Sfântul Apostol Iuda, prăznuit la 19 iunie, este identificat de tradiția Bisericii cu Iuda, numit și Tadeu, unul dintre cei doisprezece apostoli ai Mântuitorului. El nu trebuie confundat nici cu Iuda Iscarioteanul, vânzătorul, nici cu Sfântul Apostol Tadeu din cei șaptezeci. Tradiția răsăriteană îl socotește între rudele după trup ale Domnului și frate al Sfântului Iacov, cel dintâi episcop al Ierusalimului. Despre el ne-au rămas puține cuvinte în Evanghelii, o singură întrebare pusă la Cina cea de Taină și o scurtă epistolă sobornicească — însă tocmai această epistolă așază în câteva rânduri una dintre cele mai limpezi mărturisiri ale Bisericii despre păzirea credinței.
Numele aceluiași apostol
Cititorul care deschide Evangheliile întâlnește același ucenic sub nume diferite, iar deosebirea aceasta a fost pricină de încurcături încă din vechime. Sfântul Evanghelist Luca și cartea Faptelor Apostolilor îl numesc Iuda al lui Iacov (Luca 6, 16; Faptele Apostolilor 1, 13) — o numire care arată o legătură de rudenie, fără a spune ea însăși în ce fel. Sfinții Evangheliști Matei și Marcu îl numesc Tadeu, nume întâlnit în listele apostolilor, iar unele izvoare și variante textuale adaugă și numirea de Leveu sau Levi. Lămurirea acestei legături o dă apostolul însuși, la începutul epistolei sale, unde se numește limpede „frate al lui Iacov” (Iuda 1).
Numele de Levi a primit în tradiția hagiografică și o tâlcuire duhovnicească. După cum arată Viețile Sfinților, „Levi se numește «împreunat» sau «din inimă» sau «ca un leu»”; sinaxarul vede în aceasta alipirea din toată inima de Hristos și bărbăția cu care apostolul a mărturisit credința, după ce a cunoscut că Iisus este adevăratul Mesia. Este o citire duhovnicească a numelui, nu o demonstrație filologică.
Se cuvine făcută aici și o deosebire mai puțin cunoscută: Apostolul Iuda Tadeu, unul dintre cei doisprezece, nu este același cu Sfântul Apostol Tadeu din cei șaptezeci de apostoli, cel trimis după Înălțare la regele Avgar al Edesei și prăznuit la 21 august. Tradiția hagiografică a apropiat uneori lucrarea lor în părțile Mesopotamiei și ale Edesei, însă este vorba de doi sfinți deosebiți.
„Ruda Domnului”: ce înseamnă frăția după trup
Numirea de „frații Domnului”, întâlnită în Evanghelie (Matei 13, 55), cere lămurire, fiindcă a fost și rămâne folosită greșit împotriva fecioriei pururea a Maicii Domnului. Biserica nu înțelege prin ea alți fii ai Preasfintei Fecioare. Pururea-fecioria Maicii Domnului — și mai înainte de naștere, și în naștere, și după naștere — este mărturisirea limpede și neclintită a credinței ortodoxe. Potrivit vechii tradiții răsăritene, primită în viața liturgică și în iconografia Bisericii, acești „frați” sunt înțeleși ca fii ai dreptului Iosif dintr-o căsătorie de mai înainte; o altă tâlcuire, mai răspândită în Apus, îi socotește rude apropiate, veri ai Domnului. Certitudinea care obligă credința privește pururea-fecioria Maicii Domnului; precizarea exactă a gradului de rudenie ține de tradiția exegetică, iar Răsăritul a primit-o îndeobște pe cea dintâi.
Tradiția hagiografică păstrează și o istorisire despre felul în care frații aceștia s-au purtat la început față de Hristos. Întorcându-se Iosif din Egipt, ar fi împărțit pământul său fiilor pe care îi avea, iar când a voit să facă parte de moștenire și Pruncului Iisus, ceilalți fii nu au primit. Singur Iacov L-a primit părtaș la partea sa, și pentru aceasta s-ar fi numit el după aceea „fratele Domnului”. Cât despre Iuda, Evanghelia însăși mărturisește că nici frații Domnului nu credeau în El la început (Ioan 7, 5).
De aici tâlcuiește sinaxarul și smerenia care străbate viața apostolului. Deși i s-ar fi cuvenit, cu aceeași îndreptățire ca lui Iacov, numirea de frate al Domnului, Sfântul Iuda nu și-a luat-o niciodată. În chiar deschiderea epistolei sale se numește pe sine doar „Iuda, rob al lui Iisus Hristos și frate al lui Iacov” (Iuda 1). Sinaxarul citește în această autointitulare semnul smereniei celui care, amintindu-și necredința de la început, nu a îndrăznit să se numească frate al Domnului, ci numai rob al lui Hristos. Iar smerenia aceasta este cea dintâi învățătură a vieții lui, mai înainte de orice cuvânt scris.
