Cum a făcut Cincizecimea din Apostoli alți oameni decât erau cu cincizeci de zile mai înainte
I. Paradoxul Apostolilor
Cei ce s-au pogorât de pe muntele Înălțării erau aceiași unsprezece bărbați care, cu cincizeci de zile mai înainte, fugiseră de pe Muntele Măslinilor în noaptea prinderii lui Hristos. Aceleași inimi care se cutremuraseră înaintea unei slujnice de curte. Aceleași guri care strigaseră, în noaptea spălării picioarelor, întrebări mărunte despre cine va fi mai mare. Aceleași suflete care, după Înviere, încă mai stăteau cu ușile încuiate de frica iudeilor.
Iar zece zile mai târziu, după Cincizecime, aceiași bărbați stăteau în mijlocul Ierusalimului — cetatea care își păstra încă pe străzi mirosul sângelui lui Hristos — și-L propovăduiau pe Cel Răstignit cu o îndrăzneală care nu mai cunoștea nici frică, nici împuținare. Petru, cel care nu îndrăznise să mărturisească pe Hristos înaintea unei slujnice, acum striga înaintea miilor de iudei. Toma, cel ce nu crezuse decât după pipăirea rănilor, mergea spre India. Andrei pleca spre Sciția. Ioan își întorcea ochii spre Patmos.
Ce s-a întâmplat în acele zece zile între Înălțare și Cincizecime? Nimic. Stăteau în casă, în rugăciune și în împreună-vorbire cu Maica Domnului și cu cei o sută douăzeci. Nu citiseră tratate noi. Nu primiseră catehumenat. Nu trecuseră prin nici un proces de formare. Și totuși, când au coborât în Ierusalim după pogorârea limbilor de foc, erau alți oameni.
Acesta este paradoxul Cincizecimii: aceiași oameni, dar alți oameni. Aceleași minți, dar lumină nouă. Aceleași inimi, dar foc nou. Și aceasta nu printr-o creștere, printr-o învățare, printr-un drum, ci instantaneu — prin pogorârea Cuiva.
Sfântul Ioan Hrisostom, în Omilia 4 la Faptele Apostolilor, descrie transformarea într-o singură frază pe care nici un dogmatic n-a putut s-o întreacă în precizie: „Oriunde este Duhul Sfânt de față, El face din oameni de lut, oameni de aur.” Aceasta este Cincizecimea. Nu o învățătură nouă. Nu un program de viață. Ci o pogorâre care preface materia însăși a omului.
Articolul acesta nu este o expunere despre ce înseamnă Cincizecimea. Este o invitație la a privi pe Apostoli înainte și după, la a descoperi Cine este Acela Care face dintr-un Petru fricos un Petru îndrăzneț, dintr-un Toma necredincios un mărturisitor până în India, dintr-un Ioan tăcut pe Patmos un văzător al Apocalipsei. Și a întreba: poate Duhul Acela să facă același lucru și astăzi? Cu noi?
Răspunsul Părinților este unul singur: da. Cincizecimea nu este o aniversare. Este o realitate care continuă.
II. Mărturia veche: Părinții pre-niceeni
Înainte de a deschide Cartea Faptelor și de a citi cum descriu evangheliștii Cincizecimea, să ascultăm cum vorbeau primii Părinți — cei ce au cunoscut pe Apostoli prin ucenicii lor direcți. Mărturia lor este apropiată de izvor, nu a fost încă formulată în categoriile dogmatice ale veacurilor IV-V, dar are o densitate proprie tocmai prin această apropiere.
Sfântul Iustin Martirul, scriind înainte de mijlocul veacului II, mărturisește în Dialogul cu Trifon (cap. 82) că darurile profetice care erau odinioară la iudei au trecut la Biserica neamurilor. Fiecare credincios primește, prin numele lui Hristos, daruri ale Duhului — duhul înțelepciunii, al sfatului, al puterii, al tămăduirii, al cunoștinței mai înainte, al învățăturii, al fricii de Dumnezeu — fiecare după măsura vredniciei sale.
Această mărturisire a Sfântului Iustin trebuie limpezită. Sfinții Părinți cinstesc în calendarul liturgic, în Duminica dinaintea Nașterii Domnului, pe „Sfinții Părinți după trup ai Domnului” — și începe șirul lor cu Adam și Eva, cu Set, cu Enoh, cu Noe, cu Avraam, cu patriarhii. Toți aceștia sunt drepți ai Vechiului Legământ, dar sunt cinstiți în Biserică drept ai noștri, ai Bisericii. Sfântul Pavel îi numește, în Epistola către Evrei, „nor de mărturii” care ne înconjoară (Evr. 12, 1). Iar Sfântul Petru, vorbind despre Israelul vechi, îl numește „neam ales, preoție împărătească, popor agonisit” (cu trimitere la Ieșirea 19, 5-6) — formule pe care apoi le aplică creștinilor neamurilor (I Petru 2, 9), semn că este una și aceeași taină.
Învățătura Sfinților Părinți despre Biserică se desfășoară, așadar, pe mai multe trepte. Drepții Vechiului Legământ erau parte a Bisericii ca făgăduință; așteptau pe Hristos. La Cruce și Înviere, Biserica a fost zidită ca împlinire — din coasta lui Hristos, prin apă și sânge, după cum vom vedea pe larg în secțiunea următoare. La pogorârea Domnului la iad, Hristos a scos pe drepții care așteptau în sânurile lui Avraam și i-a adus în Biserica văzută. La Cincizecime, Biserica zidită pe Cruce a primit pe Duhul Sfânt care o însuflețește și s-a arătat lumii ca trup deplin, propovăduind universal.
Pentru Sfântul Iustin, așadar, Biserica este împlinirea poporului ales al lui Dumnezeu — Israelul cel adevărat, „Israelul lui Dumnezeu” pe care îl numește Sfântul Pavel (Gal. 6, 16). Cincizecimea este momentul în care darurile Duhului încetează să fie partea unui singur popor după trup și devin partea oricărui om care crede, din orice neam. Biserica își păstrează continuitatea cu Avraam — nu prin sânge, ci prin credință (Rom. 4, 11-12) —, dar își primește acum plenitudinea, fiindcă Mesia a venit, a murit, a înviat și a trimis pe Duhul.
Sfântul Irineu de Lyon (†202), ucenic al Sfântului Policarp, care la rândul lui fusese ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul, dezvoltă mărturia despre Cincizecime în Adversus Haereses III, 17, 1-3. Două imagini sunt centrale la el: Cincizecimea ca Babel inversat și Duhul ca rouă pe pământul uscat.
Despre Babel inversat, Sfântul Irineu scrie:
„Luca spune că Duhul S-a pogorât peste ucenici la Cincizecime, după Înălțarea Domnului, cu putere de a deschide tuturor neamurilor porțile vieții și de a le face cunoscut Noul Legământ. Astfel s-a întâmplat ca oamenii de orice limbă să se unească într-un singur cântec de laudă a lui Dumnezeu, iar semințiile risipite, întoarse la unitate prin Duhul, au fost aduse Tatălui ca pârgă a tuturor neamurilor.„
Iar despre Duhul ca rouă, într-o imagine ce avea să fie reluată de Penticostar și de imnografia bizantină:
„Asemenea făinii uscate, care nu se poate face un singur aluat, o singură pâine, fără apă, nici noi cei mulți nu am fi putut deveni una în Hristos Iisus fără apa care vine din cer. Și asemenea pământului uscat, care nu rodește nimic fără să primească umezeală, nici noi, cei care eram odinioară ca un copac fără apă, n-am fi putut trăi vreodată și aduce roadă fără această îmbelșugată ploaie de sus.„
Imaginea aceasta este foarte importantă pentru cititorul modern, fiindcă răstoarnă o închipuire greșită despre Duhul Sfânt: că ar fi o „energie” sau o „putere” abstractă, o influență spirituală difuză. Pentru Sfântul Irineu, Duhul este apa care face din făină pâine — adică Cel ce dă omului unitate, formă, viață. Fără El, omul rămâne făină uscată: separat de ceilalți, fără gust, fără folos.
Și mai dezvoltă Sfântul Irineu o exegeză cutremurătoare a parabolei Bunului Samarinean. Hristos este Samarineanul; omul căzut între tâlhari este omenirea; ulei și vin sunt Tainele; iar hanul este Biserica. Cine este hangiul căruia i se încredințează omul rănit?
„Domnul, în milostivirea Sa pentru omul care căzuse în mâinile tâlharilor, după ce el Însuși i-a legat rănile și a lăsat în grija lui doi dinari care purtau chipul împărătesc, l-a încredințat Duhului Sfânt. Acum, prin Duhul, chipul și inscripția Tatălui și a Fiului ne-au fost dăruite, și este datoria noastră să folosim acest dinar încredințat nouă și să-l facem să aducă rod îmbelșugat pentru Domnul.„
Cincizecimea, așadar, este momentul în care Hristos, urcându-Se la Tatăl, încredințează omenirea răscumpărată Duhului Sfânt — adevăratul Hangiu al Bisericii. Această imagine va fi reluată mai târziu, dar nimic nu o întrece în limpezime.
Sfântul Ipolit Romanul (†235), în Tradiția Apostolică, păstrează una dintre cele mai vechi rugăciuni de chemare a Duhului în viața Bisericii. La hirotonia episcopului, Biserica veacurilor II-III se ruga: „Trimite-Ți Duhul Cel ce este de la Tine, prin care L-ai trimis Domnului nostru Iisus Hristos Apostolilor; și prin care a întemeiat Biserica în orice loc…” Cincizecimea este, așadar, încă din veacul II, considerată evenimentul fondator al fiecărei slujiri în Biserică. Fiecare hirotonie este o Cincizecime nouă, locală.
Această linie a Părinților pre-niceeni este de o mare importanță fiindcă răspunde unei obiecții moderne: că teologia despre Duhul Sfânt s-ar fi format târziu, la sinoade. Nu. Ea se afla deja în Biserică, în limbajul ei viu, încă din primul veac de după Apostoli. Sinoadele n-au inventat-o; au apărat-o.
III. Exegeza Faptelor 2, 1-13
Textul Cincizecimii — Faptele Apostolilor 2, 1-13 — este atât de cunoscut încât riscă să nu mai fie ascultat. Părinții, însă, l-au citit cu o atenție pe care nici un comentator modern nu o întrece. Sfântul Ioan Hrisostom îi dedică o omilie întreagă în comentariul său la Faptele Apostolilor — Omilia 4 —, iar Sfântul Chiril al Ierusalimului face din Cincizecime culmea celor optsprezece Cateheze baptismale rostite, după tradiție, chiar în Biserica Sfântului Mormânt, foarte aproape de locul Foișorului.
