picioare.
La întrebarea „câți au aderat” nu se poate răspunde cu cifre de credincioși. Pentru veacurile acelea nu avem recensăminte, iar cronicarii spun doar că „mulți” sau „aproape toți” au urmat o învățătură. Pentru unele sinoade cunoaștem însă numărul aproximativ al episcopilor care au luat parte sau au semnat. Cifrele acestea arată cât sprijin a avut o învățătură între episcopi. Ele nu spun câți credincioși o împărtășeau și nici dacă toți semnatarii o credeau cu adevărat, pentru că unii au semnat sub presiune, iar alții și-au retras semnătura. Pentru fiecare erezie, cifrele pe care le avem sunt adunate în rândul „Câți de o parte și de alta”. La durată deosebim, acolo unde e cazul, două lucruri: cât a ținut criza până la osândirea sinodală și cât au mai trăit după aceea comunitățile care au păstrat învățătura.
Am ales ereziile astfel încât să cuprindă toate felurile în care Biserica a fost încercată: învățături greșite despre Dumnezeu și despre Hristos, „proroci noi”, false duhovnicii ale rugăciunii, mișcări populare cu înfățișare de sfințenie și sinoade care au greșit. Pentru fiecare dăm întâi datele pe scurt, apoi istoria.
În acest articol
1. Gnosticismul (cca 130 – secolul al IV-lea)
Durata: aproape două sute de ani de înflorire, cu urme până în secolul al V-lea.
Extinderea: școli și comunități la Alexandria, Roma, în Galia, Asia Mică, Siria și Egipt.
Câți de o parte și de alta: nu avem cifre. Nu s-a ținut niciun sinod mare care să-i numere pe cei de o parte și de alta, iar despre adepți izvoarele spun doar că erau „mulți”.
Cine i-a stat împotrivă: Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu al Lyonului, Sfântul Ipolit al Romei.
Cum s-a încheiat: s-a stins treptat, fără un sinod anume, pe măsură ce Biserica și-a statornicit lista cărților Scripturii, Crezul și rânduiala episcopilor.
Gnosticii își trăgeau numele de la cuvântul grecesc gnosis, „cunoaștere”. Școlile lor erau multe și deosebite între ele, dar cele mai multe învățau că lumea aceasta a fost făcută de o putere mai mică și potrivnică Dumnezeului celui adevărat. Mântuirea ar fi venit prin cunoașterea unor taine pe care Hristos le-ar fi descoperit doar câtorva aleși. Această cunoaștere trecea pe ascuns de la învățător la ucenic, pe un lanț de inițiați care mergea alături de Biserică, dar nu era al ei. Valentin la Roma și Vasilide la Alexandria au fost cei mai cunoscuți învățători, iar școlile lor s-au răspândit în toată lumea romană.
Unii gnostici nu ieșeau din Biserică, în timp ce alții formau grupuri aparte. Veneau la slujbe și se socoteau creștini de un grad mai înalt, oameni „duhovnicești”. Pe ceilalți credincioși îi numeau „sufletești”, adică oameni simpli, care rămăseseră la credința de suprafață. Din pricina aceasta erau greu de deosebit. Un credincios putea sta în aceeași biserică lângă un gnostic fără să știe ce crede acela.
Sfântul Irineu, episcop de Lyon, le-a răspuns printr-o lucrare în cinci cărți, Împotriva ereziilor. El nu s-a mulțumit să le combată ideile. A arătat de unde vine credința adevărată: din lanțul neîntrerupt al episcopilor, de la Apostoli până în zilele lui. A scris pe rând numele episcopilor Romei, de la Sfinții Apostoli Petru și Pavel până la Eleuterie, care păstorea atunci, și a spus că oricine vrea să cunoască adevărul îl poate afla în Bisericile întemeiate de Apostoli. Tradiția Bisericii se predă la lumină și este aceeași în toate cetățile. Tradiția gnosticilor se ascunde și se schimbă de la un învățător la altul.
Irineu fusese în tinerețe ucenicul Sfântului Policarp al Smirnei, care îl cunoscuse pe Sfântul Apostol Ioan. El povestește că Policarp, venit la Roma, a întors la Biserică pe mulți dintre cei care îi urmaseră pe Valentin și pe Marcion, un alt eretic al vremii, cu o învățătură înrudită cu a gnosticilor. Când Marcion l-a întâlnit și l-a întrebat dacă îl recunoaște, bătrânul episcop i-a răspuns că îl recunoaște drept întâiul născut al satanei. Policarp avea atunci aproape nouăzeci de ani și a murit mucenic puțin după aceea.
Gnosticismul a tras după el oameni învățați și bogați, care se simțeau atrași de o credință rezervată celor aleși. A fost primejdios tocmai pentru că promitea mai mult decât Biserica: o cunoaștere ascunsă, un rang duhovnicesc deosebit, un neam de inițiați. Biserica i-a răspuns cu ceea ce avea la vedere: Scriptura, Crezul botezului și succesiunea episcopilor.
Nu a existat un sinod mare care să-l osândească o dată pentru totdeauna. Din câte se vede în izvoare, gnosticismul s-a stins încet, pe măsură ce aceste trei temelii s-au întărit. Grupuri gnostice mai trăiau în Egipt în secolul al IV-lea, iar Sfântul Epifanie povestește că, tânăr fiind, a întâlnit asemenea grupuri și a fost cât pe ce să fie atras, apoi i-a arătat episcopilor. Erezia aceasta a avut astfel aproape două sute de ani de putere și încă un veac de viață ascunsă.
2. Montanismul (a doua jumătate a secolului al II-lea – secolul al VIII-lea)
Durata: peste cinci sute de ani; una dintre ultimele mărturii cunoscute despre ei este din anul 722.
Extinderea: Frigia, în Asia Mică, apoi Roma, Galia și Africa de Nord.
Câți de o parte și de alta: nu avem cifre de episcopi. Eusebiu spune doar că credincioșii din Asia s-au adunat „de multe ori și în multe locuri” împotriva noii prorocii. Montaniștii au avut la Pepuza episcop și clerici proprii până în secolul al VI-lea.
Cine i-a stat împotrivă: episcopii din Asia Mică, între ei Apolinarie al Ierapolei; scriitorii Miltiade și Apoloniu; un autor anonim a cărui mărturie o păstrează Eusebiu de Cezareea.
Cum s-a încheiat: osândit în sinoade locale încă din secolul al II-lea, a supraviețuit în Frigia până când împărații i-au distrus centrul de cult.
Pe la mijlocul secolului al II-lea, în Frigia, un om botezat de curând, pe nume Montan, a început să vorbească în extaz, ca și cum altcineva ar fi grăit prin gura lui. Sfântul Epifanie pune începutul mișcării în anul 156 sau 157, iar Eusebiu în jurul anului 172. Spunea că prin el lucrează Mângâietorul pe care Hristos îl făgăduise ucenicilor. I s-au alăturat două femei, Priscila și Maximila, care prooroceau în același fel. Satul Pepuza din Frigia a fost numit de ei „Noul Ierusalim”, locul unde avea să coboare cetatea cerească.
La început, montaniștii nu tăgăduiau dogmele. Mărturiseau aceeași credință despre Sfânta Treime și despre Hristos, deși mai târziu unele grupuri s-au abătut și aici. Noutatea lor stătea în altă parte: socoteau că descoperirile prorocilor lor stau mai presus de ceea ce predaseră Apostolii. Postul lor era mai aspru, disciplina mai strictă, iar a doua căsătorie le era oprită. Pentru mulți credincioși, această asprime arăta a sfințenie. Pe ceilalți creștini montaniștii îi priveau de sus, ca pe niște oameni rămași la viața trupească.
Episcopii din Asia Mică au fost primii care au deosebit duhul acestor proroci. Eusebiu de Cezareea păstrează mărturia unui scriitor din vremea aceea, care spune că credincioșii din Asia s-au adunat de multe ori și în multe locuri, au cercetat noile prorocii și le-au găsit străine de credință. Sunt cele dintâi sinoade despre care avem știre în istoria Bisericii, iar ele s-au strâns din pricina unor „proroci noi”. Câțiva episcopi au venit să cerceteze duhul care vorbea prin Maximila, dar ucenicii ei nu i-au lăsat să-l mustre.
Erezia a ajuns până la Roma. Tertulian, cel mai însemnat scriitor creștin de limbă latină al vremii, a trecut de partea montaniștilor pe la anul 207. El povestește că un episcop al Romei fusese gata să recunoască prorociile lor și s-a răzgândit abia după ce alții l-au lămurit. O mișcare pe care episcopii din Asia o osândiseră a fost astfel aproape primită la Roma, iar unul dintre cei mai învățați oameni ai Bisericii i s-a alăturat.
Montanismul a trăit mult după osândire. În Frigia, montaniștii aveau episcop și clerici proprii și păstrau la Pepuza mormintele lui Montan și ale prorocițelor, la care veneau ca la moaște. Pe la anul 550, din porunca împăratului Iustinian, episcopul Ioan al Efesului a mers la Pepuza, a deschis mormintele și a ars oasele. Cronica ce păstrează întâmplarea spune că montaniștii plângeau și strigau că lumea va pieri. Locul lor de adunare a fost curățit și prefăcut în biserică.
Nici atunci mișcarea nu s-a stins. În 722, împăratul Leon al III-lea a poruncit montaniștilor rămași să primească Botezul Bisericii. Mulți dintre ei s-au închis în casele lor de rugăciune și le-au dat foc.
O erezie care la început nu atingea dogmele, ci pretindea doar o lucrare nouă a Duhului prin proroci noi, a trăit astfel mai bine de cinci sute de ani. Ea a ținut mai mult decât multe dintre marile erezii hristologice, care au fost judecate și închise de sinoade în câteva decenii.
