La fiecare Sfântă Liturghie, preotul îl pomenește pe episcopul său, iar episcopii, potrivit rânduielii fiecărei Biserici, își pomenesc mitropolitul sau patriarhul. Prin această pomenire, cel ce slujește arată că se află în aceeași credință și în aceeași comuniune cu ierarhul pe care îl numește. Când un preot sau un episcop încetează să-și pomenească ierarhul, el rupe comuniunea cu acesta, iar canoanele Bisericii spun limpede când un asemenea gest este o vină și când este o mărturisire.
În zilele noastre, în mai multe Biserici locale, unii clerici au încetat să-și pomenească ierarhii, socotind că aceștia s-au abătut de la dreapta credință, iar o parte dintre credincioși i-au urmat. Mulți își sprijină hotărârea pe pilda Sfântului Grigorie Palama. În secolul al XIV-lea, pe când era încă ieromonah, adică monah hirotonit preot, el a rupt comuniunea cu patriarhul Ioan al XIV-lea Caleca al Constantinopolului. Patriarhul însuși îi învinuia pe el și pe cei de un cuget cu el că îi întrerupseseră pomenirea „necanonic și fără judecată”. Faptul este adevărat, iar documentele vremii îl mărturisesc.
În acest articol
Lumina Taborului și sinoadele din 1341
Sfântul Grigorie se nevoia în Sfântul Munte Athos, în rândul isihaștilor. Așa erau numiți monahii care căutau liniștea inimii, numită în grecește isihia, și care se rugau neîncetat cu rugăciunea minții, chemând numele Domnului Iisus Hristos.
Pe la anul 1337, un monah învățat venit din Calabria, pe nume Varlaam, a început să-i batjocorească pe acești nevoitori. El învăța că lumina văzută de Apostoli pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Față a Domnului, a fost o lumină creată, care s-a arătat și apoi a pierit. Sfântul Grigorie i-a răspuns după învățătura Sfinților Părinți. El a arătat că lumina Taborului este slava cea veșnică a lui Dumnezeu și că Dumnezeu, Care rămâne neajuns în ființa Sa, Se dăruiește cu adevărat omului prin lucrările Sale necreate. Prin aceste lucrări, omul se împărtășește cu adevărat de viața lui Dumnezeu și este îndumnezeit prin har, rămânând făptură. Disputa privea, așadar, însăși unirea omului cu Dumnezeu.
Sfântul Grigorie a pus această învățătură în scris în cărți adânci, între care cele trei Triade în apărarea sfinților isihaști, scrise între 1338 și 1340, și cele 150 de capete teologice. El nu a scris ca un învățat care cercetează de departe. Vorbea din experiența rugăciunii și a harului, pe care o trăise ani de zile în Sfântul Munte, și o punea mereu alături de învățătura Părinților. Despre Dumnezeu mărturisea că rămâne cu totul neajuns în ființa Sa, dar Se face cunoscut omului curățit prin harul și lucrările Sale necreate, într-o cunoaștere care depășește mintea omenească.
La 10 iunie 1341 s-a adunat în biserica Sfânta Sofia din Constantinopol un sinod prezidat de împăratul Andronic al III-lea, la care a luat parte și patriarhul Ioan. Sinodul a osândit învățătura lui Varlaam, iar acesta a părăsit Constantinopolul pentru totdeauna. Hotărârea a fost întărită printr-un tomos, adică printr-un act sinodal solemn. Patriarhul l-a semnat, după ce la început refuzase să o facă, așa cum avea să scrie chiar el mai târziu. În vara aceluiași an, un al doilea sinod s-a pronunțat împotriva lui Grigorie Achindin, un fost ucenic al Sfântului Grigorie, care relua în alt chip argumentele lui Varlaam. Hotărârea privitoare la Achindin nu a fost însă trecută în tomos, iar mai târziu fiecare tabără a tâlcuit-o în felul ei.
Patriarhul împotriva Sfântului Grigorie
La câteva zile după sinodul din iunie, împăratul Andronic a murit. Moartea lui a deschis o luptă pentru putere. De o parte se aflau împărăteasa văduvă Ana de Savoia, patriarhul Ioan și sfetnicul Alexie Apocaucos, care conduceau în numele moștenitorului încă minor. De cealaltă parte se afla Ioan Cantacuzino, cel mai apropiat colaborator al răposatului împărat. Războiul civil care a urmat a ținut până în 1347. Disputa despre lumina Taborului s-a amestecat cu lupta politică, fără să se confunde cu ea, iar Sfântul Grigorie era socotit apropiat de Cantacuzino.
