Sfântul Iustin Popovici: mărturisire în Biserică

La 1/14 iunie, Biserica îl prăznuiește pe Cuviosul Iustin de la Celie — Iustin Popovici, cum îl știe îndeobște lumea ortodoxă. Deși a adormit chiar de Buna Vestire, la 25 martie / 7 aprilie 1979, pomenirea i-a fost rânduită la 1 iunie pe calendarul iulian — adică 14 iunie pe calendarul civil —, în ziua Sfântului Mucenic și Filosof Iustin, al cărui nume îl primise la tunderea în monahism. Așa l-a trecut în rândul sfinților Biserica Sârbă, la 2 mai 2010.¹

Există în viața lui un semn pe care niciun biograf nu l-a putut trece cu vederea: s-a născut de Buna Vestire, în 1894, și a fost chemat la Domnul tot de Buna Vestire, în 1979. O viață închisă, ca între două coperți, între două vestiri ale Întrupării. Pentru un teolog care a pus Întruparea — Dumnezeu făcut Om — în centrul a tot ce a gândit, greu se poate închipui o ramă mai potrivită.

De ce scriem despre el? Pentru că puțini sfinți din veacul trecut sunt mai revendicați din direcții opuse. Cei care văd în mișcarea ecumenică o cale firească îl ocolesc stingheriți sau îl declară „depășit”. Cei care au rupt pomenirea ierarhilor lor îi flutură cuvintele ca pe un steag de luptă. Și unii, și alții fac același lucru: despart cuvintele omului de viața lui. Articolul de față încearcă drumul invers — întâi viața, apoi opera, apoi, cu viața drept cheie, cele mai aspre dintre cuvintele lui: „a-tot-erezia” ecumenismului, „cele trei căderi”, retorica despre Europa și panegiricul pentru dascălul său, Nicolae Velimirovici.

Căci aceasta este convingerea noastră: cine ia cuvintele unui sfânt fără viața lui le folosește ca să dezbine; cine le ia împreună cu viața primește un părinte.

Pe scurt, pentru cititorul grăbit: Sfântul Iustin a fost unul dintre cei mai aspri critici ortodocși ai ecumenismului — și nu a fost schismatic. A mustrat în scris, a înaintat memorii Sinodului, a refuzat orice compromis cu stăpânirea — dar nu a rupt comuniunea cu patriarhul său și cu Biserica Sârbă. De aceea cuvintele lui cele mai tăioase nu pot fi citite decât împreună cu viața lui liturgică, ascetică și bisericească. Restul articolului desfășoară această frază.

Viața: un arc de mărturisire (1894–1979)

Copilul Bunei Vestiri

S-a născut la Vranje, în sudul Serbiei, la 25 martie / 6 aprilie 1894, în casa preotului Spiridon Popovici și a preotesei Anastasia. La botez a primit numele Blagoje, de la Blagovest — Buna Vestire, ziua nașterii lui. Numele de familie spunea, de fapt, totul: „Popovici” înseamnă „al preotului”, iar înaintea lui șapte generații din neamul său slujiseră la altar.² Copilăria i-a fost legată, după mărturia păstrată de ucenici, de mănăstirea Sfântului Prohor de la Pcinia, unde familia mergea în pelerinaj și unde mama lui ar fi primit vindecare la moaștele cuviosului.

Între 1905 și 1914 a urmat seminarul „Sfântul Sava” din Belgrad. Acolo s-a petrecut întâlnirea care avea să-i rânduiască viața: printre profesorii lui se afla tânărul ieromonah Nicolae Velimirovici, pe atunci cea mai vie voce a teologiei sârbe. Legătura dintre cei doi — dascăl și ucenic, apoi împreună-mărturisitori — va străbate tot veacul și ne va întâmpina din nou, cu o întrebare delicată, în partea a treia a acestui articol.

A venit apoi războiul. Tânărul Blagoje a slujit ca infirmier în armata sârbă și a trecut, cu armata în retragere, prin iadul munților Albaniei, unde au pierit zeci de mii de oameni. Cine vrea să înțeleagă de ce teologia lui de mai târziu nu are nimic de seră trebuie să înceapă de aici: moartea nu a fost pentru el o temă de seminar, ci un tovarăș de drum la douăzeci și unu de ani. La 1 ianuarie 1916 a fost tuns în monahism, primind numele Iustin, după Mucenicul și Filosoful veacului al doilea — un nume care îi vestea drumul: filosofia care sfârșește în mărturisire.