3. Arianismul (318–381; la popoarele germanice până în secolul al VII-lea)
Durata: aproape șaizeci de ani de criză în Imperiu, apoi încă aproape trei veacuri la goți și la longobarzi.
Extinderea: aproape tot Imperiul în vremea împăraților Constanțiu și Valens; vizigoții, ostrogoții, vandalii și longobarzii.
Câți de o parte și de alta: la Niceea (325), din aproximativ trei sute de episcopi, aproape toți au semnat Crezul și osândirea lui Arie. De partea lui Arie au rămas doar doi, Secundus al Ptolemaidei și Teonas al Marmaricii. Treizeci de ani mai târziu, la Milano (355), raportul se întorsese: aproape toți episcopii adunați au semnat osândirea Sfântului Atanasie, apărătorul Crezului de la Niceea. De partea lui au rămas doar trei, Eusebiu de Vercelli, Lucifer de Cagliari și Dionisie al Milanului, și toți trei au fost exilați. La Rimini (359), din peste patru sute de episcopi, de partea lui Arie erau, după Sulpiciu Sever, doar vreo optzeci, care s-au și întrunit separat. Ceilalți țineau credința de la Niceea. Sub presiune, și aceștia au semnat în etape formula care lăsa deoparte cuvântul „de o ființă”, până la ultimii douăzeci. La Sinodul II Ecumenic (381), o sută cincizeci de episcopi au mărturisit credința de la Niceea și dumnezeirea Duhului Sfânt, iar de partea cealaltă treizeci și șase de macedonieni, numiți și pnevmatomahi, care tăgăduiau dumnezeirea Duhului Sfânt, au părăsit sinodul.
Cine i-a stat împotrivă: Sfântul Alexandru al Alexandriei, Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfântul Nicolae al Mirelor, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ilarie de Pictavium, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa.
Cum s-a încheiat: prin Sinodul II Ecumenic (Constantinopol, 381); vizigoții au părăsit arianismul la Sinodul de la Toledo din 589.
Pe la anul 318, un preot din Alexandria pe nume Arie a început să învețe că Fiul lui Dumnezeu este cea dintâi și cea mai înaltă dintre făpturi, dar nu este Dumnezeu adevărat ca Tatăl. „A fost o vreme când nu era”, spunea el. Episcopul său, Sfântul Alexandru, l-a osândit, iar în 325 Sinodul I Ecumenic de la Niceea a mărturisit că Fiul este „de o ființă cu Tatăl”. Cuvântul grecesc ales de Părinți, homoousios, arăta că Fiul are aceeași ființă dumnezeiască pe care o are Tatăl.
La Niceea au stat alături de Sfântul Alexandru și ierarhi pe care Biserica îi cinstește ca făcători de minuni. Socrate Scolasticul îi numește pe Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei din Cipru, și pe Sfântul Pafnutie din Tebaida de Sus drept cei mai de seamă episcopi ai sinodului. Spiridon fusese păstor de oi înainte de a ajunge episcop și rămăsese un om simplu. Viața lui povestește că, în fața unui filosof care apăra învățătura lui Arie, a luat în mână o cărămidă și a strâns-o. Din ea a ieșit foc în sus, apa s-a scurs în jos, iar în palma sfântului a rămas lutul. Așa le-a arătat tuturor cum trei pot fi una, după cum Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu.
Tradiția Bisericii îl numără între Părinții de la Niceea și pe Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei. Numele lui apare în unele dintre listele medievale ale participanților, iar Viețile lui, scrise din secolul al IX-lea încoace, vorbesc despre râvna cu care a apărat dumnezeirea Fiului. Tot tradiția păstrează povestirea că Sfântul Nicolae l-ar fi lovit pe Arie peste obraz, în fața Părinților adunați. Ea spune mai departe că Părinții l-au despuiat de veșmintele arhierești și l-au închis. În noaptea aceea i s-au arătat în temniță Hristos și Maica Domnului. Hristos i-a dat Evanghelia, iar Maica Domnului i-a pus pe umeri omoforul. A doua zi a fost scos din temniță și repus în treapta de arhiereu. Viețile vechi ale sfântului nu spun nimic despre aceste întâmplări. Palma apare în scris abia la sfârșitul secolului al XIV-lea, iar temnița în secolul al XVI-lea, în Viața scrisă de monahul Damaschin.
Biruința de la Niceea a ținut puțin. Arie a fost rechemat din exil, iar prietenii lui au câștigat încrederea curții imperiale. În deceniile următoare, împărații Constanțiu și Valens i-au sprijinit pe episcopii arieni și i-au exilat pe cei care țineau credința de la Niceea. Sfântul Atanasie, urmașul lui Alexandru la Alexandria, a fost alungat din scaunul său de cinci ori și a petrecut în exil, cu totul, aproape șaptesprezece ani.
Ceasul cel mai greu a venit în 359. Împăratul Constanțiu a adunat două sinoade deodată, unul la Rimini, pentru Apus, și altul la Seleucia, pentru Răsărit. La Rimini s-au strâns peste patru sute de episcopi, iar dintre ei doar vreo optzeci erau arieni. Majoritatea ținea credința de la Niceea. Cu toate acestea, după luni de așteptare departe de casă, după amenințări și înșelăciuni, aproape toți au semnat o formulă care lăsa deoparte cuvântul homoousios și spunea că Fiul este „asemenea Tatălui, după Scripturi”, fără să mai mărturisească aceeași ființă. Fericitul Ieronim a scris mai târziu că lumea întreagă a gemut atunci și s-a mirat văzându-se ariană.
La Rimini nu au biruit așadar arienii prin număr. O majoritate de ortodocși obosiți, presați și înșelați a semnat ceea ce i s-a cerut. Mulți și-au retras semnătura după ce s-au întors la Bisericile lor.
Sub împăratul Valens, care a domnit în Răsărit între 364 și 378, prigoana a cuprins aproape tot Răsăritul. Sfântul Vasile cel Mare le scria în 372 episcopilor din Apus că erezia se întinsese aproape de la granițele Iliricului până în Tebaida, iar credincioșii cei mai buni ocoleau bisericile ca pe niște școli ale necredinței. Când Valens a ajuns la Cezareea Capadociei, după ce trecuse prin toate celelalte ținuturi, venea, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul, să supună „singura scânteie a adevărului rămasă încă nestinsă”.
Când Sfântul Grigorie Teologul a venit la Constantinopol, în 379, ortodocșii din capitală nu mai aveau nicio biserică. Se adunau într-o casă pe care Grigorie a numit-o Anastasia, adică „Învierea”. Acolo a rostit cele cinci Cuvântări teologice despre Sfânta Treime, care au rămas pentru toate veacurile mărturisirea Bisericii despre Dumnezeu.
Întoarcerea a venit prin împăratul Teodosie, care în 380 a poruncit ca toți supușii să țină credința de la Niceea, și prin Sinodul II Ecumenic, adunat la Constantinopol în 381 cu o sută cincizeci de episcopi. Lucrarea teologică pregătită de Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa a dat sinodului cuvintele de care avea nevoie. Sfântul Atanasie nu a mai apucat ziua aceasta. Murise în 373, după aproape cincizeci de ani de luptă, iar Sfântul Vasile murise și el cu doi ani înainte de sinod.
Arianismul nu s-a încheiat în 381. Episcopul Ulfila, hirotonit de Eusebiu al Nicomidiei, conducătorul partidei ariene, îi încreștinase pe goți în această credință, iar de la goți ea a trecut la alte popoare germanice. Socrate Scolasticul spune că Ulfila ținuse la început credința de la Niceea, dar în 360 a primit crezul arian de la Constantinopol. Vizigoții, ostrogoții, vandalii și longobarzii au rămas arieni multă vreme după ce Imperiul se întorsese la Niceea. Vizigoții din Spania au părăsit erezia abia în 589, la Sinodul de la Toledo, iar longobarzii din Italia în cursul secolului al VII-lea. Ca erezie a Imperiului, arianismul a ținut cam șaizeci de ani. Ca credință a unor popoare întregi, a ținut aproape trei sute.
Chipul lui Ulfila, cu aureolă, se află astăzi printre ierarhii pictați în altarul bisericii de la Drăgănescu. Despre această pictură am scris în articolul Arsenie Boca (V). Pictura de la Drăgănescu.
4. Mesalianismul (cca 360 – secolul al VII-lea)
Durata: aproape trei sute de ani.
Extinderea: Mesopotamia, Siria, Asia Mică (mai ales Pamfilia și Licaonia), Armenia; în primul rând printre monahi.
Câți de o parte și de alta: nu avem cifre ale adepților. La Side (cca 390) i-au osândit douăzeci și șase de episcopi, iar la Efes (431) sinodul de aproape două sute de episcopi a dat anatemei cartea lor.
Cine i-a stat împotrivă: Sfântul Epifanie al Salaminei, Sfântul Amfilohie al Iconiului, Sfântul Flavian al Antiohiei, patriarhii Constantinopolului Atic și Sisinie, iar prin scrierile sale Sfântul Diadoh al Foticeii.
Cum s-a încheiat: osândit la Side (cca 390), la Antiohia, la Constantinopol (426) și la Sinodul III Ecumenic de la Efes (431); după secolul al VII-lea, urma grupurilor de la început se pierde, iar numele lui trece asupra altor grupuri, între care bogomilii.
Numele de mesalieni vine dintr-un cuvânt siriac ce înseamnă „cei care se roagă”. Grecii i-au numit euhiți, cu același înțeles. Erau monahi și mireni care trăiau din cerșit, refuzau munca și își petreceau ziua în rugăciune și în somn. Au apărut în Mesopotamia pe la anul 360 și s-au răspândit prin Siria și Asia Mică.