Ascultă întâi mărturia Sfântului Chiril, care vorbea acolo unde se petrecuse evenimentul:
„Iisus, așadar, S-a suit la cer și a împlinit făgăduința. Căci le zisese: «Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da vouă alt Mângâietor» (Ioan 14, 16). Stăteau, așadar, așteptând venirea Duhului Sfânt; și când a sosit ziua Cincizecimii, aici, în această cetate a Ierusalimului — căci și această cinste ne aparține nouă; și nu vorbim despre cele bune care s-au întâmplat la alții, ci despre cele care ne-au fost dăruite nouă — în ziua Cincizecimii, zic, stăteau ei, și S-a pogorât Mângâietorul din ceruri, Păzitorul și Sfințitorul Bisericii, Cârmuitorul sufletelor, Cârmaciul celor zguduiți de furtună, Cel ce duce pe rătăciți la lumină, Cel ce prezidează asupra luptătorilor și încununează pe biruitori.” (Cateheza 17, 13)
Această enumerare — Păzitor, Sfințitor, Cârmuitor, Cârmaci, Călăuzitor, Stăpân al luptelor, Încununător al biruitorilor — nu este retorică. Este descrierea concretă a ceea ce face Duhul în fiecare suflet după Cincizecime. Fiecare titlu este o lucrare distinctă, dar toate ale Aceluiași Duh.
Sfântul Ioan Hrisostom dezvoltă tipologia Cincizecimii ca seceriș. Faptele Apostolilor 2, 1 spune: „Și când s-a împlinit ziua Cincizecimii.” Pentru cititorul iudeu, Cincizecimea era praznicul roadelor — Shavuot, ziua de cincizeci de zile după Paști, când se aducea ca pârgă holdele. Iar Hrisostom comentează:
„Vezi tipul (preînchipuirea)? Ce este această Cincizecime? Vremea în care secera era pusă la holdă, și se făcea strânsul roadelor. Vezi acum realitatea: când a venit timpul de a pune secera Cuvântului — căci aici, ca o seceră ascuțită, S-a pogorât Duhul. Căci ascultați cuvintele lui Hristos: «Ridicați ochii și vedeți câmpurile, că sunt albe spre seceriș» (Ioan 4, 35).„
Cincizecimea, așadar, nu este un eveniment fără rădăcină în Vechiul Legământ. Este împlinirea praznicului iudaic — așa cum Paștile Învierii este împlinirea Paștilor mielului. Dumnezeu n-a aruncat Vechiul Legământ; l-a împlinit, dezvăluindu-i sensul ascuns. Praznicul recoltei devine praznicul recoltei sufletelor.
Despre vuietul „ca al unei suflări de vânt puternic” (FA 2, 2), Sfântul Ioan Hrisostom observă:
„Acel vuiet era ca un izvor de apă. Aceasta arăta îmbelșugarea, după cum focul arăta vehemența. Aceasta nu s-a întâmplat niciodată la prooroci; căci pentru sufletele ne-îmbătate de Duhul, asemenea pogorâri nu sunt însoțite de mare tulburare. Dar «când se vor îmbăta cu vinul cel nou», atunci, da, este așa cum aici. Iar la prooroci era altfel.„
Distincția aceasta este teologică, nu doar retorică. La prooroci, Duhul venea ca atingere — atingea limba lui Isaia (Is. 6), atingea gura lui Ieremia (Ier. 1, 9), apuca cu mantia lui Ilie pe Elisei (4 Regi 2). Era o atingere prin afară. La Cincizecime, Duhul vine ca foc care intră înlăuntru și ca apă care umple. Nu mai e atingere — e locuire. Nu mai e dar — e Persoană. Iar la aceasta vom reveni în secțiunea VI.
Despre limbile „ca de foc” (FA 2, 3), Sfântul Chiril al Ierusalimului oferă o exegeză liturgic-tipologică:
„S-au împărtășit de foc, nu de focul arzător, ci de focul mântuitor; de focul care arde spinii păcatelor, dar dă strălucire sufletului. (…) Și S-a așezat asupra lor în chip de limbi de foc, ca ei să se încununeze cu cununi noi și duhovnicești prin limbi de foc pe creștetele lor. O sabie de foc oprea odinioară porțile Raiului; o limbă de foc, care a adus mântuirea, a redat darul.” (Cateheza 17, 15)
Sabia de foc de la porțile Raiului (Fac. 3, 24) — oprea pe om afară. Limba de foc la Cincizecime — îl reintroduce înăuntru. Heruvimul care păzea cu sabie aprinsă acum păzește cu limbă aprinsă. Și ce era oprire devine deschidere. Acesta este geniul exegezei patristice — vede Scriptura ca un singur fir care merge de la Facere până la Apocalipsă.
Iar despre vorbirea în limbi care urmează — fenomenul lingvistic care a uluit mulțimea —, Sfântul Chiril dezvoltă imaginea pe care Sfântul Irineu doar o schițase: Cincizecimea ca Babel inversat.
„Mulțimea ascultătorilor s-a tulburat — a fost o a doua amestecare, în locul celei dintâi, cea rea, de la Babilon. Căci la acea amestecare de limbi era despărțire de cuget, pentru că gândul lor era vrăjmaș lui Dumnezeu; aici însă mințile au fost refăcute și unite, pentru că obiectul era dumnezeiesc. Mijloacele căderii au fost mijloacele restaurării.” (Cateheza 17, 17)
Babel inversat
La Babilon, oamenii vorbeau o singură limbă dar erau dezbinați în inimă; au fost despărțiți în limbi ca pedeapsă pentru unirea lor în răzvrătire. La Cincizecime, oamenii vorbeau multe limbi, dar Apostolii au fost auziți de fiecare în limba lui — semn că răul Babilonului fusese vindecat. Despărțirea limbilor rămâne (Apostolii nu vorbeau toți o singură limbă restaurată — vorbeau limbile auzitorilor), dar despărțirea inimilor încetează. Unitatea Bisericii nu desființează diversitatea popoarelor: o sfințește.
Aceasta este una dintre cele mai importante învățături ale Cincizecimii pentru veacul în care trăim. Biserica nu uniformizează. Nu impune o singură limbă, o singură cultură, un singur stil. Biserica vorbește, prin Duhul, limba fiecăruia. Sfințește pe român ca român, pe grec ca grec, pe arab ca arab. Cu condiția ca inima să fie întoarsă la Dumnezeu.
Iar mulțimea care zicea „sunt plini de must” (FA 2, 13) primește, prin Sfântul Chiril, o întâmpinare uimitoare:
„«Sunt plini de must», ziceau, și grăiau adevărat, deși în batjocură. Căci, într-adevăr, era vinul cel nou — harul Noului Legământ. Dar acest vin nou era dintr-o Viță duhovnicească, care de multe ori rodise în Prooroci, și înmugurise în Noul Legământ. (…) Sunt beți cu o beție trează, ucigătoare pentru păcat și de viață făcătoare pentru inimă, o beție potrivnică celei trupești; căci aceasta din urmă pricinuiește uitarea chiar a celor cunoscute, pe când cealaltă dăruiește cunoștința chiar a celor necunoscute.” (Cateheza 17, 18-19)
„Beție trează” — νηφάλιος μέθη, frază pe care o vor relua hesicaștii pentru a descrie starea celui ce a primit harul. Este o stare paradoxală: omul nu mai stăpânește în sine însuși după socotelile lumii, dar este mai treaz decât oricine. A pierdut cunoștința celor trecătoare și a primit cunoștința celor veșnice.
Aici se cuvine să răspundem la o întrebare pe care exegeza Faptelor o stârnește firesc: a fost Cincizecimea ziua întemeierii Bisericii? Întrebarea nu este una academică. În spațiul ortodox contemporan se aude des formula simplificată „Cincizecimea este ziua de naștere a Bisericii„, repetată în predici, articole de portal, manuale catehetice și chiar în cuvântări ierarhice. Formula are un sâmbure de adevăr, dar trecută în această formă, ea ascunde Crucea, iar pierderea aceasta este teologic gravă. Părinții vorbesc altfel.
Sfântul Ioan Hrisostom, în Cateheza a III-a către cei ce se pregăteau pentru Botez, vorbește despre nașterea Bisericii nu de la Cincizecime, ci de la Cruce — din coasta lui Hristos, când s-au scurs apă și sânge:
„De aceea simbolurile Botezului și ale Euharistiei au curs din coasta Lui; din coasta Sa a zidit Hristos Biserica, după cum a zidit pe Eva din coasta lui Adam. Moise dă un semn al acestei taine atunci când povestește despre întâiul om și îl face să strige: «Os din oasele mele și carne din carnea mea!» După cum Dumnezeu a luat o coastă din coasta lui Adam pentru a zidi pe femeie, tot așa Hristos ne-a dat sânge și apă din coasta Sa pentru a zidi Biserica. Dumnezeu a luat coasta când Adam era într-un somn adânc, și tot așa Hristos ne-a dat sângele și apa după ce El Însuși a murit.” (Sf. Ioan Hrisostom, Cateheza a III-a, 13-19, SC 50)
Aceeași învățătură o reia Sfântul Hrisostom și în Omilia 20 la Epistola către Efeseni, atunci când comentează cuvântul Apostolului Pavel despre Hristos și Biserică: „Cum am putea arăta că Biserica a izvorât din coasta lui Hristos? Scriptura ne-o spune limpede. Când Hristos a fost ridicat pe Cruce, după ce a fost pironit pe ea și a murit, unul din ostași I-a împuns coasta și a ieșit sânge și apă. Din acel sânge și apă, întreaga Biserică s-a ridicat.” Două locuri independente, aceeași teologie — semnul unei învățături care era pentru Sfântul Hrisostom de necombătut.
Și nu este singurul. Sfântul Metodiu de Olimp (†311), episcop și mucenic dinaintea Sinodului I Ecumenic — așadar martor pre-niceean —, în Banchetul celor zece fecioare învață același lucru: Hristos a adormit în extazul Patimii Sale, și Biserica, mireasa Sa, a ieșit din rana coastei Sale, după cum Eva ieșise din coasta lui Adam. Mărturia Sfântului Metodiu are o greutate deosebită fiindcă vine din veacul III, înainte ca dogmatica să fie sistematizată — adică din epoca în care Biserica păstra încă în viu cuvântul care fusese transmis de la Apostoli.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheza 13 despre Cruce, dezvoltă tema cu o exegeză liturgică: apa și sângele din coasta Domnului sunt temeiurile a două lucrări ale Bisericii — apa pentru cei luminați prin Botez, sângele pentru martiri în vremurile de prigoană. Faptul că Sfântul Chiril vorbește acestea în catehezele baptismale rostite chiar în Biserica Sfântului Mormânt, la doi pași de locul Răstignirii, dă cuvintelor sale o forță suplimentară: el arăta cu degetul locul.
Sfântul Ambrozie al Mediolanului, în Tâlcuire la Luca (II, 86) — Părinte apusean cinstit în Biserica Ortodoxă la 7 decembrie —, învață că Biserica s-a format din coasta lui Hristos pe Cruce, după chipul Evei din coasta lui Adam. Aceeași tipologie a Noului Adam o reia și în Despre Tainele — tratatul lui despre Botez și Euharistie.