Apusul cunoscut dinăuntru

A fost trimis la studii la Petrograd, dar vremurile dinaintea revoluției l-au silit să plece curând. La îndemnul lui Velimirovici a intrat la Oxford, unde a studiat între 1916 și 1919 și a pregătit o teză despre filosofia și religia lui Dostoievski.³ Aici s-a petrecut cea dintâi mărturisire publică a vieții lui, păstrată în viața scrisă de ucenici: comisia i-a cerut să-și tempereze critica adusă umanismului apusean; tânărul ieromonah a refuzat să schimbe ce socotea adevărat și a plecat fără titlu. Pentru un om al cărui drum trecea prin cariera academică, gestul nu era o figură de stil. Adevărul înaintea diplomei — aceasta avea să rămână regula.

Reținem de pe acum un fapt peste care se trece prea ușor: criticul cel mai aspru al „Europei” din teologia ortodoxă a veacului XX nu a vorbit despre un Apus pe care nu-l cunoștea. A trăit în el, a studiat în inima lui academică și l-a citit prin Dostoievski — un rus, nu un apusean, dar unul dintre cei mai pătrunzători critici ai civilizației europene moderne. Vom avea nevoie de acest fapt când îi vom cântări retorica.

Doctoratul l-a luat la Atena, în 1926, cu o teză despre problema persoanei și a cunoașterii la Sfântul Macarie Egipteanul. Alegerea spunea, iarăși, totul: nu o temă de istorie a dogmelor, ci întrebarea însăși a teologiei — cum Îl putem cunoaște pe Dumnezeu? Iar răspunsul lui Macarie, pe care Iustin și l-a însușit pentru totdeauna: prin inima curățită de patimi.

Dascălul

A predat la seminarele din Sremski Karlovți, Prizren și Bitolia. La Bitolia a fost coleg și prieten cu un alt tânăr profesor, ieromonahul rus Ioan Maximovici — viitorul Sfânt Ioan de Shanghai și San Francisco. Doi sfinți la aceeași cancelarie: veacul XX a avut și astfel de cancelarii. A întemeiat și a purtat, în anii ’20, revista „Viața creștină” (Hrišćanski život), una dintre cele mai vii tribune duhovnicești ale Serbiei interbelice, iar din 1934 a fost chemat la catedra de Dogmatică a Facultății de Teologie din Belgrad. Tot în acei ani au apărut primele două volume ale Dogmaticii sale (1932, 1935).

Când a fost ales episcop pentru eparhia carpato-rusă, pe care o cunoștea din anii lucrării sale acolo, a refuzat, invocându-și nevrednicia.⁴ Nu disprețuia treapta; se cunoștea pe sine. Sunt refuzuri care arată un om mai bine decât orice rang primit.

Îngrădirea de la Celie

În 1945, noua stăpânire comunistă l-a scos de la catedră. A urmat o arestare scurtă, apoi ani de pribegie prin mănăstiri, iar din 1948 — așezarea care avea să-i fie și cruce, și loc de slujire: mănăstirea de maici Celie, lângă Valjevo. Fără sentință formală, părintele Iustin a fost vreme de treizeci și unu de ani un prizonier de facto al regimului: fără pensie, fără drepturi cetățenești, sub supraveghere neîntreruptă, fără îngăduința de a publica în țara lui.⁵

Ce a făcut cu acești treizeci și unu de ani? A slujit Sfânta Liturghie în fiecare zi, decenii la rând, și ucenicii mărturisesc că nu o slujea fără lacrimi. A fost duhovnicul obștii și al miilor de pelerini care au început să-i calce pragul, din Serbia și până din Grecia. Și a scris: cele douăsprezece volume ale Vieților Sfinților, volumul al treilea al Dogmaticii, „Omul și Dumnezeul-Om”, însemnările despre ecumenism, memoriile către Sinod. Cărțile îi ieșeau din țară prin ucenici și se tipăreau în Grecia și în Apus, fiindcă acasă cuvântul lui era sub lacăt.

Obștea Celiei a păstrat și mărturii mai înfricoșătoare. Stareța Glicheria, care a urmat la cârma mănăstirii, povestea că un om i-a mărturisit cum fusese trimis, de trei ori înainte de 1960, să-l ucidă pe părintele — și de fiecare dată, intrând în biserică, încremenea, neputând face nimic.⁶ Nu clădim nimic pe o singură mărturie; o consemnăm ca ceea ce este — amintirea vie a unei obști despre părintele ei, de felul celor din care s-au țesut dintotdeauna viețile sfinților.

