În ziua de 9 august, Biserica îl pomenește pe Sfântul Apostol Matia, ucenicul ales prin sorți ca să ia locul lui Iuda Iscarioteanul în ceata celor doisprezece. Alegerea s-a petrecut la Ierusalim, în zilele dintre Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt, și este singura însemnare pe care Sfânta Scriptură o face despre el. După ceasul acela numele lui nu mai apare în nicio carte a Noului Testament. Tot ce se știe mai departe despre propovăduirea și sfârșitul lui vine din Tradiția Bisericii și din istorici bisericești târzii, ale căror mărturii nu se potrivesc întotdeauna între ele.
Anii dinaintea apostoliei
Sinaxarul îl arată pe Matia născut în Betleem, din seminția lui Iuda, și crescut la Ierusalim, unde ar fi deprins din copilărie Scripturile și înțelegerea Legii de la Sfântul Simeon, cel ce primise în brațe pe Pruncul adus la templu. Când Domnul a ieșit la propovăduire după botezul din Iordan, Matia a mers după El împreună cu ceilalți și s-a numărat mai întâi între cei șaptezeci de apostoli.
Amănuntele acestea vin din sinaxar și din culegerile de vieți ale sfinților, nu din vreo mărturie apostolică. Tradiția care îl numără pe Matia între cei șaptezeci era însă cunoscută încă lui Eusebiu de Cezareea, care, în Istoria bisericească (I, 12), spune mai întâi că numele celor șaptezeci nu s-au păstrat nicăieri, iar apoi adaugă că despre Matia și despre Iosif Barsaba se povestește că fuseseră învredniciți de aceeași chemare. Eusebiu transmite deci o predanie, nu o listă. Ceea ce Faptele Apostolilor garantează cu adevărat este vechimea uceniciei lui, iar tradiția celor șaptezeci se așază firesc peste această vechime.
Cea din urmă alegere prin sorți din Noul Testament
Cartea Faptelor așază alegerea lui Matia îndată după Înălțare, când ucenicii se adunaseră în foișor, aproape o sută douăzeci de suflete. Sfântul Apostol Petru s-a ridicat în mijlocul lor și a arătat că locul rămas gol după căderea lui Iuda trebuia împlinit, punând totodată și măsura după care se face alegerea: „Deci trebuie ca unul din bărbații care s-au adunat cu noi în timpul cât a petrecut între noi Domnul Iisus, începând de la botezul lui Ioan, până în ziua în care S-a înălțat de la noi, să fie împreună cu noi martor al învierii Lui” (Fapte 1, 21-22).
Măsura pe care o rostește Petru privește mărturia: cel ales trebuia să fi umblat cu Domnul de la Iordan până la Muntele Măslinilor și să poată mărturisi Învierea din ceea ce văzuse. Despre vrednicia lăuntrică a celor doi adunarea nu spune nimic, ci o lasă întreagă în seama Celui ce cunoaște inimile. Adunarea a pus înainte doi bărbați care împlineau această cerință, pe Iosif zis Barsaba, numit și Iustus, și pe Matia, și s-a rugat: „Tu, Doamne, Care cunoști inimile tuturor, arată pe care din aceștia doi l-ai ales, ca să ia locul acestei slujiri și al apostoliei” (Fapte 1, 24-25). Apoi au tras la sorți, iar sorțul a căzut peste Matia.
Se cuvine luat aminte că aceasta este cea din urmă alegere prin sorți consemnată în Noul Testament. Sfântul Ioan Gură de Aur, în a treia dintre omiliile sale la Faptele Apostolilor, leagă în chip lămurit folosirea sorțului de faptul că Duhul Sfânt nu Se pogorâse încă. După Cincizecime, Faptele nu mai arată asemenea alegeri: la așezarea celor șapte se roagă și își pun mâinile peste ei (Fapte 6, 6), iar la trimiterea lui Barnaba și a lui Saul alegerea este pusă pe seama Duhului Însuși (Fapte 13, 2-3).
Aceasta nu înseamnă că Biserica ar fi părăsit sorțul pentru totdeauna. El a fost păstrat pentru împrejurări rare, iar Sinodul de la Moscova din 1917 l-a folosit la alegerea patriarhului Tihon, dintre trei candidați rânduiți mai înainte.
Un lucru mai rămâne de spus: Petru nu a hirotonit și nu a rânduit de la sine. Adunarea a propus, iar Dumnezeu a arătat. Nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu (cf. Evrei 5, 4); iar alegerea lui Matia arată de la început că slujirea în Biserică nu se ia, ci se primește.
