Postul ne-a pregătit pentru trimitere; praznicul ne arată unde duce trimiterea dusă până la capăt: nu la odihnă, ci la cunună.
La 29 iunie, Biserica îi prăznuiește pe cei doi Apostoli Petru și Pavel. Dar ceea ce praznicul așază înaintea noastră, în chipul cel mai adânc, nu sunt isprăvile lor. Nu călătoriile lui Pavel, nu epistolele, nu cetățile în care s-a propovăduit pentru întâia oară Evanghelia, nu Bisericile întemeiate. Ce așază înaintea noastră ziua aceasta este moartea lor. Amândoi și-au sfârșit viața la Roma, în vremea împăratului Nero, mucenicește; și în aceeași zi liturgică i-a rânduit Biserica spre a-i cinsti împreună ca încununați.
Aici se ascunde o nedumerire pe care o trecem cu vederea din obișnuință. Un praznic este o bucurie. Și totuși ceea ce prăznuim este ziua pătimirii celor doi. Cum poate ziua morții să fie zi de bucurie pentru Biserică? Întreaga lumină a praznicului stă în răspunsul la această întrebare.
Postul care abia s-a încheiat ne-a învățat că Apostolii au fost cei trimiși, și că fiecare creștin este, la rândul său, un trimis. Dar trimiterea are un capăt. Praznicul ne arată care este el: nu un loc de odihnă la sfârșitul drumului, ci crucea și sabia. Cei doi nu s-au odihnit la capătul trimiterii lor; au murit pentru ea.
„Vei întinde mâinile tale și altul te va încinge”
Despre Petru știm că nu a căzut sub sabie din întâmplarea prigoanei, ci că moartea îi fusese vestită de mai înainte de Însuși Domnul. După Înviere, la malul mării, în urma întreitei întrebări și a întreitei mărturisiri a dragostei, Hristos îi descoperă sfârșitul:
„Adevărat, adevărat zic ție: Dacă erai mai tânăr, te încingeai singur și umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești. Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu. Și zicând aceasta, i-a grăit: Urmează Mie.” (Ioan 21, 18–19)
Evanghelistul nu lasă loc de îndoială asupra înțelesului: cuvântul a fost rostit însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu. Întinderea mâinilor este crucea. Cel care, în noaptea patimii, se lepădase de trei ori și plânsese cu amar, primește acum făgăduința de a-L urma pe Învățător până pe cruce — iar porunca de la sfârșit este una singură: Urmează Mie. Și Petru a urmat. După o veche tradiție a Bisericii, a cerut să fie răstignit cu capul în jos, socotindu-se nevrednic să moară întocmai ca Domnul său. Lepădarea de odinioară s-a întors, la urmă, în mărturisirea cea din urmă — nu rostită cu gura, ci scrisă cu trupul.
„Mi s-a gătit cununa dreptății”
Spre deosebire de Petru, Pavel își vede sfârșitul nu din gura altuia, ci îl mărturisește el însuși, în cea din urmă dintre epistolele sale, scrisă lui Timotei ca un testament:
„Căci eu de-acum mă jertfesc și vremea despărțirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.” (2 Timotei 4, 6–8)
Apostolul neamurilor vorbește aici ca un om care își știe ceasul aproape. Mă jertfesc — se vede pe sine ca pe o jertfă adusă. Și numește limpede ceea ce-l așteaptă dincolo de sabie: cununa dreptății. Pavel, fiind cetățean roman, nu a fost răstignit ca Petru, ci, după tradiție, a fost ucis de sabie, în afara cetății. Două morți deosebite, după cum deosebite fuseseră și viețile dinaintea lor: pescarul galileean și fariseul cărturar, fiecare pecetluindu-și trimiterea în felul croit pentru el. Dar una și aceeași cunună stă deasupra amândurora.
La Roma, capătul a două drumuri
Cei doi Apostoli porniseră pe căi cu totul deosebite. Petru, cel dintâi dintre cei Doisprezece, a propovăduit mai întâi celor de un neam cu el; Pavel, chemat cel din urmă, a dus Evanghelia, ca apostol al neamurilor, până la marginile lumii. Drumuri felurite, către oameni feluriți. Și totuși amândouă se sfârșesc în același loc: la Roma, în inima împărăției, cetatea în care se adunaseră toate neamurile pământului.
Că s-au întâlnit acolo nu este lucru al întâmplării. Lui Pavel, prins la Ierusalim și ținut sub pază, Domnul Însuși îi arătase că mărturia lui trebuie să ajungă până în cetatea aceea:
„Și în noaptea următoare, Domnul, stând lângă el, i-a zis: Îndrăznește, Pavele! Căci precum ai mărturisit cele despre Mine în Ierusalim, așa trebuie să mărturisești și la Roma.” (Faptele Apostolilor 23, 11)
Mărturia care începuse într-un colț al Galileii ajunge astfel în mijlocul lumii — și ajunge nu ca o biruință a puterii, ci ca o mărturie pecetluită cu sânge. Doi Apostoli trimiși către cele două margini ale aceleiași lumi — către Israel și către neamuri — se adună, la urmă, în cetatea care le stăpânea pe amândouă; și acolo, prin aceeași mărturie a sângelui, pecetluiesc Biserica cea una, adunată deopotrivă din iudei și din neamuri.