Singurul cuvânt direct al apostolului păstrat în Evanghelie
Din toată viața Sfântului Iuda, Evangheliile ne-au păstrat un singur cuvânt al lui, o întrebare rostită la Cina cea de Taină. Când Domnul a făgăduit ucenicilor că Se va arăta celui ce Îl iubește, Iuda L-a întrebat: „Doamne, ce este că ai să Te arăți nouă și nu lumii?” (Ioan 14, 22). Sfântul Evanghelist are grijă să adauge îndată „nu Iscarioteanul”, ca să nu fie nicio îndoială cine întreabă.
Tradiția Bisericii poate citi în această întrebare râvna ca întreaga lume, nu numai ucenicii, să-L cunoască pe Hristos. Iar răspunsul Domnului mută înțelegerea ucenicilor de la o arătare din afară, a slavei, la prezența cea tainică a Tatălui și a Fiului în omul care păzește cuvântul Lui. Este o întrebare care deschide una dintre cele mai adânci făgăduințe ale Evangheliei.
Propovăduirea, până la Ararat
După Pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Iuda a luat asupra sa, ca și ceilalți apostoli, osteneala vestirii Evangheliei printre neamuri. Potrivit tradiției hagiografice primite în sinaxare, el a propovăduit în Iudeea, în Galileea, în Samaria și în Idumeea, apoi mai departe, în cetățile Arabiei, ale Siriei și ale Mesopotamiei, ajungând până în părțile Edesei și ale Armeniei. Pretutindeni risipea înșelarea idolească și aducea rod, întorcând mulțime de popor la credința cea adevărată. Astfel, trecând prin multe țări și răbdând multe osteneli, a ajuns în cele din urmă în părțile muntelui Ararat.
Mucenicia
Potrivit aceleiași tradiții, la Ararat, văzând închinătorii la idoli că poporul se întoarce în număr mare la Hristos, l-au prins pe apostol și, după îndelungate chinuri, l-au spânzurat pe lemn în chipul Crucii, străpungându-l cu săgeți. Astfel și-a săvârșit nevoința și alergarea, trecând la Hristos Dumnezeu spre a-și lua cununa cea veșnică a răsplătirii apostolești. Sfârșitul acesta, pe lemn și în chipul Crucii, l-a făcut părtaș, în însuși felul muceniciei, Stăpânului pe care Îl propovăduise.
Datele despre propovăduirea și mucenicia Sfântului Iuda ne-au fost transmise în principal de tradiția hagiografică așezată în sinaxare, întemeiată pe scrierile Sfântului Teofilact și ale istoricului bisericesc Nichifor. Eusebiu de Cezareea păstrează, prin Hegesip, o mărturie deosebită despre nepoții lui Iuda, numit „fratele Domnului după trup”, care au fost cercetați în vremea împăratului Domițian — fără a relata însă întregul drum misionar și mucenicia de la Ararat.
Epistola sobornicească: credința dată odată pentru totdeauna
Sfântul Iuda ne-a lăsat o singură epistolă, dintre cele mai scurte ale Noului Testament, însă încărcată de greutate dogmatică. Apostolul mărturisește că voise la început să scrie credincioșilor despre mântuirea cea de obște, spre bucuria lor, dar a fost nevoit să schimbe cuvântul, văzând primejdia care se ridica asupra Bisericii. De aceea scrie: „Iubiților, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obște, simțit-am nevoie să vă scriu și să vă îndemn ca să luptați pentru credința dată sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3).
Acest cuvânt — credința dată sfinților, odată pentru totdeauna — este unul dintre temeiurile statornice ale Sfintei Tradiții. „Credința” nu numește aici numai actul lăuntric al încrederii în Dumnezeu, ci și conținutul apostolic al credinței, primit, mărturisit și trăit de Biserică. Ea a fost dată — nu născocită de oameni; dată sfinților — adică întregului popor al lui Dumnezeu; și dată odată pentru totdeauna — întrucât descoperirea apostolică nu poate fi înlocuită de o altă credință.