În jurul lui s-a strâns o mână de ucenici care aveau să ducă mai departe teologia sârbă: Atanasie Jevtici, Amfilohie Radovici, Artemie Radosavlievici, Irineu Bulovici. Toți patru au fost hirotoniți episcopi ai Bisericii Sârbe canonice — aceleia ale cărei căderi părintele lor duhovnicesc le mustrase în scris. Școala de la Celie nu s-a născut, așadar, ca mișcare de ruptură; iar drumul de mai târziu al unuia dintre ei — caterisirea episcopului Artemie, în 2010, la trei decenii după adormirea avvei — rămâne o rană a istoriei recente, nu o moștenire a lui Iustin, și nu poate fi folosit ca argument simplist de nicio parte.^4b

Faptul acesta, vom vedea, nu e un amănunt: e o cheie.

A adormit la 25 martie / 7 aprilie 1979, de Buna Vestire, în ziua în care împlinea optzeci și cinci de ani. Mormântul lui simplu de la Celie a devenit loc de pelerinaj cu mult înainte ca Sinodul de la Belgrad să rostească, în 2010, ceea ce poporul bisericesc spunea de treizeci de ani.¹

Opera: teologia ca rod al rugăciunii

Aici atingem o întrebare pe care cititorii acestui site o cunosc: cine are dreptul să scrie teologie? Răspunsul Predaniei este aspru și limpede — teologia nu este o știință pe care o produci, ci o vedere pe care o primești. Cine se roagă cu adevărat, acela este teolog: axioma aceasta a Părinților filocalici nu e o metaforă, ci o definiție. Dogmatica scrisă din fișe de bibliotecă, fără viața care s-o acopere, rămâne literatură despre Dumnezeu — uneori folositoare, alteori primejdioasă, niciodată teologie în înțelesul deplin.

Cum stă opera lui Iustin Popovici în fața acestei măsuri? Răspunsul scurt: este unul dintre puținele cazuri moderne în care măsura aceasta nu e o problemă pentru operă, ci chiar principiul ei declarat și trăit.

Organul cunoașterii: inima curățită

Întreaga lui gândire stă pe o gnoseologie — o învățătură despre cunoaștere — pe care nu a inventat-o, ci a primit-o de la Părinți: doctoratul despre Sfântul Macarie, apoi studiul său despre teoria cunoașterii la Sfântul Isaac Sirul. Miezul ei: organul cunoașterii lui Dumnezeu nu este mintea autonomă, ci inima curățită de patimi; adevărul nu se cucerește, ci se locuiește; cunoașterea crește din asceză cum crește rodul din rădăcină. De aceea, la Iustin, dogmatica nu vine înaintea rugăciunii, ci după ea — și din ea. Cei treizeci de ani de Liturghie zilnică de la Celie nu sunt biografia de lângă operă; sunt laboratorul operei.

Dogmatica, sau filosofia ortodoxă a adevărului

Cele trei volume ale Dogmaticii sale poartă un subtitlu care e o mărturisire: „Filosofia ortodoxă a adevărului”. Nu veți găsi în ele un sistem scolastic, cu definiții cântărite la farmacie și obiecții numerotate. Veți găsi altceva: dogmele tratate ca realități de viață, nu ca propoziții — fiecare adevăr de credință întors pe toate fețele până când i se vede legătura cu mântuirea omului. Iar în centru, cu o consecvență aproape neîndurătoare, o singură Persoană: Dumnezeu-Omul. Acesta este cuvântul-cheie al întregii lui opere. Totul se judecă după un singur criteriu: stă Hristos în centru, sau Îi ia locul omul?

Tot ce e adevărat se ține de Dumnezeu-Omul; iar tot ce-L scoate din centru și pune acolo, în locul Lui, omul autonom — fie acela omul-măsură al filosofiei, omul-infailibil al unei dogme, ori omul-colectiv al ideologiilor — este, pentru Iustin, una și aceeași cădere sub felurite măști. Nu e vorba de a cântări omul față de Dumnezeu, ca pe două mărimi de același fel; e vorba de o uzurpare — făptura care se așază pe scaunul Făcătorului și nu-l poate umple.

Din această hristologie crește direct ecleziologia lui — și, cu ea, cheia întregii lui asprimi de mai târziu. Biserica nu este, pentru Iustin, o instituție întemeiată de Hristos și lăsată apoi în seama oamenilor: este Dumnezeu-Omul însuși, prelungit peste veacuri — trupul în care Întruparea continuă. A spus-o limpede chiar în prelegerea sa inaugurală de la Facultatea de Teologie din Belgrad (1935): Biserica „nu este altceva decât Dumnezeul-Om Hristos, continuat în toate veacurile”.^8b De aceea, tot ce relativizează Biserica atinge, în ochii lui, nu o rânduială omenească, ci Persoana lui Hristos.

Cine ține minte această ecuație — Biserica este Dumnezeu-Omul în istorie — înțelege dintr-odată temperatura polemicilor lui: omul acesta nu apăra o jurisdicție; apăra pe Cineva.