Mucenicia, pecetea apostoliei
De ce așază Biserica moartea lor în inima praznicului, iar nu faptele? Răspunsul stă în însuși cuvântul prin care îi numim. Mucenic tălmăcește grecescul martys, care înseamnă, mai întâi de toate, martor. Mucenicul este, înainte de orice, martorul. Iar apostolatul — trimiterea — își află desăvârșirea tocmai în mărturie: cel trimis este trimis ca să mărturisească, iar mărturia cea mai deplină, cea care nu mai poate fi pusă la îndoială de nimeni, este mărturia dată cu prețul vieții.
De aceea moartea Apostolilor nu este curmarea lucrării lor, ci pecetea ei. Tot ce propovăduiseră o viață întreagă cu cuvântul a fost adeverit, la urmă, cu sângele. Pe această mărturie întărită cu moartea s-a sprijinit credința Bisericii celei dintâi: cei care vestiseră Învierea nu și-au luat înapoi cuvântul nici în fața morții, ci l-au adeverit cu însăși viața lor. Praznicul nu prăznuiește, prin urmare, sfârșitul lucrării lor, ci împlinirea ei. Ceea ce ochiul firesc vede ca o înfrângere — doi bărbați osândiți la moarte de stăpânirea lumii acesteia — este, în adevăr, biruința cea mai deplină a trimiterii lor.
Cununa care se înmulțește
Iar pecetea aceasta nu stă numai pe cei doi. Petru și Pavel sunt cele mai limpezi chipuri ale ei, dar nu cele singure. După tradiția Bisericii, cei mai mulți dintre Apostoli și-au pecetluit propovăduirea prin mucenicie, fiecare în locul în care fusese purtat — risipiți peste tot pământul, dar uniți în același sfârșit. De aceea cinstirea celor doi corifei nu se închide în ei. Nu întâmplător, îndată după praznicul lor, la 30 iunie, Biserica prăznuiește Soborul celor Doisprezece Apostoli: cununa celor doi se deschide a doua zi către tot soborul celor trimiși, ca o singură cunună ce se înmulțește în multe.
Cei dintâi între apostoli
Și totuși, în mijlocul acestei mulțimi de apostoli și mucenici, Biserica îi așază pe cei doi mai presus de toți ceilalți și îi numește, în cântările ei, mai-marii apostolilor. De ce tocmai pe ei?
Pe Petru, fiindcă el a fost cel dintâi care a mărturisit, în numele tuturor, cine este Hristos. Când Domnul i-a întrebat pe ucenici cine cred ei că este, Petru a răspuns pentru toți:
„Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Matei 16, 16)
Pe această mărturisire l-a numit Domnul piatră. Petru este cel dintâi dintre cei Doisprezece, glasul lor înaintea Învățătorului, cel dintâi care a propovăduit după Pogorârea Duhului și a adus într-o singură zi mii de suflete la Hristos.
Pe Pavel, fiindcă, deși nu fusese între cei Doisprezece, ci chemat cel din urmă și dintr-un prigonitor, a dus Evanghelia mai departe decât oricare altul și a dat Bisericii cea mai mare parte din învățătura ei scrisă. Cele mai multe dintre epistolele citite până astăzi la slujbe sunt ale lui. El însuși mărturisea: „m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (1 Corinteni 15, 10).
Iar Biserica nu îl înalță pe unul deasupra celuilalt, nici nu îl așază pe Petru ca un singur cap peste ceilalți apostoli, ci îi împreunează pe amândoi într-un singur praznic. Întâietatea lor nu este o stăpânire asupra Bisericii, ci o întâietate a mărturisirii și a ostenelii. Cei doi, puși laolaltă, arată întregul: piatra mărturisirii drepte și osteneala care a dus-o până la marginile lumii. Niciunul singur nu este măsura; împreună sunt icoana întregii apostolii.
Ce dobândim din viața și cuvântul lor
La ce ne folosește însă, în viața de fiecare zi, să-i cunoaștem pe acești doi?
Mai întâi, viața lor ne este nădejde. Petru, piatra, se lepădase de Învățătorul său în noaptea cea mai grea; și totuși nu lepădarea a avut cuvântul de pe urmă, ci pocăința și lacrimile lui. Cel ce căzuse atât de adânc a fost ridicat și pus în fruntea apostolilor. Oricine a căzut și se socotește pierdut are în Petru dovada că nicio cădere nu este fără întoarcere, dacă urmează pocăința. Iar Pavel fusese mai întâi prigonitor al Bisericii, părtaș la uciderea întâiului mucenic; și tocmai pe el l-a ales harul ca apostol al neamurilor. Cel pe care trecutul îl apasă are în Pavel mărturia că harul lui Dumnezeu poate preface până și pe vrăjmaș în mărturisitor. Unul ne arată că nu suntem osândiți de căderile noastre; celălalt, că nu suntem osândiți de trecutul nostru.