„Odată pentru totdeauna” nu înseamnă însă că Biserica nu poate adânci, lămuri și formula dogmatic aceeași credință. Sinoadele Ecumenice nu au adăugat o nouă descoperire, ci au mărturisit și au precizat credința apostolică atunci când ea a fost contestată. Sfânta Tradiție păstrează neschimbat adevărul primit, dar îl mărturisește viu în fiecare veac. De aceea, a lupta pentru credință nu înseamnă învrăjbire, silnicie sau patimă polemică, ci statornicie în adevăr, mărturisire, trezvie și viață potrivită Evangheliei.
Primejdia împotriva căreia scrie apostolul nu venea din afară, ci dinăuntru. „Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiți”, scrie el, oameni „schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, și care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn, pe Iisus Hristos” (Iuda 1, 4). Sunt cei ce se folosesc de numele harului spre a acoperi fărădelegea, surpând credința celor simpli cu vorbe măgulitoare. Tocmai pentru aceea îndemnul nu este la o râvnă oarecare, ci la trezvie și la deslușirea duhurilor: turma trebuie să cunoască glasul Păstorului celui adevărat și să se păzească de străinii care vin la ea sub chip bun.
Spre întărirea acestei treziri, apostolul aduce aminte de judecățile lui Dumnezeu din vechime. Pomenește pe poporul izbăvit din Egipt, dar pierdut apoi pentru necredință; pomenește pe „îngerii care nu și-au păzit vrednicia, ci au părăsit locașul lor”, puși de Dumnezeu „la păstrare sub întuneric, în lanțuri veșnice, spre judecata zilei celei mari” (Iuda 1, 6); pomenește Sodoma și Gomora, date focului celui veșnic. Toate acestea stau ca pildă, ca să nu se socotească nimeni mai presus de cădere.
În epistolă se află și un cuvânt atribuit lui Enoh, „al șaptelea de la Adam”, care a vestit venirea Domnului „cu zecile de mii de sfinți ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor” (Iuda 1, 14-15). Cuvântul acesta, cunoscut din vechea tradiție iudaică și aflat într-o formă apropiată în scrierea numită Cartea lui Enoh, are autoritate pentru Biserică întrucât a fost primit în epistola canonică a Sfântului Iuda; citarea lui nu înseamnă însă primirea în canon a întregii scrieri atribuite lui Enoh. Folosirea acestui cuvânt a fost observată în istoria primirii epistolei, fără ca prin aceasta epistola să fi fost scoasă din canonul Noului Testament.
Dar epistola nu se încheie cu asprime și despărțire. După ce deschide înaintea credincioșilor toată primejdia, apostolul le arată calea statorniciei: „zidiți-vă pe voi înșivă, întru a voastră prea sfântă credință, rugându-vă în Duhul Sfânt. Păziți-vă întru dragostea lui Dumnezeu și așteptați mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viață veșnică” (Iuda 1, 20-21). Și tot el cere ca paza credinței să nu fie despărțită de milă față de cel rătăcit: pe cei șovăielnici să-i fie milă, iar pe alții „smulgându-i din foc, mântuiți-i” (Iuda 1, 23).
Iar cel din urmă cuvânt al epistolei nu este despre puterea omului de a se păzi singur, ci despre Dumnezeu, „Cel ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere și să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniți cu bucurie mare” (Iuda 1, 24). Astfel, scurta epistolă a Sfântului Iuda rămâne, peste veacuri, un cuvânt deopotrivă despre deslușirea duhurilor și despre milă — cu atât mai grăitor cu cât vine de la cel care, din smerenie, s-a numit pe sine doar rob al lui Hristos și frate al lui Iacov.
Tâlcuirea Sfântului Teofilact
Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei, în tâlcuirea sa la Epistolele soborniceşti, lămurește mai întâi de ce epistola Sfântului Iuda — împreună cu cele ale lui Iacov, ale lui Petru și ale lui Ioan — se numește „sobornicească”. Spre deosebire de epistolele Sfântului Apostol Pavel, trimise fiecare unei anume Biserici sau cetăți, precum romanilor sau corintenilor, acestea sunt scrise, după cuvântul lui, „cuprinzător pe credincioşi” — tuturor celor ce se află sub aceeași credință, fără a fi hotărâte unui singur neam sau unei singure cetăți. De aici și numele de sobornicească, adică universală: cuvântul Sfântului Iuda nu privește o comunitate anume, ci întreaga Biserică, în tot locul și în tot veacul.
În iconografie
Dionisie din Furna rânduiește în Erminia zugravilor ca Sfântul Iuda să fie înfățișat tânăr, cu început de barbă, purtând în mână un sul înfășurat — semn al propovăduirii apostolești. În alte reprezentări poate ține o carte, cu trimitere la epistola care îi poartă numele. Acestea sunt repere iconografice ale tradiției, nu o regulă care ar exclude orice altă înfățișare.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.