Învățătura lor pornea de la o idee simplă și înșelătoare. Spuneau că în fiecare om locuiește un demon, de la Adam încoace, și că Botezul nu îl scoate afară. Numai rugăciunea neîncetată l-ar alunga. După plecarea demonului, omul ar ajunge la nepătimire deplină și n-ar mai avea nevoie de post, de Taine sau de ascultare. Ar putea vedea chiar Sfânta Treime cu ochii trupului. Tainele Bisericii rămâneau astfel de prisos, iar rugăciunea se prefăcea într-o lucrare prin care omul își câștigă singur curățirea și vederile.
Primejdia acestei erezii stătea în asemănarea ei cu adevărata viață duhovnicească. Și Biserica cere rugăciune neîncetată. Și Sfinții Părinți vorbesc despre lupta cu demonii și despre lumina dumnezeiască. Mesalienii foloseau aceleași cuvinte, dar le dădeau alt sens. Pe deasupra, când erau cercetați de episcopi, se lepădau fără greutate de învățătura lor, iar după aceea o predau mai departe în taină.
Sfântul Amfilohie, episcop al Iconiului și prieten al Sfântului Vasile cel Mare, a condus pe la anul 390 un sinod la Side, în Pamfilia, unde douăzeci și șase de episcopi i-au osândit pe mesalieni. Cam în aceeași vreme, Sfântul Flavian al Antiohiei l-a chemat la el pe bătrânul Adelfie, unul dintre conducătorii lor. L-a lăsat să vorbească liber, ca între prieteni, până când acesta și-a dat pe față toată învățătura, și abia apoi l-a osândit. Patriarhii Constantinopolului le-au scris episcopilor din Pamfilia să-i alunge din toate cetățile, iar în 431 Sinodul III Ecumenic de la Efes a dat anatemei cartea lor de căpătâi, numită Asceticonul.
Răspunsul cel mai adânc l-au dat însă Părinții care au scris despre viața duhovnicească. Sfântul Diadoh al Foticeii a arătat în secolul al V-lea că Botezul curăță cu adevărat sufletul și că harul se sălășluiește în adâncul minții, iar diavolul, alungat din suflet, lucrează de acum asupra lui din afară, prin trup și prin simțuri. A mai învățat că nu orice lumină sau dulceață simțită în rugăciune vine de la Dumnezeu. Învățătura ortodoxă despre rugăciunea minții s-a lămurit și prin lupta cu această rugăciune mincinoasă.
Mesalianismul a trăit aproape trei sute de ani, mai ales în mănăstiri. Pe la anul 600 era încă pomenit în listele ereziilor pe care trebuiau să le blesteme cei ce se întorceau la Biserică. Numele lui a supraviețuit și mai mult. În veacurile următoare a fost dat și unor grupuri fără legătură dovedită cu mișcarea dintâi, între care bogomililor, iar în secolul al XIV-lea Varlaam l-a aruncat chiar asupra isihaștilor din Sfântul Munte.
5. Nestorianismul (428–431)
Durata: trei ani de criză în Imperiu; în afara lui, Biserica din Persia, care nu a primit Sinodul de la Efes, trăiește până astăzi.
Extinderea: Constantinopolul și o parte a Siriei; după 431, Biserica din Imperiul Persan, iar prin misionarii ei Asia Centrală, India și China.
Câți de o parte și de alta: Nestorie a venit la Efes cu șaisprezece episcopi, iar Sfântul Chiril cu cincizeci. De partea Sfântului Chiril, o sută nouăzeci și opt de episcopi au semnat caterisirea lui Nestorie, iar alții s-au adăugat după aceea. De partea lui Nestorie s-au așezat episcopii strânși în jurul lui Ioan al Antiohiei, în jur de patruzeci, după listele care s-au păstrat și care nu dau toate aceeași cifră. Într-o adunare ținută separat câteva zile mai târziu, aceștia l-au caterisit pe Chiril.
Cine i-a stat împotrivă: Eusebiu, pe atunci mirean, apoi episcop al Dorileei; Sfântul Proclu, viitor patriarh al Constantinopolului; Sfântul Chiril al Alexandriei; Sfântul Celestin al Romei.
Cum s-a încheiat: prin Sinodul III Ecumenic (Efes, 431) și împăcarea din 433.
În aprilie 428, Nestorie, un monah din Antiohia vestit pentru predicile lui, a fost așezat patriarh al Constantinopolului. Puțin după aceea, preotul său Anastasie a predicat în catedrală că Fecioara Maria nu trebuie numită Născătoare de Dumnezeu. Patriarhul l-a sprijinit și a învățat că ea trebuie numită Născătoare de Hristos. În predicile lui despărțea atât de mult dumnezeirea și omenitatea Domnului, încât Cuvântul lui Dumnezeu părea să locuiască în omul Iisus ca într-un templu. Nestorie nu primea să se spună că învață doi Fii. Sinodul de la Efes a cercetat însă cuvintele lui și a judecat că învățătura aceasta îl împarte pe Hristos și nu mai mărturisește un singur Ipostas al Cuvântului întrupat.
Primul care s-a ridicat împotrivă nu a fost un episcop. Eusebiu, avocat la Constantinopol și încă mirean, s-a ridicat în picioare în biserică în timpul unei predici a patriarhului, în preajma Crăciunului din 428, și a strigat că însuși Cuvântul cel veșnic a primit să se nască a doua oară, după trup. Mulți dintre cei de față l-au aplaudat. Puțin mai târziu a apărut, pusă la vedere într-un loc public, o scrisoare atribuită de obicei aceluiași Eusebiu. Ea arăta că Nestorie învață aidoma vechiului eretic Pavel de Samosata. Tot atunci, Sfântul Proclu a rostit chiar în fața lui Nestorie un cuvânt despre Maica Domnului, care a rămas una dintre cele mai frumoase predici închinate ei.
Sfântul Chiril al Alexandriei i-a scris patriarhului de mai multe ori, cu răbdare, cerându-i să se îndrepte. Apoi a adus pricina înaintea Romei. Împăratul Teodosie al II-lea a adunat sinodul la Efes în iunie 431. Sub conducerea lui Chiril, aproape două sute de episcopi l-au caterisit pe Nestorie și au mărturisit că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu. Credincioșii din Efes au așteptat hotărârea toată ziua și i-au însoțit apoi pe Părinți cu făclii până la casele lor. Episcopii sosiți târziu cu Ioan al Antiohiei, în jur de patruzeci, au ținut un sinod separat. Abia în 433, Chiril și Ioan s-au împăcat printr-o mărturisire comună.
Nestorie a fost exilat și a murit în pustiul Egiptului, după anul 451. Învățătura legată de numele lui a găsit însă adăpost dincolo de granițele Imperiului. Biserica din Imperiul Persan, care nu a primit Sinodul de la Efes, a urmat tradiția lui Teodor de Mopsuestia, pe care se sprijinise și Nestorie, iar misionarii ei au ajuns în Asia Centrală, în India și până în China, unde o piatră înălțată în 781 pomenește venirea lor. Biserica aceasta, care îl cinstește pe Nestorie și nu a primit Sinodul de la Efes, trăiește și astăzi.
În Imperiu, criza a ținut doar trei ani. Împotrivirea începuse înaintea sinodului, prin clerici și mireni care au apărat numele de Născătoare de Dumnezeu, iar Sfântul Chiril a dat mărturisirii lor temeiul teologic și puterea unei hotărâri sinodale. În afara Imperiului, unde Biserica nu a putut lucra la fel, despărțirea nu s-a mai închis.
6. Monofizitismul (448–451; schisma de după Calcedon continuă)
Durata: trei ani până la Sinodul de la Calcedon; ruptura care a urmat nu s-a mai închis.
Extinderea: sprijinit o vreme de împăratul Teodosie al II-lea și de patriarhul Alexandriei; după 451, Egiptul, cea mai mare parte a Siriei și Armenia au respins Calcedonul.
Câți de o parte și de alta: de partea lui Eutihie, la Efes (449), în jur de o sută treizeci și cinci de episcopi au semnat hotărârile prin care el a fost declarat ortodox, iar Sfântul Flavian caterisit. De partea Sfântului Flavian s-au ridicat pe față doar el însuși, Eusebiu al Dorileei și diaconul Ilarie, trimisul Romei. La Calcedon (451), de partea dreptei credințe, aproximativ cinci sute douăzeci de episcopi au mărturisit cele două firi. Douăzeci și patru de ani mai târziu, în 475, de partea celor care respingeau Calcedonul, între cinci sute și șapte sute de episcopi au semnat enciclica împăratului Basilisc, care osândea sinodul. Zaharia Retorul, un istoric din tabăra lor, vorbește despre aproximativ șapte sute, iar Evagrie despre aproximativ cinci sute; cifrele nu arată câți dintre semnatari au semnat din convingere.
Cine i-a stat împotrivă: Eusebiu al Dorileei, Sfântul Flavian al Constantinopolului, Sfântul Leon cel Mare al Romei, Sfânta împărăteasă Pulheria și împăratul Marcian.
Cum s-a încheiat: învățătura lui Eutihie a fost osândită la Sinodul IV Ecumenic (Calcedon, 451); ruptura cu cei care au respins sinodul nu s-a mai închis.
Eutihie, arhimandrit al unei mari mănăstiri din Constantinopol, luptase împotriva lui Nestorie. Din dorința de a apăra unitatea lui Hristos, a căzut în cealaltă extremă. La judecata din 448 a mărturisit că Hristos a fost din două firi înainte de unire, dar după unire o singură fire, și nu a primit să spună că trupul Domnului este de o ființă cu al nostru. Părinții au văzut în aceasta tăgăduirea omenității adevărate a lui Hristos. Numele de monofizitism vine din cuvintele grecești monos, „singur”, și physis, „fire”. Sfântul Chiril folosise, cu înțeles ortodox, formula „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul”, fără să tăgăduiască deplinătatea dumnezeirii și a omenității lui Hristos. Cuvintele erau aproape aceleași, dar Eutihie le dădea alt înțeles.