Iar Sfântul Apostol Pavel însuși așezase mai dinainte temelia biblică a acestei învățături — în Epistola către Efeseni (5, 25-27): „Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt, și ca s-o înfățișeze Sieși, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură.” Și în cuvântul către presbiterii din Efes: „Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (FA 20, 28). Sângele și apa Crucii — iată cu ce s-a zidit, câștigat, sfințit Biserica. Nu cu altceva.
Avem astfel un consens patristic puternic și convergent: Sfântul Metodiu în veacul III (martor pre-niceean), Sfântul Chiril al Ierusalimului în veacul IV, Sfântul Ambrozie, Sfântul Ioan Hrisostom (în două locuri independente) — toți spun un singur lucru: Biserica s-a zidit pe Cruce, din coasta lui Hristos. Iar această învățătură nu este o speculație teologică târzie, ci a fost rostită fără întrerupere de la Părinții apostolici prin veacurile IV-V și păstrată mai departe în imnografia bizantină — căci în Vinerea Mare, când Biserica cântă „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape„, iconografia răstignirii arată îngerii adunând în potire sângele și apa scurse din coasta Domnului — o reprezentare directă a Bisericii care se naște în acea clipă.
Iată cum se așază lucrurile, după mărturia unanimă a Părinților: Biserica este zidită pe Cruce, după cum Eva fusese zidită din coasta lui Adam. Cincizecimea nu este, așadar, zidirea Bisericii. Cincizecimea este pogorârea Duhului peste Biserica deja zidită prin moarte și înviere; este însuflețirea ei deplină; este arătarea ei văzută în lume ca instituție divino-omenească, propovăduind și botezând trei mii de suflete într-o singură zi.
Trei momente, așadar, prind împreună întreaga taină a Bisericii: pe Cruce a fost zidită din coasta lui Hristos, la Înviere a primit pe Duhul prin suflarea Domnului asupra Apostolilor, iar la Cincizecime s-a arătat lumii ca trup viu, plin de Duhul, propovăduind universal. Niciun moment nu se poate desprinde de celelalte fără ca taina să sufere pierdere. A spune că Biserica s-a născut la Cincizecime, fără a pomeni Crucea, este a tăia coasta din care a izvorât. Iar Sfinții Părinți nu permit această tăiere.
IV. De ce acum: cele zece zile între Înălțare și Cincizecime
Apostolii au primit pe Duhul Sfânt deja la Înviere — atunci când Domnul a suflat asupra lor și le-a zis: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, se vor ierta, cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 22-23). De ce, atunci, mai era nevoie de Cincizecime? De ce zece zile de așteptare după Înălțare? De ce încă o coborâre a Duhului?
Răspunsul Părinților este unul singur, dar exprimat în multe feluri.
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că la Înviere Domnul a dat Apostolilor „atâta har cât putea să cuprindă vasul lor„, iar la Cincizecime i-a îmbrăcat cu plinătatea:
„Dar deși le-a dăruit harul atunci, urma să-l reverse mai îmbelșugat; și le-a zis: «Sunt gata să vi-l dau chiar acum, dar vasul nu poate încă să-l cuprindă; pentru o vreme, deci, primiți cât puteți cuprinde din har, și așteptați mai mult; ci rămâneți în cetatea Ierusalimului până ce veți fi îmbrăcați cu putere de sus» (Luca 24, 49). Primiți acum în parte; apoi veți fi îmbrăcați cu plinătatea. Căci cel ce primește, are darul în parte; dar cel ce este îmbrăcat, este învăluit cu totul în veșmântul său.” (Cateheza 17, 12)
Imaginea aceasta — vasul care nu poate încă să cuprindă, harul „în parte” la Înviere și plinătatea la Cincizecime — răspunde unei întrebări reale. Apostolii crezuseră în Înviere. Mâncaseră cu Hristos cel înviat. Pipăiseră rănile Lui. Și totuși, în noaptea Cincizecimii, încă mai stăteau în casă, fără să iasă la propovăduire. Ceva esențial le mai lipsea.
Sfântul Grigorie Teologul, în Cuvântarea 41 la Cincizecime, dă răspunsul cel mai precis. Distincția lui este una dintre culmile teologice ale Părinților, și o cităm pe larg fiindcă pe ea se sprijină tot ce vom spune mai departe:
„Duhul lucra mai întâi în îngeri (…). Apoi a lucrat în Părinții și în Proorocii: cărora le-a dat cunoștința despre Dumnezeu. Unora le-a dat și cunoștința de mai înainte a viitorului, făcându-i să vadă cele viitoare ca prezente. (…) Și a lucrat în ucenicii lui Hristos — în trei etape, după măsura primirii lor: înainte de proslăvirea lui Hristos prin patimă; apoi după Înviere, când Hristos a suflat asupra lor; și în sfârșit la Cincizecime.
Cea dintâi arătare era nedeslușită; cea de a doua, mai limpede; cea de acum, desăvârșită, căci Duhul nu mai este de față doar prin lucrare, ca la început, ci în ființă — οὐσιωδῶς —, dacă se poate spune așa, viețuind și locuind cu ei. Căci se cuvenea — odată ce Fiul Se făcuse cunoscut nouă trupește — ca și Duhul să Se arate trupește; iar după ce Hristos S-a întors la locul Său, ca Duhul să se pogoare la noi, venind ca Domn.” (Cuv. 41, 11)
Acesta este unul dintre cele mai importante texte ale teologiei patristice despre Duhul Sfânt. Distincția pe care o face Sfântul Grigorie — între lucrarea Duhului (ἐνέργεια) la prooroci și prezența Duhului în ființă (οὐσιωδῶς) la Cincizecime — este cheia care deschide întregul mister.
Înainte de Cincizecime, Duhul lucra prin afară, prin atingeri, prin descoperiri. Venea la prooroci, lucra prin ei, apoi se retrăgea. Profeții erau „purtați de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 21), dar nu Îl aveau locuitor înlăuntrul lor. Era o vizitare, nu o locuire.
La Cincizecime, Duhul vine să rămână. Nu mai vizitează — locuiește. Nu mai lucrează ca o putere venită din afară — este de față în însăși ființa Bisericii. Iată de ce Apostolii înainte și după sunt aceiași oameni, dar alți oameni. Înainte aveau pe Duhul lângă ei. Acum Îl aveau înlăuntrul lor.
Aceleași zece zile între Înălțare și Cincizecime au și un alt sens, care merită amintit pe scurt: au fost zile de pregătire prin rugăciune. Faptele 1, 14 spune: „Toți aceștia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus, și cu frații Lui.” Apostolii n-au primit Duhul în pat. L-au primit în rugăciune. Iar acest amănunt are valoare pentru fiecare creștin până la sfârșitul veacurilor: Duhul vine peste cei ce-L așteaptă în rugăciune neîncetată. Mărturia Faptelor 1, 14 este o instrucțiune de viață, nu un detaliu istoric.
V. Transformarea instantanee
Acum ajungem la întrebarea care a generat acest articol. Cum a fost cu putință ca Apostolii să devină, într-o singură clipă, alți oameni? Cunoaștere, curaj, dor de mărturisire, înțelegere a Scripturilor — toate primite simultan, prin har, fără ucenicie, fără îndelung proces?
Există un precedent în Vechiul Testament care arată că Dumnezeu poate da omului dintr-o dată ceea ce, în chip firesc, ar cere ani de învățare. Cartea Ieșirii spune despre Beţaleel (Vesseleil, în românește) — meșterul care a făcut Cortul mărturiei: „Iată am chemat pe nume pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din neamul lui Iuda. Și l-am umplut de Duhul lui Dumnezeu, de înțelepciune, de pricepere, de știință și de meșteșugire în tot lucrul, ca să născocească planuri, să lucreze cu aur, cu argint și cu aramă, să sape pietre de pus în lucrare și să strunjească lemnul ca să facă tot felul de lucruri” (Ieș. 31, 2-5).
Toate acestea — meșteșug, planuri, lucrare de aur și pietre, sculptură în lemn — date dintr-o dată, prin „umplerea cu Duhul lui Dumnezeu„. Nu prin ucenicie. Nu prin ani de școală. Prin pogorâre.
Sfântul Vasile cel Mare, în Despre Sfântul Duh (cap. 16), arată că Duhul este împreună-lucrător cu Tatăl și cu Fiul în însăși zidirea lumii. Aplicând Psalmul 32, 6 — „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit, și cu duhul gurii Lui toată puterea lor” — Sfântul Vasile învață că Cuvântul nu este un simplu sunet trecător, nici „Duhul gurii Lui” o suflare materială, ci Persoană dumnezeiască împreună-lucrătoare cu Cuvântul la facerea tuturor celor văzute și nevăzute, după bunăvoirea Tatălui.
Deci Duhul este Cel ce dă puterea — atât cerului fizic, cât și omului. Și cum a putut da cerului toată puterea în clipa creației, tot așa poate da omului, într-o clipă, toate darurile.
Sfântul Ioan Hrisostom dezvoltă aceeași logică, dar dintr-o altă direcție. El compară modul în care Apostolii au primit Duhul cu modul în care l-au primit proorocii Vechiului Testament:
„Moise era cel mai mare dintre prooroci, totuși, când alții trebuia să primească Duhul, el suferea împuținare. Dar aici nu este așa; ci, precum focul aprinde câte văpăi vrea, așa și aici, mărimea Duhului s-a arătat în aceea că fiecare a primit un izvor al Duhului — așa cum El Însuși spusese mai înainte, că cei ce cred în El vor avea «o fântână de apă curgătoare spre viața veșnică» (Ioan 4, 14).” (Omilia 4 la FA)
Distincția aceasta — între Moise și Apostoli — este foarte importantă. Când Moise a primit cei șaptezeci de bătrâni care să-l ajute la judecată (Num. 11, 16-30), Duhul a fost luat de la el și împărțit la ei. Era o singură „porție” de Duh, distribuită. La Cincizecime, fiecare Apostol a primit nu o părticică, ci un izvor întreg al Duhului. Și fiecare credincios botezat primește același izvor — nu o părticică din izvorul Apostolilor.
Astfel se rezolvă teologic paradoxul Apostolilor. Ei n-au crescut treptat în cunoaștere. N-au primit informații. Au primit pe Cel ce este Izvorul cunoașterii. Aveau pe Hristos înaintea lor și auzeau pildele; după Cincizecime, aveau pe Duhul Care le tâlcuia toate. Cum a spus Domnul: „Iar El, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; că nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi, și cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16, 13).
Apostolii nu mai aveau nevoie să învețe Scripturile cum le învățase Pavel la picioarele lui Gamaliel. Le înțelegeau dintr-o privire, fiindcă Cel ce inspirase Scripturile vorbea în ei. Sfântul Petru, care nu citise filozofie greacă, vorbea în Areopag împotriva poeților greci, fiindcă Duhul îi dădea cunoaștere directă, nu mediată prin cărți. Sfântul Pavel, întors din Damasc, n-a urmat cursuri de teologie creștină: a primit Evanghelia direct de la Hristos înviat (Gal. 1, 11-12), prin Duhul.