Apoi, cuvântul lor ne este învățătură. Epistolele lui Petru și ale lui Pavel nu sunt scrieri închise în trecut, ci glasul viu al Apostolilor, citit la fiecare Liturghie. A-i cunoaște înseamnă a cunoaște credința apostolică așa cum a fost ea dintru început — nu din auzite, nici din tâlcuiri târzii, ci de la cei pe care Hristos i-a trimis. Cel ce vrea să afle ce este dragostea, sau ce este Biserica, sau cum lucrează harul, are de la Pavel cuvinte la care Biserica se întoarce de două mii de ani; cel ce caută bărbăție în necaz și nădejde în prigoană le află în cele scrise de Petru.
De aceea praznicul nu ne cheamă doar să-i cinstim de departe, ci să ne apropiem de ei: să luăm din viața lor îndrăznirea de a ne ridica, iar din cuvântul lor, dreapta credință care ne ține.
Postul întreba; praznicul răspunde
Postul Sfinților Apostoli, articolul de la începutul postului, punea asupra noastră o întrebare: pentru ce lucrare mă pregătesc? la ce sunt trimis? Praznicul dă acestei întrebări răspunsul cel mai adânc cu putință. Trimiterea dusă până la capăt nu se oprește la cuvânt, nici la faptă, ci ajunge la mărturie — iar mărturia cea deplină este cea de care s-au învrednicit cei doi.
Postul ne învăța să ne golim de noi înșine, ca să încapă în noi lucrarea Duhului. Mucenicia este golirea cea din urmă și desăvârșită: omul dă chiar și trupul, ultimul lucru care îi mai rămâne. Iar Domnul, vorbind tocmai în preajma mărturisirii lui Petru, așezase de mai înainte legea acestei goliri:
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Matei 16, 24–25)
Cel ce-și pierde sufletul pentru Hristos îl află — și nicăieri nu se vede aceasta mai limpede decât în ziua morții celor doi Apostoli, care, pierzându-și viața, au aflat-o.
Mucenicia cea fără de sânge
Dar nu toți cei trimiși sunt chemați să-și pecetluiască trimiterea prin sânge. Cei mai mulți dintre noi nu vom sta niciodată înaintea sabiei. Înseamnă oare că praznicul mucenicilor ne privește mai puțin? Dimpotrivă.
Biserica a cunoscut dintotdeauna și o mucenicie fără de sânge: mărturia de fiecare zi, în care omul moare nu o dată, ci puțin câte puțin — murind poftelor sale, voii sale, mâniei, slavei deșarte. Postul tocmai încheiat era și el o școală a acestei morți mărunte și necontenite. Cel ce se înfrânează, cel ce tace când ar voi să rănească, cel ce rabdă nedreptatea fără să întoarcă răul, cel ce mărturisește credința fără zarvă acolo unde aceasta îl costă — acela poartă, în chip ascuns, aceeași pecete a mărturiei. Nu i s-a cerut sângele, dar i se cere voia; și de multe ori a-ți da voia, zi după zi, este o moarte mai îndelungată decât a sabiei.
Părinții au văzut în această mărturie de fiecare zi o mucenicie a cugetului, o mucenicie de bunăvoie: nu pentru că ar înlocui mucenicia sângelui sau ar sta deasupra ei, ci pentru că poartă aceeași logică a lepădării de sine. Mucenicul își dă viața o singură dată și deplin; cel ce se nevoiește în taină își dă viața în mii de morți mărunte, neluate în seamă de nimeni. Cea dintâi este mai înfricoșată; cea de-a doua este mai lungă și mai ascunsă, fiindcă nu are nici ceasul ei limpede, nici cununa văzută, ci se cere reînnoită în fiecare dimineață. Cununa mucenicilor strălucește și deasupra acestei mărturii tăcute.
Ziua morții, zi de naștere
Acum se poate da răspuns întrebării de la început: cum poate ziua morții a doi oameni să fie praznic, adică bucurie? Pentru că, în Hristos, moartea mucenicului nu este sfârșit, ci naștere. Biserica cea dintâi nu numea ziua sfârșitului unui mucenic ziua morții lui, ci ziua nașterii — ziua în care s-a născut din lumea aceasta în viața cea adevărată. Praznicul de la 29 iunie este, în acest înțeles, ziua de naștere a celor doi stâlpi ai Bisericii: ziua în care Petru, întinzându-și mâinile pe cruce, și Pavel, plecându-și grumazul sub sabie, s-au născut deplin pentru Împărăție.
De aceea cântările praznicului nu pun înainte isprăvile Apostolilor, ci primesc chinurile și moartea lor ca pe rodul cel mai înalt al întregii lor vieți. Iar nouă, celor ce abia învățăm să murim puțin câte puțin, cei doi mucenici ne stau înainte nu doar ca podoabă a Bisericii, ci ca făgăduință: că aceeași cunună a dreptății pe care Dreptul Judecător o gătește celor ce I-au păzit credința este gătită și mărturiei celei tăcute, dacă va fi ținută până la capăt.