Merită citită teologic și cronologia acestor volume. Primele două au apărut la tinerețe (1932, 1935), din anii catedrei. A urmat apoi o tăcere dogmatică de peste patru decenii, în care omul nu a mai scris sistem, ci a slujit zilnic Liturghia și a alcătuit Viețile Sfinților. Și abia la capătul acestui drum, trecut de optzeci de ani, în chilia îngrădirii de la Celie, a închis sistemul cu volumul al treilea (1978) — cel care cuprinde învățătura despre Biserică, scris de omul care devenise el însuși, între timp, o mărturie a ei. Între dogmatica tinereții și cea a bătrâneții stă, așadar, „dogmatica aplicată”: sistemul nu s-a copt în bibliotecă, ci în Liturghie și în viețile sfinților.

Are, însă, un singur criteriu cu care a măsurat orice teologie, a lui și a altora, și pe acela l-a lăsat scris fără ocol: „Ortodox este numai ceea ce este de la sfinții purtători de duh, de la Sfinții Părinți ai Bisericii… Ce nu este de la ei, ce nu este în duhul lor, nu este ortodox.”^8c Toată gândirea lui stă sau cade cu această măsură — și partea cea mai grea de trecut cu vederea e că el însuși a stat sub ea: opera lui chiar vine de la Părinți, de aceea are dreptul să rostească regula.

În grila aceasta, sistematizarea în sine nu e nici virtute, nici vină — Sfântul Ioan Damaschin a sistematizat și el, dar sub mărturisirea „nu voi spune nimic al meu”. Întrebarea nu e dacă un om așază dogmele în ordine, ci de unde le ia și cu ce le acoperă. La Iustin, răspunsul e viața. De aceea Biserica nu l-a canonizat pentru Dogmatică — Biserica nu canonizează bibliografii —, ci pentru viața din care Dogmatica a crescut. Cărțile urcă în calendar numai pe umerii unei vieți.

Viețile Sfinților: dogmatica în mișcare

Cel mai întins șantier al anilor de îngrădire au fost cele douăsprezece volume ale Vieților Sfinților, alcătuite din izvoare grecești, slavone și siriace. Pentru Iustin, aghiografia nu era literatură de evlavie pe lângă teologie: era teologia însăși, în starea ei desăvârșită. Dogmatica descrie ce a făcut Dumnezeu-Omul; viețile sfinților arată ce se întâmplă când un om Îl lasă să lucreze până la capăt. El însuși o spunea fără ocol: viețile sfinților sunt „dogmatică aplicată”, iar sfinții — dovada vie că adevărurile dogmatice pot fi trăite până la capăt.^5b

Cele două sunt o singură carte în două registre — și nu e întâmplător că același om le-a scris pe amândouă, în aceeași chilie, între aceleași Liturghii. Aceasta este, în treacăt fie spus, și lămurirea cea mai bună a întrebării de la care am pornit: opera lui teologică nu cere să fie crezută pe cuvânt, fiindcă vine la pachet cu acoperirea ei — o viață care a plătit, zi de zi, prețul celor scrise.

O precizare se cuvine făcută, fiindcă în jurul ei se nasc confuzii. Cele douăsprezece volume ale Vieților Sfinților alcătuite de Sfântul Iustin (Žitija Svetih, Belgrad, 1972–1977) nu au fost până astăzi traduse în limba română — și nu trebuie confundate cu colecțiile românești omonime (cea a Episcopiei Romanului, 1991–1998, sau cea îngrijită de arhimandritul Ioanichie Bălan), care coboară din alt filon, al Mineielor și al Sfântului Dimitrie al Rostovului.

Traducerea integrală a Žitija în românește ar fi un real câștig pentru Biserica vorbitoare de limba română: nu atât pentru „alte” vieți de sfinți — multe se suprapun cu cele știute —, cât pentru felul tratării lor, în care fiecare viață e citită teologic, ca dogmă vie. Ar fi, cu alte cuvinte, întâia oară când cititorul român ar avea viețile sfinților nu doar povestite, ci tâlcuite ca „dogmatică aplicată”.

Dostoievski, sau Apusul citit prin cel mai adânc critic al lui

De la teza de tinerețe până la cartea din 1923, „Filosofia și religia lui Dostoievski”, și până în ultimele scrieri, marele rus rămâne interlocutorul lui statornic. Prin Dostoievski a înțeles Iustin că drama Europei nu e politică, nici economică, ci hristologică: un continent care L-a coborât pe Dumnezeu-Omul la rangul de om și a urcat omul la rangul de măsură a toate. Toată critica lui ulterioară a „umanismului” de aici se hrănește. Repetăm ce am spus în partea biografică, fiindcă e esențial pentru dreapta judecată a retoricii lui: omul acesta nu a respins un Apus din auzite. L-a cunoscut dinăuntru și l-a judecat cu ochii deschiși de cel mai neliniștit dintre cititorii lui.