Sfântul Ioan Hrisostom rezumă această transformare în pagina cea mai cunoscută a Omiliei 4:
„Iată ce înseamnă să fii om duhovnicesc! Numai să ne aducem și noi într-o stare vrednică de harul de sus, și toate devin lesnicioase. Căci, ca un om de foc căzând în mijlocul paielor n-ar lua nicio vătămare, ci ar pricinui foc altora — tot astfel și Apostolii s-au luptat cu acești potrivnici cu mare îndrăzneală. (…) Căci oriunde este Duhul Sfânt de față, El face din oameni de lut, oameni de aur. Uită-te, te rog, la Petru acum: cercetează bine pe acel om plăpând și neînțelegător — așa cum a zis Hristos: «Oare și voi încă sunteți nepricepuți?» — pe omul care, după acea minunată mărturisire, a fost numit «Satană». Și gândește-te că omul acela, după ce s-a temut chiar și de întrebarea unei slujnice sărmane, acum, în mijlocul poporului — un popor întreg care nu voia decât moarte — vorbește cu atâta îndrăzneală încât însăși această îndrăzneală devine o dovadă neîndoielnică a Învierii.„
Aceasta este Cincizecimea: nu o învățătură nouă, nu o tehnică spirituală, nu un program ascetic, ci pogorârea Cuiva care preface materia însăși a omului. Lutul devine aur. Petru fricos devine Petru îndrăzneț. Și nu printr-o creștere progresivă, ci instantaneu.
Iar aceasta este nădejdea fiecărui creștin. Nu trebuie ani de ucenicie spirituală pentru ca Duhul Sfânt să te transforme. El poate face aceasta într-o clipă, dacă ești curat și deschis. Cincizecimea nu este o realizare omenească. Este un dar.
VI. Lupta pentru dumnezeirea Duhului
În articolul precedent despre Taina Sfintei Treimi, am parcurs deja istoria luptei pentru dumnezeirea Duhului Sfânt în veacul IV. Aici nu repetăm acea expunere, dar amintim ceea ce este indispensabil pentru înțelegerea Cincizecimii.
În anii imediat de după Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), când dumnezeirea Fiului fusese apărată prin termenul homoousios, s-au ridicat unii care, primind dumnezeirea Fiului, refuzau dumnezeirea Duhului. Aceștia, numiți pneumatomahi (de la grecescul πνευματομάχοι — „luptători împotriva Duhului”), spuneau că Duhul ar fi o creatură — o ființă slujitoare, mai înaltă decât îngerii, dar nu Dumnezeu.
Sfântul Atanasie cel Mare, în Epistolele către Serapion (c. 359-360), a fost cel dintâi care a respins această rătăcire cu argumente patristice consistente. Sfântul Vasile cel Mare, în Despre Sfântul Duh (c. 375), a oferit tratatul cel mai dezvoltat. Sfântul Grigorie de Nyssa, în Către Ablavie, a explicat de ce trei Persoane nu fac trei dumnezei. Sfântul Ambrozie al Mediolanului, în Apus, a scris De Spiritu Sancto (c. 381) — prima lucrare latină despre Duhul Sfânt, datorată în mare parte traducerii lui Vasile și a Capadocienilor.
Iar Sfântul Grigorie Teologul, în Cuvântarea 41 la Cincizecime, a rostit acea descriere a Duhului Sfânt care a devenit chiar formula dogmatică pentru veacurile următoare:
„Sfântul Duh a fost de-a pururi și este și va fi, fără început, fără sfârșit, dar veșnic rânduit și numărat împreună cu Tatăl și cu Fiul. Căci nu era cândva potrivit ca Fiul să-I lipsească Tatălui, sau Duhul Fiului. Ar fi fost cea mai mare necinste pentru dumnezeire să fi ajuns la plinătatea desăvârșirii printr-o întâlnire de gând (de parcă ar fi schimbat sfatul). Deci Duhul de-a pururi este împărtășit, dar nu Se împărtășește; desăvârșește, dar nu Se desăvârșește; umple, dar nu Se umple; sfințește, dar nu Se sfințește; îndumnezeiește, dar nu Se îndumnezeiește.” (Cuv. 41, 9)
Această formulă — Duhul îndumnezeiește, dar nu Se îndumnezeiește — este expresia cea mai concentrată a dumnezeirii Duhului. Dacă Duhul ar fi creat, atunci omul, primind Duhul, ar primi o creatură; și nici o creatură nu poate face altă creatură să devină Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate îndumnezei. Așadar, dacă omul devine „părtaș dumnezeirii” (II Petru 1, 4) prin Duhul, atunci Duhul însuși este Dumnezeu.
Sfântul Vasile cel Mare merge mai departe și descrie pe Duhul Sfânt cu o frază pe care nici un alt Părinte n-a întrecut-o în precizie filozofică:
„Iar pe titlul Duhului — cine, auzindu-l, nu este înălțat cu sufletul, cine nu-și ridică gândul la firea supremă? Se numește «Duhul lui Dumnezeu», «Duhul adevărului care de la Tatăl purcede», «Duh drept», «Duh povățuitor». Numele Său propriu și deosebit este «Duh Sfânt», nume potrivit prin excelență pentru tot ce este netrupesc, curat imaterial și nedespărțit. (…) Suntem siliți să înaintăm cu gândirea spre cel mai înalt și să cugetăm o esență inteligentă, în putere nesfârșită, în mărime nelimitată, nemăsurată de timpuri sau veacuri, dăruitor îmbelșugat al bunătăților Sale.” (Despre Sfântul Duh, cap. 9)
Și finalul aceluiași capitol, care leagă întreaga dogmatică despre Duh de realitatea îndumnezeirii:
„Aici vine cunoașterea de mai înainte a viitorului, înțelegerea tainelor, priceperea celor ascunse, împărțirea darurilor, cetățenia cerească, locul în corul îngerilor, bucuria fără sfârșit, rămânerea în Dumnezeu, asemănarea cu Dumnezeu și, cea mai înaltă dintre toate, devenirea-Dumnezeu.„
„Devenirea-Dumnezeu” — θεὸν γενέσθαι. Aceasta este teologia îndumnezeirii rostită fără ocoliș. Iar Duhul Sfânt este Cel ce o face. Nu o lucrare a Duhului. Duhul însuși.
Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) a definit dogmatic ceea ce Părinții apăraseră prin scrierile lor. În Simbolul de credință, articolul despre Duhul Sfânt — pe care îl rostim la fiecare Sfântă Liturghie — sună așa: „Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.” Fiecare cuvânt al acestui articol este un răspuns la pneumatomahi: Domn (nu slugă), de viață făcător (nu zidit), din Tatăl purcede (nu este creat de Tatăl), împreună-închinat și împreună-slăvit (deci de aceeași cinste cu Tatăl și cu Fiul), a grăit prin prooroci (este același Duh în Vechiul și Noul Testament).
Cincizecimea, așadar, este pogorârea lui Dumnezeu Însuși, în Persoana Duhului Sfânt — nu a unei energii a Lui, nu a unei influențe, nu a unui dar oarecare, ci a unei Persoane dumnezeiești. Acesta este temeiul ontologic al transformării Apostolilor: nu i-a vizitat o energie, ci a venit în ei o Persoană.
VII. Mărturisirea siriacă: Sfântul Efrem Sirul
Tradiția siriacă a Bisericii — cea care s-a format în Edesa și în Nisibe, în limba siriacă, soră apropiată a aramaicii pe care a vorbit-o Hristos — are despre Cincizecime o mărturie pe care o exprimă altfel decât tradiția greacă. Ea cântă, nu argumentează. Și totuși spune același lucru.
Sfântul Efrem Sirul (†373), poet și teolog, diacon al Bisericii din Edesa, autor al multor sute de imne, este vocea acestei tradiții. Imnele lui — madrashe, în siriacă — au fost cântate în slujbele Bisericii siriene neîntrerupt de la veacul IV până astăzi. Iar puterea lor stă în paradoxul iubit: imagini imposibile, care pentru rațiune sunt absurde, dar care pentru inima credinței deschid o ușă către taină.
În Imnul al 8-lea la Botezul Domnului, Sfântul Efrem leagă într-o singură imagine cuptorul lui Nabucodonosor, Botezul Domnului și pogorârea Duhului Sfânt:
„Cei vestiți trei tineri în Babilon, în cuptorul cel de foc s-au botezat și au ieșit. Au intrat și s-au scăldat în noianul văpăii; au fost izbiți de valurile cele aprinse. Și s-a pogorât asupra lor acolo roua care cădea din cer; ea a dezlegat de pe ei legăturile împăratului celui pământesc. Iată, cei vestiți trei au intrat și au găsit un al patrulea în cuptor. Fericiți sunteți voi, ale căror trupuri au fost făcute să strălucească! Acel foc văzut care a biruit pe dinafară a arătat focul Duhului Sfânt care este amestecat — iată! — în apa Botezului.„
Imaginea este uluitoare: cuptorul lui Nabucodonosor este preînchipuirea Cincizecimii și a Botezului în același timp. Cei trei tineri (Anania, Azaria, Misail) intră în foc — și nu se mistuie, fiindcă roua cerească îi învăluiește. Iar focul acela exterior, care nu îi arde, este o preînchipuire a focului Duhului Sfânt care se amestecă, la Cincizecime, în trupul Apostolilor și nu îi arde, ci îi face să strălucească.
Sfântul Efrem prinde, prin acest paradox, ceea ce tradiția greacă va exprima prin teologia energiilor necreate ale lui Palama: focul Duhului nu este foc material care arde, ci foc necreat care strălucește. Apa care arde și focul care răcorește — formula paradoxală pe care siriana o cultivă cu predilecție.
Această mărturisire siriacă a Cincizecimii merită amintită fiindcă ne învață că teologia despre Duhul Sfânt nu se reduce la formula dogmatică precisă a Capadocienilor. Ea se mărturisește și prin cântare, prin imagine paradoxală, prin paradox cinstit. Iar Biserica Ortodoxă, care a primit imnografia siriacă în Penticostarul ei (multe stihiri și tropare au origine siriacă, prelucrate prin Sfântul Damaschin și Sfântul Cosma de Maiuma), păstrează această îndoită vorbire — atât a argumentului dogmatic, cât și a cântării paradoxale. Cincizecimea se trăiește deopotrivă cu mintea care înțelege și cu inima care cântă.
VIII. Lucrarea Duhului în Apostoli — șapte trăsături
Ce a făcut concret Duhul Sfânt în Apostoli la Cincizecime? Faptele Apostolilor capitolul 2 ne arată un Petru care vorbește, dar nu ne spune ce s-a schimbat înlăuntrul Apostolilor. Părinții, citind cu atenție textul și viața de mai departe a Apostolilor, au identificat șapte trăsături ale lucrării Duhului în ei. Aceste șapte trăsături, recapitulate aici după Sfântul Ioan Hrisostom în primul rând, sunt și măsura a ceea ce poate face Duhul în noi.