Cel care l-a pârât a fost tot Eusebiu, ajuns între timp episcop al Dorileei și altădată prieten cu Eutihie. Îl vizitase de mai multe ori și încercase să-l întoarcă, iar abia după ce n-a reușit l-a adus înaintea sinodului. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, l-a judecat pe Eutihie într-un sinod local în noiembrie 448 și l-a caterisit. Eutihie avea însă prieteni la curte, iar patriarhul Alexandriei, Dioscor, era de partea lui.
În august 449, împăratul a adunat un nou sinod la Efes și i-a dat președinția lui Dioscor. Epistola Sfântului Leon al Romei, care mărturisea cele două firi ale lui Hristos, nu a fost citită. Eutihie a fost declarat ortodox, iar Flavian și Eusebiu au fost caterisiți. Hotărârile acestea le-au semnat aproximativ o sută treizeci și cinci de episcopi. Când unii episcopi au încercat să se împotrivească, în biserică au intrat soldați și o ceată de monahi aduși de un arhimandrit sirian. Sfântul Flavian a fost lovit și călcat în picioare și a murit după câteva zile, pe drumul exilului, în august 449. Diaconul trimis de Roma a strigat un singur cuvânt latinesc, Contradicitur, adică „Mă împotrivesc”, și a scăpat cu greu cu viață. Papa Leon a numit mai târziu adunarea aceasta „tâlhăria de la Efes”.
Doi ani mai târziu, după moartea lui Teodosie, sora lui, Sfânta Pulheria, și soțul ei, împăratul Marcian, au adunat sinodul de la Calcedon. Peste cinci sute de episcopi l-au osândit pe Eutihie, l-au caterisit pe Dioscor și au mărturisit că Hristos este un singur Ipostas, adică o singură Persoană, în două firi, unite „neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit”. Mulți dintre episcopii care semnaseră la Efes în 449 au semnat acum mărturisirea opusă și au spus că fuseseră siliți. Eusebiu al Dorileei a fost repus în scaun, iar numele Sfântului Flavian a fost curățit de orice vină.
Sfântul Flavian a primit dreptate la doi ani după moarte. Biruința de la Calcedon nu a fost însă primită peste tot. În Egipt și în Siria, o mare parte a clerului și a poporului a respins sinodul, deși au rămas și acolo comunități credincioase Calcedonului, iar împărații următori au încercat timp de două veacuri să-i aducă înapoi, fără folos. Cei care au respins Calcedonul l-au osândit și ei pe Eutihie, dar nu au primit mărturisirea lui Hristos în două firi. Ruptura s-a păstrat până astăzi.
Mulți dintre aceiași episcopi au putut să afirme la Efes un lucru și, doi ani mai târziu, la Calcedon, contrariul, după cum s-a schimbat voința celui care stătea pe tron.
7. Origenismul monahal (secolul al VI-lea)
Durata: în jur de patruzeci de ani în pustiul Palestinei.
Extinderea: Lavra Nouă și alte mănăstiri din pustiul Iudeii, câțiva episcopi și oameni de la curtea lui Iustinian; în 544, origeniștii au reușit să aducă pe unul de-al lor pe scaunul patriarhal al Ierusalimului.
Câți de o parte și de alta: de partea origeniștilor, în jur de patruzeci de monahi au fost descoperiți la Lavra cea Mare, iar origeniștii din Lavra Nouă au fost scoși în 554–555. În locul acestora din urmă au fost așezați o sută douăzeci de monahi ortodocși. De partea dreptei credințe, o sută șaizeci de episcopi au semnat hotărârile Sinodului V Ecumenic (553), al căror anatematism al XI-lea îl pomenește pe Origen între eretici.
Cine i-a stat împotrivă: Sfântul Sava cel Sfințit și urmașii lui la Lavra cea Mare, Sfântul Chiriac Anahoretul, egumenul Sofronie de la mănăstirea Sfântului Teodosie, monahul Chiril din Scythopolis.
Cum s-a încheiat: osândit prin edictul lui Iustinian din 543 și prin Sinodul V Ecumenic (Constantinopol, 553); origeniștii au fost scoși din Lavra Nouă în 554–555.
Origen a fost un mare învățat al Bisericii din secolul al III-lea, care a scris mult despre Scriptură. Alături de lucruri bune, a lăsat și câteva păreri îndrăznețe. Una spunea că sufletele au trăit înaintea trupurilor și au căzut în trupuri din pricina unui păcat săvârșit în cer. Alta spunea că la sfârșit toate făpturile, inclusiv demonii, se vor întoarce la Dumnezeu și vor fi restaurate. În secolul al IV-lea, monahul Evagrie a făcut din aceste idei un sistem pentru viața duhovnicească, iar în pustiu unii monahi învățați l-au urmat.
În pustiul Iudeii, Sfântul Sava cel Sfințit întemeiase mai multe lavre, adică așezări de pustnici care trăiau fiecare în chilia lui și se adunau la biserică la sfârșitul săptămânii. În 507 a întemeiat Lavra Nouă pentru un grup de monahi care se despărțiseră de el. Pe la anul 514 au intrat aici câțiva monahi cu păreri origeniste, în frunte cu unul pe nume Nonnus. Chiril din Scythopolis, care a scris viața Sfântului Sava, spune că ei și-au ascuns învățătura cât timp a trăit Sava.
După moartea lui Sava, în 532, origeniștii au ieșit la vedere. Egumenul Lavrei celei Mari, Ghelasie, a descoperit în mănăstirea sa în jur de patruzeci de monahi cu astfel de păreri și i-a îndepărtat. Ei s-au adunat la Lavra Nouă și au încercat să câștige de partea lor și alte mănăstiri. La mănăstirea Sfântului Teodosie, egumenul Sofronie și frații lui i-au respins. Printre origeniști erau oameni cu legături la curte. Unul dintre ei, Teodor Askidas, ajunsese arhiepiscop al Cezareei Capadociei și avea mare trecere la împăratul Iustinian. În 544, monahii origeniști au reușit să-l aducă pe Macarie, unul de-al lor, pe scaunul patriarhal al Ierusalimului.
Sfântul Chiriac Anahoretul trăia de zeci de ani în pustiu. Trecuse de o sută de ani când Chiril din Scythopolis a venit la el să ceară sfat în privința origeniștilor. Bătrânul i-a arătat pe rând învățăturile lor și i-a spus că ele nu se sprijină pe Scriptură și pe Părinți, ci pe speculațiile filosofilor păgâni.
Iustinian a osândit învățăturile lui Origen printr-un edict în 543. Sinodul V Ecumenic din 553 l-a trecut pe Origen, în anatematismul al XI-lea, între ereticii osândiți. Istoricii discută dacă cele cincisprezece anateme împotriva origeniștilor, păstrate alături, au fost date chiar de sinod sau de o adunare ținută înaintea lui. Patriarhul origenist fusese depus încă din 552. Monahii din Lavra Nouă au refuzat totuși să se supună. În 554 sau 555, noul patriarh Eustohie a mers la Lavră cu un dregător și cu soldați, i-a scos pe origeniști și a așezat în locul lor o sută douăzeci de monahi ortodocși din alte mănăstiri. Între ei se afla și tânărul Chiril din Scythopolis, căruia îi datorăm aproape tot ce știm despre această istorie.
Origenismul monahal a trăit astfel în jur de patruzeci de ani. A fost o erezie a monahilor învățați, care se socoteau mai înaintați decât frații lor simpli. S-a ascuns cât a trăit un bătrân sfânt, a ieșit la lumină după moartea lui și, în doisprezece ani, a ajuns să stăpânească unul dintre scaunele patriarhale ale Bisericii.
8. Monotelismul (633–681)
Durata: aproape cincizeci de ani, cu o scurtă revenire între 711 și 713.
Extinderea: patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei și Antiohiei; sprijinit de împărații Heraclie și Constans al II-lea; papa Honorius al Romei a încuviințat formula.
Câți de o parte și de alta: de partea dreptei credințe, în 649, la Roma, o sută cinci episcopi au osândit monotelismul împreună cu Sfântul Martin. Sinodul acesta i-a osândit pe trei patriarhi ai Constantinopolului, Sergiu, Pir și Pavel, și pe Cir al Alexandriei. La Sinodul VI Ecumenic, prima ședință (680) a adunat doar în jur de patruzeci de episcopi, iar la ultima ședință (681) o sută șaptezeci și patru au semnat hotărârea de credință despre cele două voințe ale lui Hristos. De partea ereziei a rămas până la capăt doar patriarhul Macarie al Antiohiei, cu câțiva ucenici.
Cine i-a stat împotrivă: Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Sfântul Maxim Mărturisitorul și ucenicii săi, Sfântul Martin, papa Romei.
Cum s-a încheiat: prin Sinodul VI Ecumenic (Constantinopol, 680–681).
În secolul al VII-lea, Imperiul era sfâșiat de ruptura cu cei care respinseseră Calcedonul, iar perșii și apoi arabii îi luau provinciile din Răsărit. Patriarhul Sergiu al Constantinopolului a căutat o formulă care să-i împace pe toți. A propus ca în Hristos, deși are două firi, să se mărturisească o singură lucrare și apoi o singură voință. Numele de monotelism vine din grecescul thelema, „voință”. Formula părea o punte spre pace. În fapt, ea îi lua lui Hristos voința omenească, adică tocmai ceea ce face firea Lui omenească adevărată și liberă, și prin care El a primit de bunăvoie Patima. Sinodul VI Ecumenic avea să mărturisească mai târziu că voința omenească a lui Hristos nu se împotrivește voinței dumnezeiești, ci îi urmează de bunăvoie.