O cântărire sobră a operei

Să spunem și ce trebuie spus la rece. Puterea operei lui Iustin stă în unitatea dintre viață și scris și în consecvența hristocentrică dusă până în pânzele albe; sinteza lui patristică e vie, nu de muzeu. Limita ei stă în registru: Iustin nu analizează, ci predică; nu distinge, ci proclamă; se repetă, urcă în hiperbolă, lovește cu superlative. Cine îl deschide așteptând finețea distincțiilor unui Maxim Mărturisitorul sau arhitectura unui Ioan Damaschin va rămâne flămând. Scrisul lui e mai aproape de imn și de mustrare profetică decât de tratat. Aceasta nu e o scădere a sfințeniei — dar e o trăsătură a textului, și cine o ignoră îl va răstălmăci.

Tocmai pentru că vorbește profetic, cuvintele lui cele mai aspre cer o citire cu discernământ. Lor le dedicăm partea care urmează.

Cuvintele care despart: o analiză

Înainte de a intra în text, să rostim cheia în care vom citi tot ce urmează: la Sfântul Iustin, asprimea nu este autonomie față de Biserică, ci durere înăuntrul Bisericii. Aceasta este diferența dintre mărturisire și revoltă — și ea desparte apele în fiecare dintre cele patru analize de mai jos.

„A-tot-erezia”: ce a spus și ce n-a spus

Cartea „Biserica Ortodoxă și ecumenismul” a fost scrisă în anii îngrădirii și tipărită în afara Iugoslaviei — la Tesalonic, în 1974 —, fiindcă acasă nu putea vedea lumina tiparului; în românește a apărut în 2002.⁷ În ea se găsește fraza care a făcut înconjurul lumii ortodoxe: definirea ecumenismului drept numele de obște al pseudo-creștinismelor și pseudo-bisericilor Europei apusene, purtând în inima lor umanismele europene, în frunte cu papismul — erezie lângă erezie, al căror „nume evanghelic de obşte este acela de «a-tot-erezie» (pan-erezie)”.⁷

Ce susține, de fapt, argumentul? Iustin observă că ereziile vechi loveau câte o însușire a Dumnezeu-Omului: una îi tăgăduia dumnezeirea, alta omenitatea, alta unirea firilor. Noutatea pe care o vede el în umanismul religios apusean — și în ecumenismul născut din el — este că nu mai mutilează o însușire, ci schimbă centrul însuși: în locul Dumnezeu-Omului este așezat omul. De aceea „a-tot-erezia”: nu o erezie mai mare în grad, ci una care le cuprinde pe toate în principiu, fiindcă atinge nu un articol al credinței, ci temelia tuturor articolelor.

Iar ecleziologic: o mișcare ce pornește de la premisa că Biserica cea una s-a pierdut și trebuie reconstruită din fragmente, prin negocieri, tăgăduiește — fie și nemărturisit — articolul Crezului despre Biserica „una, sfântă, sobornicească și apostolească”. Unitatea pentru care S-a rugat Hristos, „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21), este, în citirea lui Iustin, unitatea de viață din Sfânta Treime, dăruită în Biserică — nu o unitate care s-ar putea fabrica diplomatic între adevăr și abaterile de la el.

Acesta este diagnosticul. Și acum, ce nu este el. Nu este o sentință canonică. Osândirea unei erezii cu putere de lege bisericească aparține Sinodului, nu unui arhimandrit, oricât de sfânt — iar Iustin știa aceasta mai bine decât cei care îl citează. El a scris ca teolog și ca mărturisitor: a pus un nume pe o boală, ca un doctor; nu a rostit o anatema, ca un tribunal. Dovada nu trebuie căutată în speculații, fiindcă stă în faptele lui, mărturisite în scris de omul care i-a fost cel mai aproape.

Episcopul Atanasie Jevtici, ucenicul și biograful lui, a consemnat răspicat: părintele Iustin nu a rupt niciodată comuniunea cu vreo Biserică Ortodoxă, cu vreun episcop sau patriarh — nici măcar cu patriarhul sârb Gherman, în anii în care acesta era unul dintre președinții Consiliului Mondial al Bisericilor; iar pe cei care răspândesc contrariul, ucenicul îi numește fără ocol mincinoși.⁸