1. Curajul (παρρησία) — încetarea fricii.
Aceasta este transformarea cea mai vizibilă. Apostolii care fugiseră în noaptea prinderii, care stăteau cu ușile încuiate de frica iudeilor, ies dintr-odată în piața Ierusalimului. Sfântul Petru, cel ce nu îndrăznise în fața unei slujnice, propovăduiește în fața miilor și îi acuză direct pe locuitorii Ierusalimului: „Pe Iisus Nazarineanul (…) pe Acesta voi L-ați omorât” (FA 2, 22-23). Această îndrăzneală — parresia în greacă — nu este o îndrăzneală omenească. Este darul Duhului. Sfântul Ioan Hrisostom spune că această îndrăzneală a Apostolilor „devine însăși ea o dovadă neîndoielnică a Învierii„. Cine vede un Petru aprins, nu mai poate tăgădui că Hristos a înviat. Curajul Apostolilor este apologia cea mai puternică a credinței.
2. Înțelegerea Scripturilor.
Petru, care în noaptea Învierii nu înțelegea nici proorocia despre Iona pe care însuși Domnul i-o spusese (Mat. 12, 39-40), acum, la Cincizecime, citează din Ioil (FA 2, 16-21), din Psalmul 15 (FA 2, 25-28), din Psalmul 109 (FA 2, 34-35). Și nu doar le citează, ci le aplică profetic. A văzut deodată ce nu văzuse înainte: că tot Vechiul Testament vorbea despre Hristos. Aceeași Scriptură pe care o auzea din copilărie a devenit, prin Duhul, deschisă pentru el. Iată ce făgăduise Domnul: „Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăța toate” (Ioan 14, 26).
3. Vorbirea în alte limbi.
Sfântul Chiril al Ierusalimului explică: „Galileeanul Petru sau Andrei vorbea persa sau medeza. Ioan și ceilalți Apostoli vorbeau orice limbă către cei din neamuri. (…) Ce dascăl s-ar putea găsi vreodată atât de mare încât să învețe pe oameni dintr-o dată lucruri pe care nu le-au învățat? Atâția ani învață ei prin gramatică și alte arte numai să vorbească grecește bine; și nici toți nu o vorbesc la fel de bine; retorul reușește, poate, să vorbească bine, iar gramaticul uneori nu bine. Dar Duhul Sfânt i-a învățat multe limbi deodată — limbi pe care în toată viața lor nu le cunoscuseră. Aceasta este, într-adevăr, înțelepciune nesfârșită, aceasta este putere dumnezeiască.” (Cateheza 17, 16)
4. Iubirea unul de altul.
După Cincizecime, Apostolii care fuseseră în concurență — cine va fi mai mare? — devin „o inimă și un suflet” (FA 4, 32). Egoismul moare la Cincizecime. Apare comuniunea de bunuri — nu ca un sistem socio-economic, ci ca o roadă a iubirii: „Nimeni nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște” (FA 4, 32). Acesta este semnul cel mai clar că Duhul Sfânt e prezent: nu vorbirea în limbi (care a fost dată o singură generație), nu minunile (care nu se țin în loc), ci iubirea între frați.
5. Puterea de a face minuni.
Petru și Ioan vindecă pe ologul de la Poarta Frumoasă a templului (FA 3, 1-10). Petru, doar trecând prin oraș, vindecă bolnavi cu umbra sa (FA 5, 15). Pavel, la Efes, vindecă bolnavi prin batiste și ștergare aduse de la trupul său (FA 19, 12). Acestea nu sunt isprăvi personale. Sunt manifestări ale Duhului prin trupurile Apostolilor. Sfântul Chiril spune că „Duhul botează și sufletul cel dinăuntru” — și de aceea trupurile Apostolilor, sfințite prin Duhul, devin medii ale puterii Lui.
6. Cunoașterea de mai înainte a celor viitoare.
Sfântul Petru, la Iope, are vedenia cu vasul care coboară din cer cu vietățile necurate (FA 10, 9-16), prin care învață că neamurile pot intra în Biserică. Sfântul Pavel, la Milet, prevestește că în Ierusalim îl așteaptă lanțurile (FA 20, 23). Și acestea nu sunt cugetări omenești despre viitor — sunt descoperiri ale Duhului. Sfântul Grigorie Teologul spune că această cunoaștere a viitorului era și la prooroci, dar la Apostoli e mai limpede, mai sigură, mai concretă, fiindcă Duhul nu mai e oaspete vremelnic, ci locuitor neîntrerupt.
7. Bucuria în suferință.
Aceasta este, poate, trăsătura cea mai uimitoare. Apostolii bătuți în consiliul iudeilor pleacă „bucurându-se că s-au învrednicit să fie batjocoriți pentru numele lui Hristos” (FA 5, 41). Pavel și Sila, în temniță, cântă imne (FA 16, 25). Bucuria aceasta nu este o atitudine omenească pozitivă. Este roada Duhului, prima dintre cele numite de Sfântul Pavel: „Iar roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea” (Gal. 5, 22-23).
Ascultă acum încă o dată cuvântul Sfântului Hrisostom care concentrează toate aceste șapte trăsături într-o singură imagine, una dintre cele mai puternice ale literaturii patristice:
„Iată ce înseamnă să fii om duhovnicesc! Numai să ne aducem și noi într-o stare vrednică de harul de sus, și toate devin lesnicioase. Căci, ca un om de foc căzând în mijlocul paielor n-ar lua nicio vătămare, ci ar pricinui foc altora — tot astfel și Apostolii s-au luptat cu acești potrivnici cu mare îndrăzneală. (…) Căci oriunde este Duhul Sfânt de față, El face din oameni de lut, oameni de aur.„
Aurul nu poate fi vătămat de foc. Aurul nu rugineşte. Aurul nu se topește decât la temperaturi pe care doar Dumnezeu Însuși le poate da. Apostolii deveniseră aur, și de aceea nu i-a putut nimic distruge — nici închisorile, nici biciuirile, nici răstignirile, nici sabia. Numai la sfârșit, când moartea trupească i-a luat, ei n-au pierdut nimic, fiindcă aurul rămâne aur și în mormânt.
Aceasta este nădejdea fiecărui creștin: că poate, prin Duhul, deveni aur. Nu prin propria stăruință. Prin pogorârea Duhului.
IX. Roadele, darurile, harismele
Sfânta Scriptură deosebește în mod limpede între roadele Duhului, darurile Duhului și harismele Duhului. Aceste trei realități au fost adesea amestecate în vorbirea creștinilor moderni, dar Părinții au păstrat distincția cu strictețe.
Roadele Duhului sunt cele numite de Sfântul Pavel în Galateni 5, 22-23: „Iar roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea.” Acestea sunt virtuțile care cresc în sufletul celui ce are Duhul, ca roadele care cresc pe pomul sănătos. Roadele sunt obligatorii pentru orice creștin. Nu există creștin fără ele. Iar lipsa lor este semnul lipsei Duhului. Sfântul Pavel nu zice „roadele cuiva care a primit darurile mari”, ci pur și simplu „roada Duhului„. Cine nu are aceste nouă, nu are pe Duhul.
Darurile Duhului sunt cele șapte de la Isaia 11, 2-3, citate adesea de Părinți: „Și Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu — Duhul înțelepciunii și al înțelegerii, Duhul sfatului și al puterii, Duhul cunoștinței și al bunei-credințe; și-L va umple pe El Duhul fricii de Dumnezeu.” Acestea sunt date oricărui botezat — sunt zestrea cu care intri în Biserică. Sfântul Vasile cel Mare spune: „El este Duhul înțelepciunii și al înțelegerii, al sfatului și al puterii, al cunoștinței și al pietății, al fricii„. Toate aceste șapte sunt una singură — Duhul Sfânt Însuși, care se face în noi după nevoia fiecăruia: înțelepciune când avem nevoie de înțelepciune, putere când avem nevoie de putere, frică de Dumnezeu când suntem în pericol să cădem în mândrie.
Harismele Duhului sunt cele numite de Sfântul Pavel în I Corinteni 12, 8-10: „Unuia i se dă, prin Duhul, cuvântul înțelepciunii; altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței. Și unuia i se dă, întru același Duh, credința; iar altuia, darurile vindecărilor, întru același Duh. Unuia faceri de minuni; altuia proorocie; altuia deosebirile duhurilor; altuia feluri de limbi; iar altuia tălmăcirea limbilor.” Acestea sunt daruri deosebite, împărțite, după voia Duhului. Nu sunt date tuturor, ci unora — pentru folosul Bisericii. Pavel însuși zice imediat: „Oare toți sunt apostoli? Oare toți prooroci? Oare toți învățători? Oare toți fac minuni?” (I Cor. 12, 29).
Distincția aceasta are o consecință practică foarte importantă: nimeni nu trebuie să caute harismele. Nimeni nu trebuie să se simtă mai puțin creștin dacă nu are darul facerilor de minuni sau al vorbirii în limbi. Aceste harisme sunt date după voia Duhului, nu după râvna omului. Cine le râvnește, le pierde. Cine se smerește și caută doar roadele și darurile fundamentale, primește, dacă Duhul vrea, și harisme — dar nu pentru sine, ci pentru folosul aproapelui.
Iar dacă vrem să vedem o icoană vie a tuturor acestor trei realități întâlnite într-un singur om al veacului XX, întoarcerea privirii spre Sfântul Porfirie Kavsokalivitul (†1991) ne arată ceva foarte limpede. Născut în Eubeea, mers de copil la Sfântul Munte, retras într-o sărăcie pe care nimeni n-a căutat-o, Porfirie a trăit ascuns o jumătate de veac. Iar din ascundere, către sfârșitul vieții, a izbucnit în lumea ortodoxiei contemporane ca un om care purta în el toate darurile Apostolilor.
Mărturia Mitropolitului Hierotheos Vlachos al Nafpaktosului, care l-a cunoscut personal, îl așază sobru între teologii harismatici și empirici ai veacului XX: un om care nu citise tratate dogmatice, dar care vorbea despre Dumnezeu așa cum vorbește cineva care L-a văzut. Părea că trăiește pe pământ, dar cu mintea în cer; avea harul înainte-vederii, al străvederii, al tămăduirii — și totuși le purta toate cu o smerenie atât de adâncă, încât celor ce stăteau lângă el le venea greu să creadă că de la el venea lucrarea.
Harismele Sfântului Porfirie, atestate canonic prin canonizarea sa în 2013 de Patriarhia Ecumenică, sunt cele ale Apostolilor: înainte-vederea (de la 14 ani vedea ce făceau monahii în chiliile lor, la depărtare), străvederea (cunoștea gândurile celor ce veneau la el înainte ca ei să deschidă gura), tămăduirea bolilor (vindecase prin rugăciune nenumărați bolnavi, inclusiv boli grave atestate medical), darul vorbirilor duhovnicești, alungarea duhurilor necurate, vederea la distanță, deosebirea gândurilor, mirosirea duhovnicească — adică simțirea direct a curăției sau a păcatului în cei ce veneau la el.