Patriarhul s-a întors atunci împotriva lui. În 1342, sinoade adunate de patriarh au osândit scrierile Sfântului Grigorie, iar el a fost arestat și ținut sub pază în mai multe mănăstiri din Constantinopol. Din primăvara anului 1343 până în februarie 1347 a stat închis în temnița palatului imperial. La 4 noiembrie 1344, un sinod convocat de patriarh l-a afurisit, adică l-a declarat scos din comuniunea Bisericii, împreună cu ucenicul său Isidor. După aceea, patriarhul l-a hirotonit chiar pe Grigorie Achindin.
Ruperea comuniunii
Tot în acea vreme, Sfântul Grigorie și cei de un cuget cu el au încetat să-l mai pomenească pe patriarh, iar ierarhi care țineau cu ei i-au scos numele din diptice, adică din listele cu numele celor pomeniți la Liturghie.
Mărturia cea mai limpede o dă chiar patriarhul. Într-un scurt act de afurisire, păstrat sub semnătura lui, el îi dădea anatemei, adică îi declara despărțiți de Biserică, pe Sfântul Grigorie, pe cei de un cuget cu el, „toate dogmele lor” și pe toți cei care „au cutezat să întrerupă pomenirea mea necanonic și fără judecată”. În același text, patriarhul arăta și pricina: ei încetaseră să-l pomenească pentru că el nu primea învățătura lor.
În vara anului 1347, după depunerea patriarhului, un tomos al adversarilor Sfântului Grigorie le reproșa acestuia și celor de un cuget cu el că socotiseră pedeapsa drept nimic și continuaseră să săvârșească în ascuns Sfânta Liturghie.
Documentele citate aici nu stabilesc data exactă a începutului rupturii. Știm însă că Sfântul Grigorie a socotit fără putere afurisirea din 1344 și a continuat să slujească. Primul sinod care l-a declarat depus pe patriarh s-a adunat în 1346, la Adrianopol, în tabăra lui Cantacuzino. La vremea aceea, Sfântul Grigorie nu era episcop. Cei care invocă astăzi pilda lui au dreptate în privința acestor fapte.
Ce spune canonul 15
Despre o asemenea rupere a comuniunii vorbește canonul 15 al Sinodului I-II, ținut la Constantinopol în anul 861, sub Sfântul Fotie cel Mare. Prima parte a canonului prevede caterisirea, adică scoaterea din preoție, a clericului care se desparte de patriarhul său și nu-l mai pomenește „mai înainte de înfățișarea înaintea sinodului și de osândirea definitivă a acestuia”. Canonul lămurește că această pedeapsă îi privește pe cei care se depărtează de întâistătătorii lor „sub pretextul oarecăror vinovății”. Apoi adaugă:
„Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinți, firește, adică, de comuniunea cu acela care propovăduiește eresul în public și cu capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu se vor supune certării canonicești, desfăcându-se pe sineși de comuniunea cu cel ce se numește episcop chiar înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi și pe pseudo-învățători, și nu au rupt prin schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări.”
Canonul pune deci două condiții. Erezia trebuie să fi fost deja osândită de sinoade sau de Sfinții Părinți, iar episcopul trebuie să o propovăduiască în public. Formula „sinoade sau Părinți” este largă, fiindcă o învățătură nouă poate relua, sub alte cuvinte, o rătăcire pe care Părinții au respins-o deja. Această potrivire trebuie însă arătată din învățătura concretă a ierarhului, pusă alături de credința mărturisită de Biserică, iar o simplă asemănare nu ajunge. Cuvintele „chiar înainte de cercetarea sinodală” privesc persoana episcopului. Judecata asupra învățăturii trebuie să fi fost dată mai înainte.
În cazul patriarhului Ioan, ambele condiții se puteau arăta. Învățătura lui Varlaam fusese osândită în 1341 de un sinod la care patriarhul însuși luase parte și al cărui tomos îl semnase. Potrivnicii Sfântului Grigorie contestau învățătura lui despre deosebirea dintre ființa lui Dumnezeu și lucrările Sale necreate și îl învinuiau că ar introduce mai multe dumnezeiri. Patriarhul a trecut pe față de partea lor. A osândit scrierile Sfântului Grigorie, a trimis împărătesei scrieri împotriva lui și l-a hirotonit pe Achindin. În actul său de afurisire a dat anatemei, pe lângă persoane, și învățătura Sfântului Grigorie, pe care o numea „dogme necredincioase”.