Ce a făcut Iustin, în schimb, a fost să mustre în scris, pe cale bisericească: scrisori către patriarh și către Sinod, iar în chestiunea pregătirii „Marelui Sinod” panortodox — două memorii, în 1971 și la 7 mai 1977, acesta din urmă înaintat prin episcopul Ioan al Șabațului, cu îngăduința aceluia, spre a fi pus înaintea Sinodului.⁹ Să cântărim bine amănuntul acesta: până și protestul lui a fost ascultare. Nu manifest aruncat peste capul ierarhiei, ci memoriu urcat prin treptele ei. Același ucenic consemnează că părintele obișnuia să spună că schismele se fac ușor, dar se vindecă nespus de greu — și că s-a împotrivit limpede schismei care sfâșia pe atunci diaspora sârbă.⁸

Mai e un amănunt al textului însuși, pe care cei ce-l flutură îl sar mereu: diagnosticul lui Iustin nu se închide în anatemă, ci în doctorie. Singura ieșire pe care o vede pentru creștinătatea apuseană nu este nimicirea, ci pocăința — leacul pe care Dumnezeu l-a dat oricărui păcat și oricărui om. Un text care se sfârșește cu chemarea la pocăință nu este un strigăt de ură; este un consult de doctor, rostit cu glas tare ca să trezească.

Acum putem trage linia, și o tragem în amândouă direcțiile. Celor care rup comuniunea cu ierarhii lor invocându-l pe Iustin le spunem: omul pe care îl citați a trăit paisprezece ani — de la intrarea Bisericii Sârbe în Consiliul Mondial al Bisericilor (1965) până la adormirea sa — sub patriarhul ajuns printre președinții acestuia, și nu a rupt comuniunea cu el nicio zi; a ales mustrarea înăuntrul Bisericii în locul răzvrătirii în afara ei; iar ucenicii lui nu au făcut din cuvintele părintelui lor temei de ieșire din Biserică. Cine îi ia cuvintele și îi calcă pilda nu îl urmează — îl folosește.

Iar celor care, de cealaltă parte, l-ar voi uitat ca pe o piesă incomodă de muzeu le punem o singură întrebare: dacă diagnosticul lui era rătăcire, de ce l-a canonizat Biserica — aceeași Biserică pe care a mustrat-o — la treizeci și unu de ani după adormire? Zeloții îi citează cuvintele; Biserica i-a canonizat viața. Între cele două citiri, a doua este cea ortodoxă. (Despre hotarele și primejdiile întreruperii pomenirii am scris pe larg într-un articol aparte — vezi „Citește și”.)

Cele trei căderi: miez teologic și hiperbolă profetică

A doua frază care l-a făcut faimos și incomod deopotrivă vine din eseul său despre infailibilitatea omului european, reluat în mai multe culegeri ale operei: în istoria neamului omenesc ar fi trei „căderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papei”.¹⁰

Să scoatem întâi miezul, apoi să cântărim coaja. Miezul este o singură idee, repetată ca un clopot: esența oricărei căderi este aceeași — voința omului de a ajunge bun, desăvârșit, dumnezeu prin sine, fără Dumnezeu-Omul și în locul Lui. Adam a voit îndumnezeirea fără Dumnezeu și a căzut din rai. Iuda a stat lângă Dumnezeu-Omul și L-a schimbat pe treizeci de arginți — căderea din ucenicie.

Iar a treia „cădere” nu este, în litera analizei lui Iustin, un om anume, ci o dogmă: proclamarea infailibilității papale la 1870, în care el vede gestul prin care un om — și, prin el, principiul „omului” — a fost așezat, în chiar inima creștinătății apusene, pe locul care este numai al lui Hristos. Ținta frazei este, așadar, infailibilitatea ca îndumnezeire de sine instituționalizată; „papa” stă în text ca nume al unei dogme și al unui principiu, nu ca verdict asupra unor persoane, cu atât mai puțin asupra milioanelor de credincioși apuseni.

Și acum coaja — pentru că discernământul cere să o numim. Sunt trei lucruri de care trebuie să ne ferim când luăm fraza aceasta în mână.

Cel dintâi: cele trei căderi nu sunt de același fel. Adam și Iuda sunt persoane, cu căderi întâmplate aievea în istoria sfântă; „papa” este aici o instituție și o dogmă, nu un om. A le așeza în același șir este un procedeu de șoc, menit să trezească — puternic ca atare, dar nu o clasificare riguroasă, de parcă cele trei ar fi mărimi de același ordin. E un strigăt, nu o schemă.

Al doilea: e limbaj profetic, nu limbajul liniștit al învățăturii. Mustrarea aspră are temei la Sfinții Părinți — ei nu au vorbit cu mănuși despre erezii. Dar o vorbă pe care un mărturisitor o rostește o dată, cutremurat, ca să deștepte, devine altceva în gura celui care o repetă zilnic, ca pe o lozincă: dintr-un diagnostic, ajunge dispreț.