Și totuși, Sfântul Porfirie n-a făcut din harisme niciodată un subiect de mândrie. Învățătura pe care o lăsa celor ce veneau la el ca să dobândească asemenea daruri era simplă: smerirea înaintea lui Dumnezeu este temelia oricărei harisme adevărate. Iar dacă Duhul Sfânt nu dăruiește harismele, smeritul are oricum partea cea mai bună — pe Însuși Dumnezeu, care nu se ia de la cel ce-L caută în adevăr.
Aceasta este învățătura ortodoxă despre harisme: nu căuta darurile, caută pe Dăruitor. Iar dacă Dăruitorul ți le va da, primește-le smerit, nu pentru tine, ci pentru a sluji altora. Iar dacă nu ți le va da — ai oricum tot ce trebuie, dacă L-ai primit pe El.
Sfântul Porfirie întorcea adesea pe cei ce veneau la el către inima problemei: Duhul Sfânt este iubire. Cine are iubire, are pe Duhul Sfânt. Iar iubirea adevărată nu se naște din voința proprie, ci se aprinde în inimă prin lucrarea Duhului Sfânt — atunci când inima este curățită de patimi.
Iată întoarcerea la I Corinteni 13. Sfântul Pavel, după ce numerează harismele, încheie cu un cuvânt aspru: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.” Harismele fără iubire sunt zgomot. Iubirea fără harisme rămâne iubire. Aceasta este ierarhia pe care Sfântul Porfirie a trăit-o și a învățat-o.
În veacul al XX-lea și al XXI-lea, când mișcările harismatice protestante au răspândit o căutare febrilă a darurilor — vorbire în limbi, vindecări, proorocii — Biserica Ortodoxă a păstrat această măsură. Nu pentru că ar refuza darurile (le-a avut și le are, cum se vede din Sfântul Porfirie sau din Sfântul Paisie Aghioritul), ci pentru că știe că drumul către ele trece prin iubire și smerenie, nu prin râvna directă. Cine caută harismele direct, le pierde. Cine caută pe Hristos și pe Duhul Sfânt, le primește, dacă vrea Duhul.
X. Simțirea Duhului în om
Există în viața fiecărui creștin o întrebare nerostită, dar dureroasă: pot eu să simt pe Duhul Sfânt în mine, sau Cincizecimea a fost doar pentru Apostoli?
Răspunsul Părinților este unul singur: da, fiecare creștin poate simți pe Duhul. Nu doar Apostolii. Nu doar Sfinții cei mari. Fiecare. Iar dacă nu-L simțim, nu este pentru că El nu este în noi, ci pentru că ceva ne împiedică să-L simțim.
Această învățătură s-a dezvoltat în tradiția Părinților filocalici, începând cu Sfântul Macarie Egipteanul în veacul IV și culminând cu Sfântul Simeon Noul Teolog în veacul XI și Sfântul Grigorie Palama în veacul XIV.
Sfântul Macarie Egipteanul (sec. IV), în corpusul Celor 50 de Omilii duhovnicești, dezvoltă imaginea sufletului adăpat din Duhul așa cum mădularele celui ce bea vin se prefac în vin: cel ce gustă Duhul lui Dumnezeu nu mai este același, ci se preface în El, iar mintea pătrunsă de lumina dumnezeiască se face ea însăși lumină. Iar despre Cincizecime, Sfântul Macarie atrage atenția asupra unui amănunt care nu trebuie pierdut: slava pe care o aveau Apostolii ascunsă în sufletele lor de la suflarea Domnului în seara Învierii nu strălucise încă în afară; abia la Cincizecime a izbucnit și pe trupurile lor, în chip de limbi de foc. Aceasta este învățătură esențială: harul Botezului este înlăuntru, ascuns, așteptând momentul în care va izbucni și în afară.
Sfântul Diadoh al Foticeei (†c. 486), unul dintre Părinții cei mai precisi ai tradiției hesicaste, explică tehnic ce se întâmplă în sufletul botezatului:
„Unii și-au închipuit că în mintea celor botezați sunt ascunse împreună și harul, și păcatul — adică Duhul adevărului și duhul rătăcirii. (…) Eu însă, din Sfânta Scriptură și din însăși înțelegerea minții, am ajuns să cunosc altfel lucrurile. Înainte de Sfântul Botez, harul îmboldește sufletul spre bine din afară, iar Satana pândește în adâncurile lui, încercând să oprească toate căile minții spre cele dumnezeiești. Dar din clipa în care ne renaștem prin botez, demonul este afară, iar harul înăuntru.” (Cele 100 capete, 76)
Această distincție este capitală. Înainte de Botez, harul era din afară (chema, îndemna, atrăgea), iar răul era înlăuntru (răsărea din adâncul firii căzute). După Botez, situația este răsturnată: harul este înlăuntru, iar răul este din afară (atacă, ispitește, încearcă să intre — dar nu mai stăpânește înlăuntrul sufletului decât dacă i se deschide ușa prin păcat).
Sfântul Diadoh continuă, explicând de ce mulți botezați nu simt harul deși îl au:
„Mai întâi, după cum am spus mai sus, harul ascunde prezența sa la cei botezați, așteptând voirea sufletului; însă atunci când omul își întoarce voia cu totul către Domnul, atunci harul își arată prezența în inimă printr-o simțire negrăită.” (Cele 100 capete, 85)
Iată dezlegarea misterului. Harul Botezului este în noi, dar se ascunde. Nu pentru că ar fi neputincios, ci pentru că așteaptă voirea liberă a omului. Dacă omul își întoarce inima spre Dumnezeu, harul iese din ascundere și se face simțit. Dacă omul rămâne îndreptat către lume, harul rămâne ascuns — prezent, dar tăcut.
Aceasta este Cincizecimea personală a fiecărui creștin. Botezul ne dă pe Duhul. Întoarcerea inimii face ca pe Duhul să-L simțim. Iar simțirea aceasta nu este o senzație sentimentală — este, după Diadoh, o „simțire negrăită„, un fel de cunoaștere directă, fără cuvinte, prin care sufletul știe că Dumnezeu este aproape de el.
Sfântul Marcu Ascetul, contemporan cu Diadoh, întărește aceeași învățătură: Hristos, locuind în noi taină duhovnicească prin Botez, Își face simțită prezența pe măsura împlinirii poruncilor. Nu fiindcă nu ne-am împărtășit de har nu simțim prezența harului, ci pentru că, neîmplinind poruncile, ne lipsim de simțirea harului care zace în noi.
Cu alte cuvinte: nu ne lipsește darul. Ne lipsește simțirea darului. Iar simțirea vine prin viața după porunci. Postul, rugăciunea, milostenia, iertarea, păzirea inimii — toate acestea nu cumpără harul (nu se poate cumpăra), ci deschid harul ascuns în noi.
Sfântul Simeon Noul Teolog (†1022) — unul dintre cei trei sfinți pe care Biserica i-a numit „Teologul” cu titlu propriu, alături de Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfântul Grigorie din Nazianz, fiindcă a grăit despre cele dumnezeiești din vedere directă, nu din învățătură de carte — a scris cu o forță aspră împotriva celor ce socoteau că simțirea Duhului nu mai este accesibilă creștinilor de după Apostoli. Tocmai fiindcă văzuse el însuși lumina cea necreată și o descrisese cu o limpezime nemaiîntâlnită, Sfântul Simeon putea vorbi despre simțirea Duhului ca martor, nu ca teoretician. Pentru el, cel care zice că nu se simte venirea Duhului în el mărturisește chiar prin aceasta că nu a primit-o; căci Duhul Sfânt, când vine, nu vine cu zgomot, dar nici nu trece neobservat. Iar Cincizecimea, în viziunea Sfântului Simeon, nu este o simplă pomenire anuală — este realitatea Bisericii care nu încetează: Duhul care s-a pogorât atunci asupra Apostolilor nu s-a retras nicicând, ci locuiește în Biserică, se dăruiește prin Taine, umple pe cei ce-L cheamă cu credință.
În Cuvântul Etic al X-lea, Sfântul Simeon dezvoltă această învățătură pe larg, mustrând pe cei ce socotesc că vremea harului a trecut și că nu mai este loc decât pentru o credință rece. Iar în Imnele iubirii dumnezeiești, el plânge cu lacrimi pentru câți creștini, primind pe Duhul la Botez, rămân străini de El în restul vieții — mărturisindu-L cu buzele, fără să-L cunoască cu inima.
Sfântul Grigorie Palama (†1359), apărătorul isihasmului, închide cercul teologic. Pentru el — și aici se vede culmea învățăturii patristice despre Cincizecime —, lumina pogorâtă asupra Apostolilor în chip de limbi de foc nu este altceva decât însăși lumina pe care cei trei Apostoli o văzuseră pe Tabor la Schimbarea la Față a Domnului. Acolo, pe muntele Schimbării, lumina se arăta lor ca vedere exterioară. La Cincizecime, aceeași lumină se așază înlăuntrul lor.
Aceasta este cheia: Cincizecimea este interiorizarea Taborului. Ceea ce Apostolii văzuseră ca o vedere exterioară pe munte, devine, la Cincizecime, realitate interioară. Și aceeași lumină pe care Sfinții isihaști — Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama — au văzut-o în rugăciune este lumina Taborului interiorizată prin Cincizecime.
Iar la sfârșitul șirului acestor mărturii, ascultă pe Sfântul Siluan Athonitul (†1938), unul dintre cei mai mari Sfinți ai veacului XX, om simplu, fără carte, dar care a primit Duhul așa cum L-au primit Părinții vechi. Iată cum vorbește el despre simțirea Duhului:
„Cine vrea să cunoască pe Domnul, acela trebuie să iubească pe vrăjmaşi. Cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt.„
Și cuvântul care leagă pneumatologia (învățătura despre Duh) de etică (învățătura despre faptă), criteriul prin care Sfântul Siluan distingea pe cel ce are pe Duhul de cel ce nu-L are:
„Dacă cineva se roagă mult şi posteşte, dar n-are iubire pentru vrăjmaşi, nu poate avea pace sufletească.„
Și un alt cuvânt, despre cum prezența harului se face simțită prin starea inimii față de aproapele și de vrăjmași:
„Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; şi dacă tu gândeşti despre el că Domnul îl iubeşte, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; şi dacă crezi că Domnul iubeşte mult făptura Sa şi ţi-e milă de întreaga zidire şi-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, iar pe tine însuţi te socoteşti mai rău decât toţi, aceasta înseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfânt.„
Acesta este testul pe care nici un creștin nu poate fugi de el. Vorbim în limbi? Bun. Facem minuni? Foarte bun. Avem cunoaștere de mai înainte a viitorului? Și mai bun. Dar iubim pe cei ce ne urăsc? Iertăm celor ce ne-au făcut rău? Ne rugăm pentru cei ce ne-au prigonit? Dacă nu, Sfântul Siluan ne spune limpede: oricâte am avea, nu avem pe Duhul. Iar dacă avem doar atât, dar iubim pe vrăjmași — Îl avem pe Duhul, indiferent ce alte daruri ne lipsesc.