Adevărul nu era totuși atât de ușor de deosebit pe cât pare privit de departe. Patriarhul nu se lepăda pe față de tomosul din 1341. În afurisirea sa, el scria că el însuși trecuse în tomos cuvintele Sfinților și că rămânea legat de învățătura lor, în vreme ce Sfântul Grigorie și ai săi ar fi răstălmăcit-o. Fiecare parte vorbea în numele aceluiași act sinodal. Sfântul Grigorie a judecat după învățătura Părinților, iar scaunul celui care vorbea nu a cântărit pentru el mai mult decât adevărul. În răspunsul dat patriarhului Ignatie al Antiohiei, care luase partea patriarhului Ioan, el a scris: „Cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos.”
Judecata Bisericii
La începutul lui februarie 1347, un sinod adunat de împărăteasa Ana în palatul imperial l-a depus pe patriarhul Ioan, pentru că se împotrivise învățăturii Sfântului Grigorie împreună cu Achindin, iar pe acesta l-a osândit din nou. Îndată după aceea, Ioan Cantacuzino a intrat în Constantinopol. Sfântul Grigorie a ieșit din temniță și, în același an, a fost hirotonit arhiepiscop al Tesalonicului.
În august 1347, tomosul sinodal prin care a fost depus Matei al Efesului a invocat chiar canonul 15, alături de canonul 3 al Sinodului de la Efes, ca să-l apere pe noul patriarh Isidor de osânda pe care i-o dăduse patriarhul Ioan. Legătura dintre această criză și canonul 15 a fost făcută, așadar, chiar de sinodul vremii.
În mai 1351, un mare sinod ținut în palatul Vlaherne a mărturisit învățătura Sfântului Grigorie drept credința Bisericii și i-a osândit pe Varlaam și pe Achindin. În 1368, la câțiva ani după adormirea lui, un sinod prezidat de patriarhul Filotei Kokkinos l-a trecut în rândul sfinților. Biserica îl prăznuiește la 14 noiembrie și în Duminica a doua a Postului Mare.
Cel pe care patriarhul îl dăduse anatemei a fost trecut în rândul sfinților, iar sinoadele vremii au recunoscut că împotrivirea față de patriarhul Ioan avusese temei în credință.
Măsura pildei sale
Pilda Sfântului Grigorie este adevărată și își poartă în ea însăși măsura.
Mai întâi, el a rupt comuniunea pentru credință. În toamna anului 1346, ierarhii din tabăra lui l-au învinuit pe patriarh înaintea împărătesei de lăcomie, de favorizarea rudelor și de vânzarea hirotoniilor. Canonul 15 osândește însă despărțirea făcută „sub pretextul oarecăror vinovății”, iar patriarhul însuși mărturisea că pomenirea lui fusese întreruptă pentru că nu primea învățătura Sfântului Grigorie. Greșelile de purtare ale unui ierarh, oricât de grele, nu intră sub pilda aceasta.
Apoi, Sfântul Grigorie s-a sprijinit pe o judecată deja dată. Rătăcirea lui Varlaam fusese osândită de un sinod înainte ca patriarhul să treacă de partea celor care o reluau. Invocarea pildei lui nu dovedește, singură, dreptatea unei îngrădiri de astăzi. Cine o invocă trebuie să arate ce anume învață ierarhul său, unde o propovăduiește pe față și ce învățătură a sinoadelor sau a Părinților contrazice.
Riscurile celor care îi urmează pilda
Primul risc privește judecata Bisericii. Învățătura Sfântului Grigorie a fost întărită de sinodul din 1347 și de marele sinod din 1351 și a fost primită în mărturisirea și în slujbele Bisericii, iar sfințenia lui a fost mărturisită în 1368. Cel care încetează astăzi pomenirea ierarhului său nu dobândește prin acest gest siguranța că are dreptate. Temeiurile lui rămân supuse cercetării Bisericii, iar un sinod viitor le poate întări sau le poate respinge. Dacă, în urma unei judecăți canonice întemeiate pe credința apostolică și patristică, se dovedește că despărțirea s-a făcut fără temeiul cerut de canon și a rupt unitatea Bisericii, clericul răspunde pentru schismă, iar prima parte a canonului 15 prevede pentru aceasta caterisirea.