De ce trebuia împlinit numărul celor doisprezece
Ceata apostolică nu numără doisprezece dintr-o socoteală practică. Numărul răspunde celor douăsprezece seminții ale lui Israel și arată că în Hristos se zidește poporul cel nou, întreg și nescăzut. Domnul Însuși legase pe cei doisprezece de cele douăsprezece scaune ale judecății (Matei 19, 28), iar Ierusalimul cel de sus are douăsprezece temelii, purtând numele celor doisprezece apostoli ai Mielului (Apocalipsa 21, 14).
Căderea lui Iuda a lăsat un gol în această temelie, iar golul a fost împlinit înainte de Cincizecime. Când începe propovăduirea Bisericii în puterea Duhului Sfânt, ceata celor doisprezece este din nou întreagă. Trădarea unui singur ucenic nu a putut micșora Biserica.
Propovăduirea și „Etiopia cea din afară”
Sinaxarul spune despre Matia că a propovăduit Evanghelia în Iudeea, iar apoi în „Etiopia cea din afară”, unde a răbdat chinuri felurite. Formula aceasta a stârnit multă neînțelegere, fiindcă mintea de astăzi o duce îndată la Etiopia africană. În geografia veche însă, numele acesta se dădea și ținuturilor răsăritene ale Mării Negre, iar bizantinii vorbeau despre o Etiopie pontică, adică despre Colhida, în apusul Georgiei de azi.
Sinopsisul atribuit lui Doroteu al Tirului — o compilație târzie, primită cu rezervă de critica istorică — îl arată pe Matia propovăduind în lăuntrul Etiopiei, la gurile râului Phasis, lângă limanul Hyssos, și adormind la Sebastopolis. Nichifor Calist Xanthopoulos, istoric din veacul al XIV-lea, îl trimite mai întâi în Iudeea, apoi în aceeași Etiopie învecinată cu Colhida. Alte mărturii răsăritene îl leagă de Antiohia Siriei, de Capadocia și de țărmurile Caspicei.
Într-o parte însemnată a tradiției răsăritene, „Etiopia” aceasta a fost înțeleasă nu ca țara africană de astăzi, ci ca ținuturile pontice dinspre Colhida. Dacă identificarea se primește, mărturiile despre Etiopia și cele despre Colhida arată aceeași regiune, iar ceea ce părea despărțit se adună spre răsăritul Mării Negre. Rămâne totuși o identificare, nu un fapt dovedit: tradițiile despre călătoriile lui Matia sunt târzii și nestatornice.
O lămurire se cuvine aici: scrierea apocrifă numită Faptele lui Andrei și Matia în cetatea antropofagilor, păstrată în coptă și în greacă, este socotită de cercetare o alcătuire târzie, din veacurile al IV-lea sau al V-lea, fără temei istoric. În tradiția ei manuscrisă numele oscilează între Matia și Matei, ceea ce a sporit încurcătura de mai târziu. Ea a hrănit mult din literatura populară despre acest apostol, dar Biserica nu a primit-o niciodată între izvoarele vieții lui.
Mucenicia: izvoare care se contrazic
Asupra sfârșitului Sfântului Matia, izvoarele nu se înțeleg între ele, iar lucrul acesta trebuie spus limpede, nu ascuns sub o singură versiune.
O tradiție, urmată de sinaxarul grecesc și de cel românesc, îl aduce înapoi la Ierusalim, unde a fost prins și dus înaintea sinedriului, sub arhiereul Anania. Mărturisind acolo că Cel răstignit este Fiul lui Dumnezeu, a fost osândit la ucidere cu pietre și scos afară din cetate. După ce și-a dat sufletul sub pietre, ucigașii i-au tăiat și capul cu securea, după obiceiul osândirii romane, ca fapta lor să capete înfățișarea unei execuții împotriva unui potrivnic al cezarului. De aici vine și securea cu care apusenii îl zugrăvesc uneori. Anul pomenit de sinaxar pentru mucenicia lui este 63.
O a doua tradiție, păstrată mai ales la georgieni, îl arată răstignit în Colhida și îngropat acolo.
O a treia, cuprinsă în scrierea Despre cei doisprezece apostoli pusă pe seama Sfântului Ipolit al Romei, spune că Matia ar fi adormit la Ierusalim, la bătrânețe. Scrierea aceasta este însă socotită neautentică și mult mai târzie decât veacul lui Ipolit.
Biserica îl pomenește ca apostol și mucenic, iar slujba zilei îi cântă pătimirea. Locul și felul sfârșitului rămân însă între lucrurile pe care Tradiția nu le-a păstrat cu un singur glas.