Iar pentru cei ce nu mai simt nimic, care s-au răcit, care plâng și nu mai primesc răspuns, Sfântul Siluan are cuvântul pe care Domnul i l-a spus lui după ani îndelungați de căutare a harului pierdut: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” Nu este o învățătură a deznădejdii — este o învățătură a smereniei adânci. Ține-te coborât, dar nu cădea în deznădejde. Și prin această smerenie, Duhul Se va întoarce.
Cincizecimea nu este o memorie. Este o pregătire pentru chemarea pe care fiecare creștin o face Duhului în fiecare clipă. Vino și Te sălășluiește întru noi.
XI. Cincizecimea liturgică: rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare
Biserica Ortodoxă nu doar amintește Cincizecimea o dată pe an — o retrăiește. Iar momentul cel mai înalt al acestei retrăiri este Vecernia mare a Cincizecimii cu plecarea genunchilor, slujbă unică în tot anul liturgic.
În toate cele cincizeci de zile dintre Paști și Cincizecime, creștinul ortodox nu îngenunchează. Această neîngenunchere este semnul biruinței: am fost înviați împreună cu Hristos, deci stăm drepți. Iar la Vecernia praznicului, pentru întâia oară după Paști, plecăm genunchii. Și o facem rostind cele trei rugăciuni atribuite Sfântului Vasile cel Mare — texte de o frumusețe și o densitate teologică nemaiîntâlnite altundeva în anul liturgic.
Prima rugăciune este o adresare către Tatăl. Sună așa:
„Preacurate, neîntinate, fără-de-început, nevăzute, neînțelese, necercetate, neschimbate, nebiruite, nemăsurate, nepătimitoare Doamne, Cela ce singur ai nemurirea și locuiești întru lumină neapropiată; Cela ce ai făcut cerul și pământul și marea și toate cele zidite întru ele…„
O lungă serie de epitete care nu spun nimic concret despre Dumnezeu — și totuși spun totul. Toate atributele Dumnezeirii prin negare: necurat nu, neîntinat nu… Iar la sfârșit: „locuiește întru lumină neapropiată„. Aceeași lumină pe care Apostolii au văzut-o pe Tabor și au primit-o la Cincizecime — lumină dincolo de care omul firesc nu poate trece, dar care prin Duhul devine accesibilă.
A doua rugăciune este o adresare către Fiul, dar înnoiește chemarea Duhului:
„Trimite-ne nouă pe Mângâietorul Tău Cel Preasfânt, Cel ce de la Tine purcede, ca un dar; pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor sfinților Tăi.„
Această chemare este, în adâncul ei, epicleza — chemarea Duhului — pe care Biserica o aduce pentru fiecare creștin. La fiecare Liturghie, preotul cheamă pe Duhul peste daruri. La fiecare hirotonie, peste cel ce este hirotonit. La Vecernia Cincizecimii, peste toată comunitatea adunată, peste fiecare suflet îngenuncheat.
A treia rugăciune este către Duhul Sfânt, și conține o lucrare unică în Tradiția răsăriteană: cere pomenire pentru cei adormiți, inclusiv pentru cei căzuți în iad:
„Cela ce și în această atotdesăvârșită și mântuitoare sărbătoare ai binevoit a primi rugăciunile celor adormiți, dăruindu-le și lor mare nădejde de a primi izbăvire de cele ce-i țin pe ei și odihnă…„
Aceasta este unică în tot anul liturgic. Doar la Cincizecime Biserica își întinde rugăciunea către cei aflați în întunecimile lăcașului morții, mijlocind ca Duhul Sfânt să se pogoare și asupra lor. Este o îndrăzneală teologică pe care numai Tradiția răsăriteană o păstrează. Ea își are temeiul în I Petru 3, 19 — Hristos a propovăduit duhurilor din închisoare — și în convingerea adâncă a Părinților că Duhul Sfânt poate lucra și acolo unde mintea omenească încetează a-L vedea.
Iar troparul praznicului, pe care îl cântă fiecare biserică ortodoxă în lume la Cincizecime, concentrează în câteva cuvinte ceea ce am descris în zece secțiuni:
„Binecuvântat ești, Hristoase Dumnezeul nostru, Cela ce preaînțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt; și printr-înșii lumea ai vânat. Iubitorule de oameni, slavă Ție!„
„Pe pescari preaînțelepți„. Iată Cincizecimea: oameni de lut deveniți oameni de aur. Pescari din Galileea deveniți teologi care au întors lumea. Iar mijlocul: „trimițându-le lor Duhul Sfânt„. Asta este tot. Nu școală, nu cărți, nu ucenicie — pogorârea Duhului.
Condacul, care urmează troparului, leagă Cincizecimea direct cu Babel:
„Când S-a pogorât Cel Preaînalt, amestecând limbile, despărțit-a neamurile; iar când a împărțit limbile cele de foc, întru unire pe toți a chemat. Și cu un glas slăvim pe Preasfântul Duh.„
Aceeași teologie pe care am citit-o la Sfântul Chiril al Ierusalimului, dar concentrată în patru rânduri de cântare. Iar imnografia bizantină — în primul rând canonul iambic al Sfântului Ioan Damaschin și canonul Sfântului Cosma de Maiuma —, dezvoltă toate aceste teme în stihiri, tropare, sedealne, irmoase. La fiecare slujbă a Cincizecimii, Biserica le rostește.
Părintele Cleopa Ilie, în îndelungata sa lucrare de duhovnic la Sihăstria, dădea Cincizecimii o atenție deosebită între praznicele anului — privind-o ca pe ziua în care Biserica își vede mai limpede decât oricând taina propriei sale ființe.
XII. Iconografia Cincizecimii
Iconografia ortodoxă a Cincizecimii ne învață teologie. Pictura nu este aici doar ornament — este o expunere a învățăturii în culori și forme.
În icoana clasică bizantină a Cincizecimii, vedem doisprezece Apostoli așezați în formă de potcoavă (sau de semicerc). Iar deasupra capului fiecăruia, o limbă de foc. Compoziția este formată cu grijă. Lipsește un element care, ne-am aștepta, ar trebui să fie acolo: nu apare Hristos. La aproape toate praznicele împărătești, Hristos este în centru — la Botez, la Schimbare, la Înviere. La Cincizecime, însă, El nu apare în chip vizibil. Acolo unde ne-am aștepta să-L vedem, vedem o lumină — Duhul Sfânt, energia Treimii — sau, în multe icoane, o reprezentare simbolică (un soare cu raze sau o porumbiță).
Ce ne învață această absență? Că Hristos s-a întors la Tatăl. Că acum este „altul” Care lucrează în Biserică — Duhul Sfânt. Nu un alt Dumnezeu, ci o altă Persoană a Aceluiași Dumnezeu. Acesta este mesajul: Hristos lipsește din icoană fiindcă acum lucrează prin Duhul, nu mai trupește.
În locul central al icoanei, unde s-ar putea aștepta Hristos, apare adesea o figură pe care icoanele moderne ne învață să o numim Cosmos — un bătrân cu coroană, care reprezintă lumea, neamurile, pe care Apostolii sunt trimiși să le aducă la Hristos. Bătrânul ține în mâini douăsprezece suluri — învățătura Apostolilor — și își ridică ochii către limbile de foc.
Iconografia Cincizecimii are o istorie care merită amintită, fiindcă ea însăși este o mărturisire de credință în dezvoltare. Cele mai vechi reprezentări ale praznicului apar prin veacul al VI-lea. Una dintre cele mai cunoscute este miniatura din Evangheliarul lui Rabula (Mesopotamia/Siria, anul 586), unde Cincizecimea e zugrăvită alături de Înălțare. În aceste icoane vechi, în partea de sus, coboară din cer mâna lui Dumnezeu — dextera Dei, „dreapta Domnului” —, semn al Tatălui Care nu poate fi zugrăvit ca chip omenesc, dar Care lucrează și trimite. Sub mâna Tatălui este zugrăvit Porumbelul, chip al Duhului Sfânt, iar din El coboară razele peste Apostoli. Învățătura acestei forme vechi este limpede: Tatăl este Cel ce trimite pe Duhul peste Apostoli, prin Fiul cel înălțat. Cincizecimea nu este o lucrare a Duhului separată de Tatăl și de Fiul, ci lucrarea întregii Treimi.
În unele icoane, în locul de sus, în loc de mâna Tatălui sau de chipul lui Hristos, se zugrăvește simbolul Treimii întregi: un Tron gol (semn al Tatălui), pe care stă Evanghelia (semn al Fiului-Cuvânt), și deasupra Porumbelul (semn al Duhului). Aceasta este Etimasia — „tronul pregătit” — care arată că Cincizecimea este descoperirea deplină a Sfintei Treimi în lume.
Un amănunt cere lămurire: în icoana clasică a Cincizecimii nu este zugrăvită Maica Domnului. Lucrul acesta pare surprinzător, fiindcă din Faptele Apostolilor (1, 14) știm că Maica Domnului era în Foișor împreună cu Apostolii, stăruind în rugăciune. În icoanele cele mai vechi (până în veacul al VII-lea) ea apărea uneori în mijloc. Dar tradiția iconografică ulterioară a scos-o din centru — nu din necinste, ci dintr-o pricină teologică precisă, pe care o lămurim îndată.
Și mai trebuie observat un amănunt esențial: în icoana clasică a Cincizecimii, locul central de sus, între Petru și Pavel, este lăsat gol. Cei doi se află în vârful semicercului, dar între ei rămâne un loc neocupat. Tradiția iconografică numește acest loc Scaunul Învățătorului — cathedra —, locul de cinste în jurul căruia ucenicii se adună. Iar acest loc este gol pentru că este locul lui Hristos, capul nevăzut al Bisericii, Cel care s-a înălțat trupește la ceruri, dar continuă să prezideze prin Duhul. Părintele iconar Nicolas Ozolin spune despre acest loc gol că nu este doar un element necesar al icoanei ortodoxe a Cincizecimii, ci pare să fie cheia indispensabilă pentru înțelegerea corectă a întregii icoane. Iar Paul Evdokimov, în Arta icoanei, explică pe larg această tăcere a centrului: ea nu spune că Hristos lipsește, ci că este de față altfel — nu vizibil ca pe Tabor, ci prin lucrarea Duhului în mijlocul Apostolilor. Aici se lămurește și de ce Maica Domnului a fost scoasă din centrul icoanei: locul acela nu putea fi al nimănui, nici măcar al ei, fiindcă este al lui Hristos, capul nevăzut al Bisericii. Oricine ar ocupa acel loc ar lua locul Stăpânului. Icoana arată Biserica precum este în chip ontologic: condusă de Hristos, însuflețită de Duhul, slujită prin Apostoli.