În 633, patriarhul Cir al Alexandriei a încheiat pe această temelie o unire cu o parte din cei care respingeau Calcedonul. Singurul care s-a ridicat pe față a fost un monah bătrân, Sofronie, care în anul următor a ajuns patriarh al Ierusalimului și a trimis tuturor patriarhilor o mărturisire de credință împotriva noii învățături. Papa Honorius al Romei i-a răspuns însă lui Sergiu printr-o scrisoare care mărturisea „o singură voință” a lui Hristos. În 638, împăratul Heraclie a făcut din ea lege a Imperiului, iar în 648 Constans al II-lea a oprit orice discuție despre una sau două voințe.
Apărarea credinței a rămas pe umerii unui monah, Sfântul Maxim Mărturisitorul, care fusese în tinerețe secretar al împăratului. Împreună cu Sfântul Martin, papa Romei, a pregătit în 649 un sinod la Roma care a osândit monotelismul. Răspunsul curții a venit repede. Martin a fost arestat în 653, dus la Constantinopol, judecat ca trădător, batjocorit în public și exilat în Crimeea, unde a murit de foame și de frig în 655.
Maxim a fost judecat de mai multe ori. Anchetatorii l-au întrebat ce va face dacă și trimișii Romei se vor împărtăși cu patriarhul Constantinopolului. El a răspuns că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, dă anatemei chiar și pe îngerii care ar vesti altceva decât ceea ce s-a vestit. În același proces a spus și cuvântul rămas pildă pentru toate veacurile: chiar dacă toată lumea s-ar împărtăși cu patriarhul, el nu se va împărtăși.
În 662, când avea peste optzeci de ani, i s-au tăiat limba și mâna dreaptă, ca să nu mai poată vorbi și scrie împotriva ereziei. A fost trimis în exil în ținutul Lazicei, pe țărmul de răsărit al Mării Negre, și a murit acolo la 13 august 662. Cei doi ucenici ai săi, amândoi cu numele Anastasie, au fost mutilați la fel.
La moartea lui, Maxim părea un om înfrânt și singur. Patriarhii Constantinopolului și ai Antiohiei erau monoteliți, Alexandria și Ierusalimul ajunseseră sub stăpânire arabă, iar papa de atunci evita orice conflict cu Constantinopolul. Optsprezece ani mai târziu, în 680–681, Sinodul VI Ecumenic, adunat la Constantinopol, a mărturisit în Hristos două voințe și două lucrări, potrivit celor două firi. Sinodul i-a osândit pe Sergiu, pe Cir și pe Honorius, pe acesta din urmă pentru scrisorile prin care întărise învățătura lui Sergiu, și a primit învățătura pentru care Maxim își dăduse limba și mâna. Hotărârile sinodului nu îl pomenesc pe nume, dar mărturisirea lor este mărturisirea lui.
9. Iconoclasmul (726–843)
Durata: o sută șaptesprezece ani, cu o pauză între 787 și 815.
Extinderea: sprijinit de împărați și de cei mai mulți episcopi din Imperiu; respins de monahi, de o parte a poporului, de Roma și de patriarhiile aflate sub stăpânire arabă.
Câți de o parte și de alta: de partea iconoclaștilor, la Hieria (754), trei sute treizeci și opt de episcopi au semnat osândirea icoanelor, iar actele păstrate nu pomenesc nicio împotrivire. De partea icoanelor, la Niceea (787), în jur de trei sute cincizeci de episcopi au mărturisit cinstirea lor. În 815, când a început a doua prigoană, patriarhul Nichifor a fost sprijinit de un grup de episcopi mărturisitori, între care Sfinții Eftimie al Sardelor, Iosif al Tesalonicului, Mihail al Sinadei, Emilian al Cizicului și Teofilact al Nicomidiei. Toți aceștia au fost exilați. Nu avem o numărătoare a tuturor episcopilor care au rămas ortodocși.
Cine i-a stat împotrivă: Sfântul Gherman al Constantinopolului, Sfântul Ioan Damaschin, Sfânta Teodosia, Sfântul Ștefan cel Nou, Sfântul Tarasie, Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Sfântul Teodor Studitul, Sfânta împărăteasă Teodora, Sfântul Metodie.
Cum s-a încheiat: prin Sinodul VII Ecumenic (Niceea, 787) și, după a doua prigoană, prin restaurarea din 843, prăznuită în Duminica Ortodoxiei.
Pe la anul 726, împăratul Leon al III-lea a început să lupte împotriva sfintelor icoane. Socotea cinstirea lor o închinare la idoli și a poruncit să fie scoase din biserici. Patriarhul Gherman s-a împotrivit și a fost silit să-și părăsească scaunul în 730. Biserica păstrează amintirea Sfintei Teodosia și a femeilor din Constantinopol care au încercat să-i oprească pe soldații ce dădeau jos icoana lui Hristos de deasupra porții palatului și care au murit pentru aceasta.
Din afara Imperiului, de la Damasc, aflat sub stăpânirea arabilor, Sfântul Ioan Damaschin a scris trei cuvinte în apărarea icoanelor. A arătat că Dumnezeu, Care nu putea fi zugrăvit, S-a făcut om și S-a lăsat văzut, iar icoana Îl înfățișează pe Cel întrupat. Cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit în ea. Fiindcă trăia în afara puterii împăratului, Ioan a putut scrie liber ceea ce mulți episcopi din Imperiu nu mai îndrăzneau să spună.
Fiul lui Leon, Constantin al V-lea, a dus lupta mai departe. În 754 a adunat la Hieria, lângă Constantinopol, un sinod de trei sute treizeci și opt de episcopi, care a osândit icoanele și i-a anatematizat pe apărătorii lor, între ei pe Sfinții Gherman și Ioan Damaschin. Sinodul acesta s-a numit pe sine ecumenic, deși niciun patriarh nu a luat parte. Scaunul Constantinopolului era vacant, iar Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul nu au trimis pe nimeni. A urmat o prigoană grea asupra monahilor. Mănăstiri au fost închise, monahi au fost batjocoriți în piețele cetății și siliți să se însoare, iar Sfântul Ștefan cel Nou a fost ucis în 765.
Cinstirea icoanelor a fost restabilită în 787, când împărăteasa Irina și Sfântul patriarh Tarasie au adunat Sinodul VII Ecumenic la Niceea. Aproximativ trei sute cincizeci de episcopi au mărturisit cinstirea icoanelor. Mulți dintre ei semnaseră cândva hotărârile iconoclaste sau fuseseră hirotoniți de episcopi iconoclaști.
Pacea a ținut douăzeci și opt de ani. În 815, împăratul Leon al V-lea a reînceput prigoana, iar Sfântul patriarh Nichifor a fost depus și exilat. Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, a făcut cu monahii săi, în ziua de Florii, o procesiune cu icoanele ridicate. A fost bătut, închis și exilat de mai multe ori. A murit în 826, cu șaptesprezece ani înainte de biruință.
Biruința a venit în 843, prin împărăteasa Teodora, văduva ultimului împărat iconoclast, și prin patriarhul Metodie, care pătimise el însuși ani de temniță. Icoanele au fost aduse înapoi în biserici în prima Duminică a Postului Mare, pe care Biserica o prăznuiește de atunci ca Duminica Ortodoxiei.
Iconoclasmul a ținut astfel o sută șaptesprezece ani. La Hieria, toți episcopii adunați au fost de partea împăratului, iar mulți dintre cei care au mărturisit icoanele în 787 le osândiseră mai înainte. Credința a fost păzită de monahi, de femei și de oamenii simpli care țineau icoanele ascunse în casele lor și se rugau înaintea lor pe ascuns.
10. Bogomilismul (secolul al X-lea – secolul al XV-lea)
Durata: aproximativ cinci sute de ani.
Extinderea: Bulgaria, apoi Constantinopolul, Asia Mică și Serbia; legăturile cu Biserica bosniacă și cu catarii din Apus sunt discutate de istorici.
Câți de o parte și de alta: nu avem cifre. Știm doar de cercuri mici, ca acela al lui Vasile, care își alesese doisprezece „apostoli”, și de sinoade la Constantinopol și Târnovo, fără numărătoarea episcopilor.
Cine i-a stat împotrivă: Cosma Preotul, Eftimie Zigabenul, Sfântul Ilarion al Moglenei, Sfântul Teodosie de Târnovo, Sfântul Simeon al Tesalonicului.
Cum s-a încheiat: osândit în sinoade la Constantinopol (secolele XI–XII) și la Târnovo (1211, iar după Viața Sfântului Teodosie și în 1350 și 1359/1360); urmele lui se pierd după cucerirea Balcanilor de către otomani.
În zilele țarului Petru al Bulgariei, care a domnit între 927 și 969, un preot care își spunea Bogomil, adică „iubit de Dumnezeu”, a început să învețe că lumea văzută și trupul omului sunt lucrarea diavolului. Ucenicii lui respingeau Botezul cu apă, Sfânta Împărtășanie, Crucea, icoanele și bisericile zidite. Spuneau că trupul lui Hristos a fost doar o arătare. Socoteau căsătoria o necurăție, nu mâncau carne și nu beau vin. Singura rugăciune pe care o primeau era „Tatăl nostru”, pe care o repetau de multe ori pe zi.
Primejdia nu stătea doar în învățătură, ci și în înfățișare. Cosma Preotul, care a scris împotriva lor puțin după anul 970, spune că ereticii aceștia sunt blânzi, smeriți și tăcuți, cu fețele palide de post, și că oamenii simpli îi socotesc sfinți. Îi aseamănă cu lupii îmbrăcați în piei de oaie de care vorbește Domnul. În partea a doua a cuvântului său, Cosma mustră cu asprime preoții neglijenți și monahii care își lăsau mănăstirile ca să umble prin lume. A înțeles că erezia creștea acolo unde păstorii își părăsiseră turma.