Al treilea: omul care a scris-o avea dreptul s-o spună. A studiat la Oxford, a citit Apusul cu creionul în mână o viață întreagă, și și-a încheiat cartea despre ecumenism chemând la pocăință. În gura lui, fraza este leac de la un doctor care iubește bolnavul; ruptă din viața lui, ajunge piatră în mâna celui care urăște.

Folosirea dreaptă a „celor trei căderi” este, deci, aceasta: ca radiografie a principiului antropocentric — omul în locul Dumnezeu-Omului — acolo unde el s-a dogmatizat. Folosirea strâmbă: ca lozincă confesională împotriva unor oameni pe care Hristos îi cheamă, ca pe noi toți, la pocăință și la adevăr.

„Mai bine să nu se țină”: împotrivirea la Marele Sinod

Printre cuvintele lui care nasc dezbatere până astăzi se numără și acesta, din memoriile către Sinodul sârb: că pentru Biserica Ortodoxă ar fi mai de folos ca un asemenea „Mare Sinod” să nu se convoace deloc — sau, de nu se poate altfel, măcar Biserica lui să nu ia parte la pregătirile și la lucrările lui.⁹ La prima auzire, fraza sună a paradox, dacă nu a ceva mai rău: cum poate un teolog ortodox, pentru care sobornicitatea este însăși respirația Bisericii, să se împotrivească unui sinod?

Citirea memoriilor risipește paradoxul. Iustin nu se împotrivea sinodalității, ci acelui sinod, așa cum se pregătea el: cu teme alese de sus în jos, prin conferințe restrânse, fără frământarea reală a trupului Bisericii; cu ierarhi legați deja, prin angajamentele ecumenice, de direcții pe care sinodul ar fi urmat doar să le pecetluiască; într-un ceas în care jumătate din Ortodoxie zăcea sub regimuri atee, cu episcopatul ținut de gât.

Argumentul lui de fond era unul de teologie a sinoadelor: un sinod nu este mare pentru că se autointitulează astfel, ci pentru că Biserica îl primește; iar un „mare sinod” convocat fără coacere, peste capul poporului bisericesc, riscă să nu nască unitate, ci schisme noi — rană mai grea decât toate cele pe care ar fi voit să le vindece.

De la memoriile lui până la întrunirea sinodului mult-pregătit aveau să treacă aproape cinci decenii: Creta, 2016. Nu facem aici procesul acelei întruniri; am scris despre urmările ei în alt loc. Spunem doar atât: simplul fapt că sinodul din 2016 nu a adunat la masă toate Bisericile autocefale și a fost urmat de tensiuni arată de ce avertismentul lui Iustin despre coacerea sinodală nu poate fi expediat ca o teamă retrogradă.

Se cuvine însă și aici să cântărim drept. Luată ca principiu veșnic, formula „mai bine să nu se țină” ar fi ea însăși un maximalism: Biserica nu poate amâna sinodalitatea la nesfârșit, iar amânarea perpetuă este și ea o boală. Cuvântul lui Iustin stă în picioare ca avertisment despre coacere și despre rânduiala pregătirii — nu ca opreliște veșnică. Și să luăm aminte, încă o dată, la formă: și această împotrivire, cea mai apăsată din câte a rostit, a urcat pe treptele ierarhiei, prin episcopul locului, către Sinod. Nici aici manifest peste capul Bisericii; nici aici ruptură.

Europa și pseudo-creștinismele: profeție și totalizare

Pe lângă cele două fraze-emblemă, scrisul lui Iustin e străbătut de o retorică amplă despre „Europa”: umanismul european ca detronare a Dumnezeu-Omului, cultura care l-a făcut pe om măsură a toate și a sfârșit prin a pierde și pe Dumnezeu, și pe om. În citirea lui, secularizarea nu e un accident al modernității, ci logica de fier a unei alegeri hristologice greșite, făcută cu veacuri în urmă. Să recunoaștem deschis: în multe, vremea i-a dat dreptate. Criza antropologică în care ne aflăm — omul care nu mai știe ce este omul — era, la el, concluzie anunțată atunci când părea pamflet.

Dar tot discernământul cere să numim și limita: tabloul este totalizant. „Europa” lui Iustin este o metafizică, nu o geografie și nu o sumă de persoane. Apusul real cuprinde și sfinții comuni ai primului mileniu, și căutători sinceri ai adevărului, și — lucru pe care cititorii acestor rânduri îl știu pe pielea lor — milioane de ortodocși care trăiesc, se roagă și își cresc copiii în mijlocul lui. De la Sfântul Iustin, acești ortodocși nu primesc un mandat de dispreț față de vecinii lor, ci o chemare la trezvie față de duhul veacului.