Nici în vremea Sfântului Grigorie dreptatea nu a venit de la sine. Au existat sinoade care l-au osândit și sinoade care i-au dat dreptate. În iulie 1347, mitropolitul Matei al Efesului și alți potrivnici ai săi au alcătuit un tomos împotriva hotărârii din februarie, iar sinodul din 1351 a confirmat în chip hotărât învățătura Sfântului Grigorie, deși împotrivirea față de ea a continuat. O adunare de episcopi nu hotărăște adevărul doar prin faptul că s-a adunat: hotărârea ei trebuie să rămână credincioasă învățăturii apostolice și să fie primită de Biserică. Sfântul Grigorie a așteptat această judecată ani de zile. Cel care se îngrădește astăzi poate să nu o vadă în toată viața lui.
Al doilea risc vine dinăuntrul omului. Biserica nu l-a trecut pe Grigorie în rândul sfinților pentru simplul fapt că a încetat să-l pomenească pe patriarh. Când a intrat în lupta cu Varlaam, el avea în urmă peste douăzeci de ani de viață monahală. Lângă Veria, vreme de cinci ani, a stat câte cinci zile pe săptămână în chilie, în liniște și în rugăciune, și ieșea numai sâmbăta și duminica, la Liturghie și la convorbire cu frații. Mărturisirea lui a crescut din această viață. Fără rugăciune și pocăință, mărturisirea celui care rupe comuniunea se poate amesteca cu mândria, cu judecarea aproapelui și cu înverșunarea, chiar atunci când cuvintele lui despre credință sunt drepte. Atunci ea ajunge ușor o luptă între tabere.
Pentru Sfântul Grigorie, ruperea comuniunii nu a adus nicio izbândă lumească. A plătit-o cu ani de temniță și cu anatema unui patriarh, fără să știe dacă va mai apuca ziua în care Biserica îi va da dreptate. Din închisoare a continuat să scrie pentru adevăr, iar după eliberare a păstorit o cetate care multă vreme nu l-a primit. Biserica îl cinstește astăzi ca pe un mărturisitor al luminii celei necreate. Celor care se tem pentru credință în vremurile de acum, el le lasă o pildă întreagă. Râvna lui pentru adevăr creștea dintr-o viață de rugăciune, iar smerenia lui se vedea în felul în care a mărturisit: cu credință, cu răbdare în suferință și sprijinit pe învățătura Părinților.
Izvoare
- Patriarhul Ioan al XIV-lea Caleca, act de afurisire împotriva lui Grigorie Palama și a celor de un cuget cu el: PG 150, 863–864 (cf. Π. Χρήστου, Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ Συγγράμματα, τ. Β΄, Θεσσαλονίκη 1966, σ. 37). Datarea este discutată: începutul anului 1347, după Православная энциклопедия; 1345–1346, după A. Rigo.
- Tomosul adversarilor lui Grigorie Palama (iulie 1347): PG 150, 877–891; ediție critică în A. Rigo, 1347. Isidoro patriarca di Costantinopoli e il breve sogno dell’inizio di una nuova epoca, Viena, 2020.
- Tomosul sinodal din august 1347, prin care a fost depus Matei al Efesului (invocarea canonului 15): A. Rigo, 1347. Isidoro patriarca…, pp. 150–154; discuția la pp. 80–81.
- Patriarhul Ioan al XIV-lea Caleca, lămurirea asupra tomosului din 1341: PG 150, 900–903.
- Tomosul sinodal din 1341: PG 151, 679–692.
- Tomosul sinodului din februarie 1347: PG 152, 1273–1284.
- Sfântul Grigorie Palama, Respingerea scrisorii lui Ignatie al Antiohiei, § 3, în Π. Χρήστου, Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ Συγγράμματα, τ. Β΄, σ. 627.
- Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (861).
Trimiterile la PG sunt preluate din edițiile și studiile citate, fără confruntare directă cu textul din Migne.
Studii consultate: Православная энциклопедия, articolul „Григорий Палама”; M. Jugie, „Palamite (controverse)”, 1932 (trad. engleză online).
Cărți recomandate
Opere complete, vol. 2: Antiepigrafii. Epistolele către Achindin și Varlaam
Sfântul Grigorie Palama
Scrieri din controversa isihastă, în ediție greacă-română.
Opere complete, vol. 8: Antireticele către Achindin 1–3
Sfântul Grigorie Palama
Primele trei Antiretice, în ediție bilingvă.
Sfântul Grigorie Palama și teologia energiilor necreate
Episcopul Ignatie Trif
Viața, scrierile și istoria controversei isihaste.
Sfântul Grigorie Palama ca aghiorit
Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului
Viața de rugăciune din care a crescut mărturisirea sa.
Legături comerciale către Booksell. Prețurile și disponibilitatea se verifică pe pagina fiecărei cărți.