Bogomilii nu ieșeau la vedere. Mulți dintre ei veneau la biserică, purtau chiar haina monahală și își predau învățătura doar celor încercați. De aceea au pătruns ușor și în Bizanț. Pe la începutul secolului al XII-lea, împăratul Alexie I Comnenul a descoperit la Constantinopol un cerc de bogomili condus de un monah și medic pe nume Vasile, care își alesese doisprezece „apostoli”. Sinodul l-a osândit, iar împăratul l-a ars pe rug în hipodrom. Pedeapsa nu a stins erezia. Tot atunci, monahul Eftimie Zigabenul a scris, la porunca împăratului, Panoplia dogmatică, în care a descris și a combătut învățătura bogomililor.
În același veac, erezia a ajuns aproape de scaunul patriarhal. În 1144 un sinod l-a osândit pe monahul Nifon pentru bogomilism, iar în 1147 patriarhul Cosma al II-lea, care îl ocrotise pe Nifon, a fost depus. În Macedonia, Sfântul Ilarion al Moglenei și-a petrecut anii de episcopat convingându-i pe bogomili, unul câte unul, să se întoarcă la Biserică.
În Bulgaria, erezia a fost osândită de un sinod la Târnovo în 1211 și din nou în 1350 și în 1359 sau 1360. La aceste din urmă sinoade a luat parte Sfântul Teodosie de Târnovo, ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul, care a combătut pe bogomili cu puterea cuvântului și a vieții sale. Aceleași sinoade i-au osândit și pe urmașii lui Varlaam, adversarul isihaștilor. În Tesalonic, Sfântul Simeon mai predica împotriva bogomililor la începutul secolului al XV-lea.
Urmele bogomilismului se pierd treptat după cucerirea Balcanilor de către otomani, în secolul al XV-lea, iar istoricii nu cad de acord asupra felului în care a dispărut. A trăit aproape cinci sute de ani, mult mai mult decât au ținut în Imperiu ereziile despre Hristos judecate de Sinoadele Ecumenice. Ca și montanismul și mesalianismul, a durat atât de mult pentru că s-a sprijinit pe o viață care arăta a sfințenie și a trăit în mijlocul poporului simplu, departe de dezbaterile teologilor.
11. Varlaamismul (1337–1351)
Durata: aproximativ paisprezece ani de luptă deschisă; ultimii adversari au fost osândiți în 1368.
Extinderea: cercurile învățate din Constantinopol, o parte a curții imperiale și patriarhul Ioan al XIV-lea Caleca.
Câți de o parte și de alta: în 1344, sinodul patriarhului Caleca, potrivnic isihaștilor, l-a dat pe Palama afară din Biserică; nu știm câți episcopi au luat parte. În 1347, de partea lui Palama, treizeci de ierarhi au semnat tomul prin care Caleca a fost depus. În 1351, sinodul a depus patru mitropoliți potrivnici, între care Matei al Efesului și Iosif al Ganosului. Printre adversari erau și teologi fără rang de episcop, ca Nichifor Grigoras.
Cine i-a stat împotrivă: Sfântul Grigorie Palama, părinții din Sfântul Munte care au semnat Tomul aghioritic, Isidor și Sfântul Filotei Kokkinos, viitori patriarhi ai Constantinopolului, iar în Bulgaria Sfântul Teodosie de Târnovo.
Cum s-a încheiat: prin sinoadele de la Constantinopol din 1341, 1347 și 1351.
Pe la anul 1330 a sosit la Constantinopol Varlaam, un monah învățat din Calabria, crescut în filosofia vremii. Pe la 1337 a ajuns să cunoască viața isihaștilor din Sfântul Munte. Isihaștii, numiți astfel de la cuvântul grecesc hesychia, „liniște”, erau monahii care se îndeletniceau cu rugăciunea minții, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, adunându-și mintea în inimă. Unii dintre ei mărturiseau că văzuseră lumina dumnezeiască, aceeași lumină pe care Apostolii o văzuseră pe Muntele Taborului la Schimbarea la Față a Domnului.
Varlaam a socotit acestea o rătăcire. A respins învățătura isihaștilor despre vederea luminii dumnezeiești și a susținut că lumina văzută pe Tabor ar fi fost o lumină făcută, care a apărut și a pierit. Sfântul Grigorie Palama a socotit felul în care Varlaam înțelegea cunoașterea lui Dumnezeu străin de experiența și de învățătura Părinților. Varlaam i-a batjocorit pe isihaști cu porecla de omfalopsihi, „cei care își au sufletul în buric”, și i-a acuzat că sunt mesalieni. Astfel, numele unei erezii vechi de o mie de ani a fost aruncat tocmai asupra celor care păstrau rugăciunea curată a Bisericii.
Sfântul Grigorie Palama, monah din Sfântul Munte, i-a răspuns prin cele trei serii de cuvântări cunoscute sub numele de Triade. A arătat că Dumnezeu rămâne cu totul necunoscut în ființa Sa, dar Se dăruiește omului prin lucrările Sale, numite și energii, care sunt necreate. Lumina Taborului este o astfel de lucrare dumnezeiască. Cel care o vede nu privește o lumină de lumea aceasta, ci se împărtășește de Dumnezeu Însuși, în măsura în care Dumnezeu Se dăruiește. Părinții din Sfântul Munte au semnat împreună un document, Tomul aghioritic, prin care au mărturisit că aceasta este credința lor și a Părinților dinaintea lor.
Sinodul adunat la Constantinopol la 10 iunie 1341 i-a dat dreptate lui Palama, iar Varlaam a părăsit Imperiul. Lupta nu s-a încheiat însă. Locul lui a fost luat de Grigorie Achindin, iar în același an a izbucnit un război civil. Patriarhul Ioan al XIV-lea Caleca a trecut de partea adversarilor isihaștilor. În 1343 l-a închis pe Palama, iar în 1344 l-a dat afară din Biserică printr-un sinod. Sfântul Grigorie a stat în temniță mai bine de trei ani, osândit ca eretic de patriarhul propriei sale cetăți.
Întoarcerea a venit în februarie 1347, când un sinod l-a depus pe Caleca. Palama a fost eliberat și hirotonit arhiepiscop al Tesalonicului, dar cetatea nu l-a primit decât după trei ani. În 1351, un sinod adunat în palatul Vlaherne a cercetat din nou toată învățătura, pe temeiul Părinților, și a mărturisit-o ca fiind credința Bisericii. Adversarii rămași, în frunte cu filosoful Nichifor Grigoras, au fost osândiți.
Sfântul Grigorie a mai cunoscut un an de robie la turci și a murit în 1359. În 1368 a fost trecut în rândul sfinților, iar Biserica îl prăznuiește în a doua Duminică a Postului Mare, imediat după Duminica Ortodoxiei. Lupta pentru isihasm a durat în jur de paisprezece ani. În timpul ei, apărătorul rugăciunii Bisericii a fost socotit eretic, iar cel mai înalt ierarh al Răsăritului era de partea adversarilor.
12. Unirea de la Florența (1439–1484)
Durata: de la semnare (1439) până la lepădarea oficială (1484); în practică, unirea a fost părăsită după căderea Constantinopolului (1453).
Extinderea: au semnat împăratul, aproape toți ierarhii și teologii ortodocși prezenți la sinod și reprezentantul Rusiei.
Câți de o parte și de alta: delegația plecată din Constantinopol număra peste șapte sute de oameni. De partea unirii, decretul l-au semnat împăratul, șaisprezece mitropoliți, reprezentanții celorlalți trei patriarhi, câțiva diaconi și mai mulți dregători. De partea Ortodoxiei, singurul ierarh grec care a refuzat pe față să semneze a fost Sfântul Marcu. Episcopul Isaia al Stavropolei fugise din Florența înainte de semnare, iar mitropolitul Grigorie al Tbilisiului, trimisul Bisericii Georgiei, nu a semnat nici el.
Cine i-a stat împotrivă: Sfântul Marcu al Efesului, ucenicul său Gheorghe Scholarios (mai târziu patriarhul Ghenadie al II-lea), monahii, poporul din Constantinopol, patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, Biserica din Moscova.
Cum s-a încheiat: respinsă de popor încă de la întoarcerea delegației, a fost lepădată oficial de sinodul de la Constantinopol din 1484.
Unirea de la Florența nu a adus o erezie nouă. Acolo, aproape toți ierarhii ortodocși prezenți au primit învățături pe care Biserica nu le primise niciodată: adaosul la Crez prin care Duhul Sfânt ar purcede și de la Fiul, stăpânirea papei peste toată Biserica și o curățire a sufletelor după moarte prin pedepse vremelnice. O includem aici pentru că este cea mai limpede pildă din istorie în care aproape toată ierarhia a semnat, iar credința a fost apărată la sinod de un singur episcop și, după aceea, de popor.
În secolul al XV-lea, Imperiul se restrânsese la Constantinopol și la câteva ținuturi, înconjurate de turci. Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul spera că o unire bisericească va aduce ajutor militar din Apus. În 1438 a pornit spre Italia cu patriarhul Iosif al II-lea, cu mulți mitropoliți și cu o suită de câteva sute de oameni. Discuțiile au ținut mai bine de un an, întâi la Ferrara, apoi la Florența. Delegația depindea de gazde pentru hrană și pentru drumul de întoarcere, iar împăratul le cerea teologilor săi să nu-i supere pe latini.
Sfântul Marcu, mitropolitul Efesului, a purtat greul dezbaterilor. Pe măsură ce lunile treceau, ceilalți au cedat unul câte unul. Patriarhul Iosif a murit la Florența la 10 iunie 1439, înainte de semnare. Decretul de unire, datat 6 iulie 1439, a fost semnat de greci și citit solemn în catedrala din Florența. Singurul ierarh grec care a refuzat pe față să semneze a fost Marcu. Episcopul Isaia al Stavropolei fugise din Florența, iar trimisul Bisericii Georgiei nu a semnat. Potrivit lui Simeon de Suzdal, care l-a însoțit, episcopul rus Avraamie de Suzdal a fost ținut închis o săptămână de propriul său mitropolit, Isidor al Kievului, până când a semnat și el.