Moaștele și locurile de cinstire
În Răsărit, cea mai vie tradiție locală îl leagă de cetatea Gonio, vechiul Apsaros, la câțiva kilometri de Batumi, în Adjaria. Înăuntrul zidurilor romane, încă în picioare, se află însemnat locul socotit mormântul apostolului, cinstit până astăzi cu procesiune și Liturghie în ziua pomenirii.
În Apus, o tradiție veche spune că moaștele au fost aduse în Italia prin grija Sfintei împărătese Elena. Moaște ale Sfântului Matia sunt revendicate atât la mănăstirea Santa Giustina din Padova, cât și la abația din Trier, în Germania, unde au fost aflate în anul 1127, prilej cu care abația a primit numele apostolului. Aceste mărturii apusene sunt târzii și au fost puse la îndoială încă din veacul al XVII-lea de bolandiști.
Numele lui Matia și scrierile puse pe seama lui
Tăcerea Scripturii asupra lui Matia a fost, încă din veacul al II-lea, o poartă deschisă pentru născociri. Clement Alexandrinul pomenește în Stromate o scriere numită Predaniile lui Matia, de care se foloseau basilidienii; iar Eusebiu de Cezareea, în Istoria bisericească (III, 25), așază o Evanghelie a lui Matia între cărțile lepădate, alături de celelalte plăsmuiri eretice.
Lucrul acesta merită luat aminte, fiindcă se repetă în istoria Bisericii: acolo unde izvorul apostolic tace, se grăbesc să vorbească cei ce vor să-și acopere învățătura cu un nume vrednic de crezare. Ereticii au ales tocmai numele apostolului despre care Scriptura nu spune nimic mai departe, socotind că nimeni nu-i va putea dovedi minciuna. Biserica le-a lepădat fiindcă nu se aflau în predania apostolică primită și mărturisită în Biserici și fiindcă nu se potriveau cu dreptarul credinței; numele unui apostol pus în fruntea unei scrieri nu era de ajuns ca să-i dea autoritate.
Apostolul despre care Scriptura nu mai spune nimic
Cu versetul care spune că sorțul a căzut peste Matia și că el s-a socotit împreună cu cei unsprezece apostoli (Fapte 1, 26), Scriptura încheie tot ce avea de spus despre acest bărbat. A primit Duhul la Cincizecime împreună cu ceilalți, a propovăduit, a pătimit, a murit; și nimic din toate acestea nu a fost scris.
Numele lui Iuda l-a ținut minte lumea întreagă. Numele lui Matia a rămas în pomenirea Bisericii, înscris pentru totdeauna în ceata celor doisprezece.
Aici se vede că apostolia nu se măsoară după cât s-a păstrat din ea în scris. Matia a stat, asemenea lui Petru, sub aceeași mână a lui Dumnezeu, a primit aceeași limbă de foc, a purtat aceeași slujire; iar din toată osteneala lui nu ni s-a păstrat decât ceasul în care Dumnezeu l-a arătat. Cel care se ostenește în Biserică fără să fie văzut are în Sfântul Matia un apostol care i-a mers înainte pe același drum.
Pomenirea zilei
Tot în ziua de 9 august, Biserica pomenește pe Sfinții Mucenici Iulian, Marcian, Ioan, Iacob, Alexie, Dimitrie, Foca, Petru, Leontie și Maria patriciana, care au pătimit în veacul al VIII-lea, sub împăratul Leon Isaurul, pentru icoana Mântuitorului de la poarta Halki, precum și pe Sfântul Mucenic Antonin din Alexandria.
Troparul Sfântului Apostol Matia, glasul al 3-lea:
Apostole Sfinte Matia, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.
Izvoare
- Faptele Apostolilor 1, 15-26
- Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, 12 și III, 25
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Faptele Apostolilor, Omilia III
- Clement Alexandrinul, Stromate, II, III, VII
- Sinopsisul atribuit lui Doroteu al Tirului
- Nichifor Calist Xanthopoulos, Istoria bisericească, II, 40
- Mineiul pe august, ziua a noua
- Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viețile Sfinților, luna august
Imagine: icoana Sfântului Apostol Matia, fotografie de Gmihail, CC BY-SA 3.0 RS, și Cetatea Gonio, fotografie de Soghomon Matevosyan, CC BY-SA 4.0, prin Wikimedia Commons. Compoziție adaptată, publicată sub CC BY-SA 4.0.
Cărți recomandate
Patru volume despre Faptele Apostolilor, tâlcuirea lor patristică și viețile sfinților pomeniți în august.