Limbile de foc din icoană nu sunt identice. Sunt douăsprezece flăcări, dar fiecare are o nuanță proprie. Aceasta ne învață, în chip vizibil, ceea ce Sfântul Pavel spune: același Duh, dar daruri felurite. Apostolii nu primesc o singură energie uniformă — fiecare primește harul după măsura proprie, după chemarea proprie. Petru și Pavel, Ioan și Iacob, Matei și Andrei — toți primesc pe același Duh, dar fiecare îl primește în chipul propriu.
Și mai trebuie observat: la Botezul Domnului, Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de porumbel (Matei 3, 16); la Cincizecime, în chip de limbi de foc. Deosebirea nu este întâmplătoare. Porumbelul este blândețea care arată dumnezeirea lui Hristos cel desăvârșit. Focul este lucrarea care preface pe Apostoli, încă neîmbrăcați cu putere. Pentru Cel desăvârșit, semnul este blândețea; pentru cei ce sunt făcuți desăvârșiți, semnul este focul. Iconografia răsăriteană păstrează această distincție cu strictețe, niciodată amestecând cele două chipuri.
XIII. Lunea Sfântului Duh, Sfânta Treime, Postul Sfinților Apostoli
Praznicul Cincizecimii nu se sfârșește duminică seara. El se prelungește, în calendarul Bisericii, prin trei realități liturgice care merită amintite.
Lunea de după Cincizecime este numită, în Penticostar și în tradiția liturgică răsăriteană, Lunea Sfântului Duh. Sinaxarul Utreniei din această zi o spune limpede: „Întru această zi prăznuim pe însuși Preasfântul și de viață făcătorul și întru tot puternicul Duh, Cel ce este unul din Treime, Dumnezeu.” Așadar, după ce duminica am prăznuit pogorârea Duhului peste Apostoli, lunea Biserica cinstește pe Duhul Sfânt în mod special, ca Persoană dumnezeiască — fiindcă duminica praznicul era al iconomiei întregi, iar lunea este închinat anume Celui ce S-a pogorât.
În calendarele românești, această zi este trecută însă ca sărbătoarea Sfintei Treimi. Denumirea aceasta, de dată mai nouă, vine cel mai probabil sub influență apuseană — la catolici, Treimea se prăznuiește în prima duminică după Rusalii (sărbătoare care nici în Apus nu era generalizată în veacul XII, fiind stabilită definitiv abia în 1334). Celelalte Biserici Ortodoxe păstrează numele din Penticostar: Lunea Sfântului Duh. Diferența nu este o contradicție — și Treimea, și Duhul sunt cinstite —, dar e bine de știut că numele liturgic propriu, vechi, este al Duhului Sfânt.
Iar însăși ziua Cincizecimii — duminica — este, în adâncul ei, praznic al Treimii întregi. Căci la Cincizecime nu am primit pe Duhul „izolat” de Tatăl și de Fiul, ci pe Duhul ca Persoană a Sfintei Treimi, trimis de Tatăl prin Fiul. De aceea slujba duminicii Cincizecimii mărturisește pe cele trei Persoane deopotrivă. Stihira slavnică a Vecerniei mari o spune limpede:
„Veniți, popoare, să ne închinăm Dumnezeirii Celei în Trei Ipostase: Fiului în Tatăl, împreună cu Sfântul Duh. Că Tatăl mai-nainte de veci a născut pe Fiul, împreună-veșnic și împreună-pe-scaun-șezător; și Duhul Sfânt era în Tatăl, împreună cu Fiul preamărit. O Putere, o Ființă, o Dumnezeire — Căreia toți închinându-ne, zicem: Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut prin Fiul, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; Sfinte Tare, prin Care am cunoscut pe Tatăl și prin Care Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără-de-moarte, Mângâietorule Duhule, Cel ce purcezi din Tatăl și în Fiul Te odihnești — Treime Sfântă, slavă Ție!„
Aceasta este, poate, cea mai concentrată mărturisire a Sfintei Treimi din toată imnografia bizantină. Și ea face parte din slujba Cincizecimii.
Postul Sfinților Apostoli începe lunea de după duminica Tuturor Sfinților, adică la opt zile după Cincizecime. Acest post — al doilea ca durată din anul ortodox — este lăsat de Biserică pentru a continua în chip practic ceea ce Cincizecimea ne-a dăruit duhovnicește. Dacă la Cincizecime am primit pe Duhul, postul Sfinților Apostoli este timpul în care învățăm să trăim după Duhul, nu după trup. Sfârșitul lui — praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie) — pecetluiește anul în care am primit Duhul: îl recunoaștem prin cei ce L-au primit primii.
XIV. Încheiere: aceeași Cincizecime, alți oameni
Am început acest articol cu o întrebare: ce s-a întâmplat cu Apostolii în acele zece zile între Înălțare și Cincizecime? Iar răspunsul Părinților, pe care l-am ascultat din veacul II până în veacul XX, este unul singur: Duhul Sfânt s-a pogorât asupra lor, nu mai ca lucrare din afară, ci ca prezență în ființă. Aceiași oameni, dar alți oameni. Aceleași inimi, dar acum locuite de Cel ce le poate face aur.
Iar întrebarea care urmează firesc este: poate Duhul Acela face același lucru și cu noi?
Răspunsul fiecărui Părinte pe care l-am ascultat este: da. Botezul ne-a dat pe Duhul. Mirungerea ne-a pecetluit cu Duhul. Liturghia ne hrănește cu Duhul. Spovedania ne curățește pentru ca Duhul să poată locui în noi. Iar viața noastră — postul, rugăciunea, milostenia, iertarea — este modul în care Duhul, ascuns în adâncul nostru de la Botez, se face simțit.
Sfântul Diadoh a învățat că harul Botezului, deși prezent în toți cei botezați, își ascunde prezența până când voirea sufletului se întoarce cu totul către Domnul. Aceasta este realitatea în care trăim. Avem pe Duhul, dar nu-L simțim întotdeauna. Și nu pentru că El ar lipsi, ci pentru că noi suntem îndreptați spre alte lucruri. Iar întoarcerea inimii — metanoia — este Cincizecimea personală a fiecărui creștin.
Sfântul Simeon Noul Teolog a cuvântat cu durere despre cei ce trăiesc o viață întreagă creștini cu numele, fără să cunoască cu inima pe Cel pe care L-au primit la Botez. Întrebarea este pentru noi. Putem trăi întreaga viață creștini doar cu numele, având pe Duhul ascuns în noi și nedând niciun semn că-L simțim. Sau putem, prin întoarcerea inimii, prin viața după porunci, prin chemarea neîncetată a numelui Domnului, deschide ușa și lăsa pe Duhul să iasă la lumină. Aceasta este o alegere care ne stă în față.
Iar la sfârșitul tuturor mărturiilor, ascultă încă o dată pe Sfântul Siluan Athonitul — rus din ținutul Tambov, athonit prin alegere, simplu ca un Apostol din Galileea. Cuvintele lui despre Duh nu sunt teologie tehnică — sunt mărturia unui om care a simțit:
„Iată, bucuria noastră: Dumnezeu este cu noi şi în noi. Ştiu oare toţi aceasta? Din nenorocire nu toţi, ci numai cei ce s-au smerit înaintea lui Dumnezeu şi şi-au tăiat voile proprii, căci Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă şi El viază numai într-o inimă smerită.„
Iată dorul care trebuie să stăpânească pe fiecare creștin la Cincizecime. Nu o curiozitate intelectuală despre cum a fost cu Apostolii. Nu o emoție trecătoare. Ci o conștiință adâncă a faptului că Dumnezeu este cu noi și în noi — dar că această conștiință se face simțită doar prin smerenie.
Apostolii au stat zece zile în rugăciune neîncetată, alături de Maica Domnului și de cei o sută douăzeci. Au așteptat. Și Duhul a venit.
Și astăzi, după două mii de ani, Duhul nu este mai departe de noi decât a fost de ei. Nu cere mai mult decât a cerut atunci: așteptare, rugăciune, întoarcere a inimii. Iar restul nu îl putem face noi.
Și aici se cuvine să întrebăm, fără ocoliș, ceea ce întreg articolul a pregătit: poate Duhul Sfânt face și astăzi, cu noi, ceea ce a făcut atunci cu Apostolii? Pe noi, cei leneși, ne poate face harnici și sârguincioși? Pe cei zgârciți, milostivi? Inimile noastre reci le poate aprinde de iubire? Gurile noastre tăcute la propovăduirea lui Hristos le poate dezlega? Pe noi, cei împuținați la suflet înaintea unei vorbe rele, ne poate face îndrăzneți ca pe Petru în Ierusalim?
Răspunsul Părinților, de la Irineu până la Siluan, este același: da. Nu există nicio patimă atât de adâncă încât Duhul să nu o poată ridica din rădăcină. Nu există nicio inimă atât de înghețată încât focul Lui să n-o poată topi. Nu există nicio gură atât de legată de teamă încât Mângâietorul să n-o poată dezlega. Lutul nostru poate deveni aur — și aurul acesta nu se va pierde nici în mormânt.
Singura condiție o stabilește Domnul Însuși, prin gura lui Ioan Botezătorul: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor (Mat. 3, 2). Iar pocăința nu este o emoție trecătoare la spovedanie — este metanoia, întoarcerea cu totul a minții și a inimii către Dumnezeu. Sfântul Diadoh a arătat că harul Botezului așteaptă această întoarcere ca să se facă simțit. Sfântul Marcu Ascetul a arătat că împlinirea poruncilor este modul prin care îl deschidem. Sfântul Siluan a arătat că iubirea de vrăjmași este semnul prin care îl cunoaștem. Toate acestea sunt una și aceeași lucrare: omul își întoarce inima, iar Duhul, care era deja înlăuntru de la Botez, iese la lumină și începe să prefacă materia.
Iar prefacerea nu este o teorie. Este foarte concretă. Cel ce era stăpânit de mânie începe, prin lucrarea Duhului, să suporte fără să răbufnească. Cel ce nu mai putea iubi începe să simtă iubire chiar pentru cei ce-l urăsc. Cel ce trăia în lăcomia banilor începe să dea, fără să-i pară rău. Cel ce nu îndrăznea să mărturisească numele lui Hristos înaintea celor din jur începe să-L pomenească firesc, fără efort. Cel rece la slujbă începe să simtă lacrimi. Cel împrăștiat în rugăciune începe să adune mintea. Și nimic din toate acestea nu vine de la noi. Vine prin Duhul, când inima se întoarce.
Cincizecimea este, prin urmare, făgăduința că suntem schimbabili. Nu suntem condamnați să rămânem ce am fost. Aceiași oameni — dar alți oameni. Aceasta este nădejdea Bisericii. Aceasta este nădejdea fiecăruia dintre noi.
În ziua aceasta, în care Biserica ne cheamă să plecăm genunchii, putem zice împreună cu toate veacurile creștine:
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.