La întoarcerea în Constantinopol, în 1440, delegația a fost întâmpinată cu răceală. Credincioșii îi ocoleau pe cei care semnaseră și nu voiau să ia parte la slujbele lor. Mulți dintre semnatari și-au retras semnătura și s-au adunat în jurul Sfântului Marcu. El a scris o epistolă către toți creștinii ortodocși, în care le cerea să se ferească de unire. Când Isidor s-a întors la Moscova, în martie 1441, și a pomenit pe papa la slujbă, marele cneaz l-a arestat, iar un sinod de episcopi ruși l-a depus. Patriarhii Răsăritului au respins și ei unirea.
Sfântul Marcu a murit la 23 iunie 1444, la cincizeci și doi de ani. Pe patul de moarte l-a rugat pe ucenicul său, Gheorghe Scholarios, să ducă lupta mai departe și a cerut ca niciunul dintre cei care primiseră unirea să nu vină la înmormântarea lui. Scholarios a ascultat. Unirea a fost proclamată totuși în Sfânta Sofia în decembrie 1452, cu câteva luni înainte ca orașul să cadă, la 29 mai 1453. Ajutorul militar așteptat din Apus nu a venit în măsura care ar fi putut salva cetatea.
După cădere, Scholarios a devenit primul patriarh al Constantinopolului sub stăpânirea turcească, cu numele de Ghenadie al II-lea. Unirea, părăsită în practică după 1453, a fost lepădată oficial de sinodul de la Constantinopol din 1484. Poporul nu o primise niciodată.
Ce se repetă în istoria ereziilor
Ereziile cu înfățișare de sfințenie au putut supraviețui secole întregi. Ereziile despre Dumnezeu și despre Hristos, pornite de la patriarhi, de la teologi sau de la împărați, au fost închise de sinoade, înăuntrul Imperiului, în câțiva ani sau în câteva decenii: nestorianismul în trei ani în Imperiu, monofizitismul tot în trei ani până la Calcedon, varlaamismul în paisprezece, monotelismul în cincizeci, arianismul în șaizeci, iconoclasmul în o sută șaptesprezece. Ereziile care s-au sprijinit pe proroci, pe trăiri și pe o asceză aspră au ținut însă secole. Montanismul a trăit mai bine de cinci sute de ani, bogomilismul aproape cinci sute, mesalianismul aproape trei sute. Ele nu se discutau în sinoade, ci trăiau în sate și în mănăstiri, acolo unde hotărârile episcopilor ajungeau greu. Credincioșii simpli le urmau pentru că vedeau post, rugăciune și smerenie, și nu aveau cum să cerceteze învățătura ascunsă dedesubt.
Numărul nu a dovedit adevărul. La Rimini, peste patru sute de episcopi au semnat formula din care lipsea „de o ființă”. La Efes, în 449, în jur de o sută treizeci și cinci l-au caterisit pe Sfântul Flavian. La Hieria, trei sute treizeci și opt au osândit icoanele. La Florența, aproape toți ierarhii greci prezenți au semnat unirea, iar dintre ei doar Sfântul Marcu a refuzat pe față. În 475, la numai douăzeci și patru de ani după Calcedon, între cinci sute și șapte sute de episcopi au semnat enciclica împăratului Basilisc împotriva sinodului. În vremea Sfântului Maxim, patriarhii Constantinopolului erau de partea ereziei. Mulți dintre semnatari au spus mai târziu că au semnat obosiți, speriați sau înșelați, ori de dragul păcii. Unii și-au retras semnătura când s-au întors acasă, iar alții au semnat peste câțiva ani mărturisirea opusă. Nici faptul că cineva rămâne singur împotriva majorității nu dovedește însă că are dreptate. Montan și Varlaam au stat și ei împotriva celor mulți. Măsura a fost de fiecare dată credința apostolică păstrată de Biserică și mărturisită de Sfinții Părinți.
Erezia a venit adesea de sus. Nestorie era patriarhul capitalei, Sergiu la fel, iar Ioan Caleca l-a închis pe Sfântul Grigorie Palama. Împărații au sprijinit pe arieni, pe monoteliți și pe iconoclaști. Un episcop al Romei a fost gata să primească prorociile montaniste, iar un patriarh al Constantinopolului a fost depus pentru că ocrotise un bogomil. Faptul că o învățătură sau un om are sprijinul ierarhilor nu i-a dat niciodată, prin el însuși, garanția Ortodoxiei.
Rezistența a început cu puțini. La Milano, în 355, doar trei episcopi au refuzat să-l osândească pe Sfântul Atanasie. În 815, patriarhul Nichifor a fost sprijinit de un grup mic de episcopi mărturisitori. Un mirean, Eusebiu, a fost primul care l-a contrazis pe Nestorie. Un monah bătrân, Sofronie, și un alt monah, Maxim, s-au ridicat împotriva monotelismului. Femeile din Constantinopol au apărat icoana de pe poarta palatului. La Florența, Marcu a fost singurul ierarh grec care a refuzat pe față să semneze. Ierarhia s-a întors abia după aceea, uneori după o generație.
Mulți mărturisitori nu au apucat să vadă biruința. Sfântul Atanasie a murit cu opt ani înainte de Sinodul II Ecumenic. Sfântul Flavian a primit dreptate la doi ani după moarte, Sfântul Maxim după optsprezece, Sfântul Teodor Studitul după șaptesprezece. Sfântul Marcu al Efesului a văzut poporul respingând unirea, dar sinodul care a lepădat-o oficial s-a adunat la patruzeci de ani după moartea lui. Sfântul Sofronie a murit în 638, cu patruzeci și trei de ani înainte ca sinodul să-i dea dreptate. Unii, ca Sfântul Chiril sau Sfântul Grigorie Palama, au apucat să vadă adevărul mărturisit de sinod.
Forța nu a dovedit adevărul. Împărații au ars oasele lui Montan și l-au ars pe rug pe Vasile Bogomilul, au exilat și au mutilat. Unele comunități eretice au fost slăbite sau nimicite prin prigoane, dar aceeași putere i-a lovit, pe rând, și pe mărturisitorii dreptei credințe, de la Sfântul Atanasie la Sfântul Maxim. Biruința asupra ereziei a venit din mărturisirea limpede a credinței într-un sinod primit de toată Biserica, pregătită de ani de scris, de rugăciune și de suferință ale celor care au rămas credincioși.
Ce au făcut apărătorii dreptei credințe
Mărturisitorii au rămas în Biserică și nu și-au făcut o Biserică a lor. Sfântul Atanasie, Sfântul Maxim și Sfântul Marcu au refuzat împărtășirea cu ereticii. Nu au pus ascultarea de ierarh mai presus de credința apostolică și au rămas ascultători în tot ce nu atingea credința. Unii au întrerupt comuniunea cu ierarhii care propovăduiau public erezia, fără să aștepte ca aceștia să le ceară lor o mărturisire greșită. Biserica a pus această măsură în cuvinte la Sinodul I-II de la Constantinopol, din 861. Canonul 15 îi socotește vrednici de cinste pe cei care se despart de episcopul lor atunci când acesta propovăduiește public, în biserică, o erezie deja osândită de sinoade sau de Sfinții Părinți, chiar înainte ca un sinod să-l judece. Canoanele 13 și 14 ale aceluiași sinod îi pedepsesc însă pe cei care se despart de episcopul lor din alte pricini, înainte de judecata unui sinod. Canonul nu îngăduie așadar despărțirea pentru bănuieli, certuri sau neînțelegeri care nu privesc o erezie vădită. Mărturisitorii nu și-au întemeiat împotrivirea pe o credință născocită de ei, ci pe învățătura Apostolilor și a Părinților, pe care au căutat să o păstreze neschimbată.
Au scris. Aproape fiecare erezie a primit un răspuns în scris: cărțile Sfântului Irineu, cuvântările Sfântului Atanasie și ale Sfântului Grigorie Teologul, epistolele Sfântului Chiril, cuvintele Sfântului Ioan Damaschin, Triadele Sfântului Grigorie Palama, epistola Sfântului Marcu. Scrierile acestea au rămas după ce autorii lor au murit în exil și au pregătit hotărârile sinoadelor de mai târziu.
S-au sprijinit pe Părinți, nu pe părerile lor. Sfântul Irineu a scris lista episcopilor de la Apostoli încoace. Sfântul Chiril a pus să se citească la Efes texte din Părinții dinaintea lui. Sinodul din 1351 a cercetat învățătura Sfântului Grigorie Palama punând-o alături de scrierile Părinților. Mărturisitorii nu au propus o credință nouă împotriva ereziei, ci au arătat ce crezuse Biserica dintotdeauna.
Au avut o viață care le dădea greutate cuvântului. Sfântul Maxim era un monah sărac și bătrân, Sfântul Teodor Studitul un egumen care trăia el însuși ce le cerea fraților, Sfântul Grigorie Palama un isihast cu ani de rugăciune în Sfântul Munte. Cosma Preotul a înțeles că bogomilii câștigaseră poporul acolo unde preoții și monahii își părăsiseră datoria. Erezia ascunsă sub înfățișarea sfințeniei nu poate fi combătută cu folos numai prin argumente, dacă cei care apără adevărul nu îl mărturisesc și prin viața lor.
Au răbdat. Mulți dintre ei au luptat ani îndelungați, au fost exilați, închiși sau caterisiți și au murit fără să vadă roadele. Nu au măsurat adevărul după rezultat. Sfântul Maxim știa că la moartea lui marile scaune ale Răsăritului erau de partea ereziei, și totuși nu a cedat.
Și astăzi
Credincioșii de azi văd uneori cum în jurul unor oameni ale căror învățături și trăiri duhovnicești nu au fost cercetate îndeajuns se adună mulțimi mari, uneori cu sprijinul clericilor și al ierarhilor. Văd cum li se atribuie prorocii și vederi, cum se răspândesc rugăciuni și practici amestecate cu idei străine de Părinți și cum orice îndoială este primită ca o lipsă de evlavie. Cei care se îndoiesc par puțini, iar rezultatele lor par slabe.
În istoria Bisericii, situația aceasta nu este nouă. Montaniștii, mesalienii și bogomilii au avut și ei adepți mulți și apărători în rândul clerului, iar montaniștii veneau la mormintele prorocilor lor ca la moaște. Au putut trăi vreme îndelungată și pentru că învățăturile lor erau ascunse sub lucruri care păreau semne de evlavie: post, rugăciune, asceză și pretinse descoperiri dumnezeiești. Sinoadele au avut nevoie de generații pentru a le închide. Despre câteva cazuri de felul acesta din zilele noastre am scris în articolele din categoria Sfinții falși ai Ortodoxiei.
Din aceeași istorie se vede și unde trebuie păstrată măsura. Osândirea unei învățături noi și a celor care o propovăduiesc ține de un sinod al Bisericii, nu de un credincios sau de un grup de credincioși. Când însă o învățătură contrazice o dogmă deja mărturisită de Sinoade, credinciosul o poate recunoaște fără să aștepte un sinod nou. Nu orice învățătură greșită este o erezie și nu orice om cinstit peste măsură de credincioși este un eretic. Popularitatea unui om, numărul celor care îl urmează, sprijinul clericilor și minunile care i se atribuie nu țin însă locul cercetării unei învățături în lumina Scripturii, a Sinoadelor și a Sfinților Părinți. Montaniștii au fost cercetați întâi de episcopii din Asia, mesalienii de sinoadele de la Side și Antiohia, bogomilii de sinoadele de la Constantinopol și Târnovo. Până când Biserica judecă, datoria credinciosului este aceea pe care au împlinit-o Eusebiu, mireanul din Constantinopol, sau monahii din vremea iconoclasmului: să deosebească, să mărturisească ceea ce a primit de la Părinți, să rămână în Biserică și să nu se lase dus de număr.
Cine luptă astăzi și vede puține roade poate privi spre Sfântul Atanasie, care a murit înainte de biruință, spre Sfântul Maxim, căruia i s-a tăiat limba, și spre Sfântul Marcu, care a rămas singur între ierarhii greci de la Florența. Niciunul dintre ei nu a știut când va veni dreptatea. Biserica îi cinstește astăzi ca sfinți nu pentru că au fost puțini și s-au împotrivit celor mulți, ci pentru că au păstrat credința apostolică atunci când mărturisirea ei cerea suferință.
Tabel recapitulativ
| Erezia | Perioada | Durata | Câți de o parte și de alta | Cine i-a stat împotrivă | Cum s-a încheiat |
|---|---|---|---|---|---|
| Gnosticismul | cca 130 – sec. IV | ~200 de ani, urme până în sec. V | fără cifre | Sf. Policarp, Sf. Irineu, Sf. Ipolit | stinsă treptat |
| Montanismul | sec. II – 722 | peste 500 de ani | fără cifre; episcopi montaniști la Pepuza | episcopii din Asia Mică | sinoade locale; prigoane în 550 și 722 |
| Arianismul | 318 – 381 (goți: până în sec. VII) | ~60 de ani în Imperiu, ~300 la goți | Niceea: ~300 pentru Crez, 2 pentru Arie; Rimini: 400+, din care ~80 arieni | Sf. Atanasie, Sf. Vasile, Sf. Grigorie Teologul | Sinodul II Ecumenic (381); Toledo (589) |
| Mesalianismul | cca 360 – sec. VII | ~300 de ani | 26 de episcopi îi osândesc la Side; ~200 la Efes | Sf. Amfilohie, Sf. Flavian, Sf. Diadoh | Side, Antiohia, Efes (431) |
| Nestorianismul | 428 – 431 | 3 ani în Imperiu; Biserica din Persia, până azi | 198 îl caterisesc pe Nestorie; ~40 cu Ioan al Antiohiei, în altă adunare | Eusebiu (mirean), Sf. Proclu, Sf. Chiril | Sinodul III Ecumenic (431) |
| Monofizitismul | 448 – 451 | 3 ani; schisma continuă | Efes 449: ~135 pentru Eutihie; Calcedon: ~520 pentru dreapta credință; 475: 500–700 contra Calcedonului | Sf. Flavian, Eusebiu al Dorileei, Sf. Leon | Calcedon (451); ruptura continuă |
| Origenismul monahal | cca 514 – 555 | ~40 de ani | ~40 de monahi origeniști scoși din Lavra Mare; 120 de monahi ortodocși aduși la Lavra Nouă; 160 de episcopi îl osândesc pe Origen (553) | Sf. Sava, Sf. Chiriac, Chiril din Scythopolis | Sinodul V Ecumenic (553); 554–555 |
| Monotelismul | 633 – 681 | ~50 de ani | 105 contra ereziei la Roma (649); 174 pentru cele două voințe (681) | Sf. Sofronie, Sf. Maxim, Sf. Martin | Sinodul VI Ecumenic (680–681) |
| Iconoclasmul | 726 – 843 | 117 ani | Hieria: 338 contra icoanelor; Niceea (787): ~350 pentru icoane; 815: patriarhul și un grup mic de episcopi pentru icoane | Sf. Ioan Damaschin, Sf. Teodor Studitul | Sinodul VII (787); Duminica Ortodoxiei (843) |
| Bogomilismul | sec. X – sec. XV | ~500 de ani | fără cifre | Cosma Preotul, Sf. Teodosie de Târnovo | sinoade la Constantinopol și Târnovo; urme până după cucerirea otomană |
| Varlaamismul | 1337 – 1351 | ~14 ani | 30 de ierarhi pentru Palama (1347); 4 mitropoliți potrivnici, depuși în 1351 | Sf. Grigorie Palama, părinții aghioriți | sinoadele din 1341, 1347, 1351 |
| Unirea de la Florența | 1439 – 1484 | oficial 45 de ani; în practică până în 1453 | 16 mitropoliți semnează unirea; 1 ierarh grec refuză pe față | Sf. Marcu al Efesului, poporul | sinodul din 1484 |
Izvoare
- Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, cartea a III-a.
- Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea a V-a, cap. 16–19 (despre montaniști).
- Sfântul Epifanie al Salaminei, Panarion (gnosticii, montaniștii, mesalienii).
- Fericitul Ieronim, Dialog împotriva luciferienilor, 19 (despre Sinodul de la Rimini).
- Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, I.8 (Sfântul Spiridon la Niceea), II.37 (Rimini), II.41 (Ulfila).
- Sulpiciu Sever, Cronica, II.41–44 (Sinodul de la Rimini).
- Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 92; Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 43, 47.
- Fericitul Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, cartea a IV-a (despre mesalieni).
- Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, cap. 76–82.
- Actele Sinoadelor de la Efes (431), Efes (449, păstrate în actele de la Calcedon) și Calcedon (451).
- Zaharia Retorul, Cronica, cartea a V-a (enciclica lui Basilisc).
- Relatio motionis și celelalte acte ale procesului Sfântului Maxim, în Maximus the Confessor and His Companions: Documents from Exile, ed. Pauline Allen și Bronwen Neil, Oxford University Press, 2002.
- Sfântul Ioan Damaschin, Trei cuvinte împotriva celor care defaimă sfintele icoane.
- Cosma Preotul, Cuvânt împotriva ereziei bogomililor.
- Ana Comnena, Alexiada, cartea a XV-a; Eftimie Zigabenul, Panoplia dogmatică.
- Viața Sfântului Teodosie de Târnovo, fragmentele despre sinoadele împotriva bogomililor, în Janet și Bernard Hamilton, Christian Dualist Heresies in the Byzantine World, c. 650–c. 1450, Manchester University Press, doc. 49 (aceeași culegere cuprinde și textele lui Cosma Preotul și Eftimie Zigabenul).
- Sfântul Grigorie Palama, Triade în apărarea sfinților isihaști; Tomul aghioritic; Tomul sinodal din 1351.
- Canoanele 13, 14 și 15 ale Sinodului I-II de la Constantinopol (861).
- Silvestru Syropoulos, Memorii (despre Sinodul de la Florența); epistola enciclică a Sfântului Marcu al Efesului.
- Chiril din Scythopolis, Viața Sfântului Sava, cap. 84 și urm., și Viața Sfântului Chiriac.
- Adrian Fortescue, The Orthodox Eastern Church, p. 253 (semnatarii de la Florența).
- Cronica de la Zuqnin, după Ioan al Efesului (despre sfârșitul montanismului la Pepuza), trad. Amir Harrak, Toronto, 1999, p. 123–124.
Studii moderne folosite pentru verificare:
- William Tabbernee, Montanist Inscriptions and Testimonia, Mercer University Press, 1997.
- Daniël Hombergen, The Second Origenist Controversy, Roma, 2001.
- Cyril of Scythopolis, The Lives of the Monks of Palestine, trad. R. M. Price, Cistercian Publications, 1991.
- Joseph Gill, The Council of Florence, Cambridge University Press.
Cărți recomandate de pe BookSell
- Împotriva ereziilor, vol. I: Cărțile I–III — Sfântul Irineu de Lyon — Lucrarea împotriva gnosticismului, cu traducere și note, citată între izvoarele articolului.
- De Decretis. De Synodis — Sfântul Atanasie de Alexandria — Scrieri despre Niceea și despre sinoadele de la Rimini și Seleucia, în centrul crizei ariene.
- Antireticele către Achindin 1–3, Opere complete, vol. 8 — Sfântul Grigorie Palama — Apărarea teologiei energiilor necreate în disputa cu Grigorie Achindin.
- Dreapta credință în scrierile Sfinților Părinți, vol. 2 — Texte patristice despre păstrarea învățăturii primite de Biserică.