El însuși a făcut totdeauna deosebirea, fie și nerostit, între sisteme și oameni: sistemelor le-a pus diagnostic; oamenilor le-a pus înainte pocăința, adică nădejdea. Cine îi preia retorica fără această deosebire nu îl continuă — îl coboară.

„Cel mai mare sârb după Sfântul Sava”: panegiricul și ispita măsurii naționale

Rămâne o întrebare pe care cinstitorii lui o ocolesc de obicei și pe care noi nu o vom ocoli, fiindcă privește chiar tema acestui site: dreapta măsură a cinstirii. Este vorba de felul în care Iustin a vorbit despre dascălul său, Sfântul Nicolae Velimirovici.

Să așezăm întâi faptele, pentru că aici circulă multă aproximație. Epitetul „noul Gură de Aur”, lipit adesea de numele lui Velimirovici, nu îi aparține în primul rând lui Iustin: el circula larg în lumea ortodoxă, iar în forma lui cea mai citată este pus pe seama unui rus, nu a unui sârb — Sfântul Ioan Maximovici, căruia i se atribuie numirea lui Velimirovici drept „un Hrisostom al zilelor noastre”, dascăl sobornicesc al Bisericii.¹¹ Iustin a spus însă altceva, și mai apăsat: pentru el, dascălul său era „cel mai mare sârb după Sfântul Sava”;¹²

iar la cinci ani după adormirea aceluia, când în Iugoslavia comunistă până și pomenirea publică a numelui lui Velimirovici era primejdioasă, Iustin a scris o litanie de mulțumire în care îl numește, treaptă cu treaptă, nou Apostol, nou Evanghelist, nou Mărturisitor, nou Mucenic, nou Sfânt.¹³

Ce facem cu aceste superlative? Două lucruri deodată, și pe amândouă cinstit.

Întâi, dreptate contextului. Encomionul — lauda înălțată — este un gen vechi al Bisericii; Părinții înșiși au asemănat pe sfinții noi cu cei vechi, iar comparația cu Gură de Aur pentru un mare predicator este un topos aghiografic, nu o cântărire la gram. Iar litania lui Iustin din 1961 nu s-a rostit la o festivitate, ci sub teroare: a lăuda public un episcop interzis, în plin regim ateu, era act de mărturisire, nu de protocol. Cine judecă acele cuvinte ca pe un comunicat academic le judecă în afara lumii în care au fost scrise.

Apoi, dreptate adevărului — și aici nu vom îndulci nimic. Superlativul lui Iustin este formulat în cheie națională: forma laudei se ia de la neam, nu de la Biserică. „Cel mai mare sârb” — nu „cel mai mare ierarh”, nu „cel mai mare dascăl al Ortodoxiei”. Să fim drepți cu sfântul: nu îl cinstea pe Velimirovici ca pe un erou al neamului, ci ca pe un dascăl al pocăinței și un mărturisitor; intenția lui era bisericească. Dar limbajul epocii îmbracă această cinstire în haina istoriei naționale — și tocmai forma e cea care dă de gândit.

Se simte aici pecetea unei epoci: Serbia interbelică a „svetosavljei”, în care credința și neamul se rosteau într-o singură suflare, iar un ierarh se cântărea, aproape firesc, cu cotul istoriei naționale. Să nu ne grăbim cu piatra: ispita aceasta nu e sârbească. O cunoaștem întocmai la greci, la ruși și — să o spunem fără ocol — la noi, românii: fiecare popor ortodox e ispitit să-și măsoare sfinții cu cotul propriei istorii și să-i urce mai sus decât i-a urcat Biserica, tocmai pentru că sunt „ai noștri”. Aceasta nu este cinstire; este oglindă.

Iar cine a urmărit pe acest site analizele noastre despre criteriile canonizării știe că tocmai aici se nasc „sfinții” fabricați de entuziasm: acolo unde măsura neamului ia locul măsurii Bisericii.

Partea cea mai frumoasă este că leacul se află chiar la Iustin. Ecleziologia lui este hotărât supranațională: Biserica nu este a vreunui neam, ci trupul Dumnezeu-Omului, iar lucrarea ei este a-tot-omenească — temă pe care a apăsat-o din tinerețe. S-a păstrat și o întâmplare grăitoare: unui ofițer care se lăuda că e sârb deși nu e ortodox, părintele i-a răspuns tăios că simpla naștere pe pământ sârbesc nu face pe nimeni sârb — căci, după măsura lui, nu sângele dădea conținut credinței, ci credința dădea conținut neamului.⁶ Răsturnarea este exact inversul etnofiletismului — și totuși, să băgăm de seamă cu trezvie: chiar și în această răsturnare, cadrul vorbirii rămâne neamul.

Atât de adânc era el înfipt în limbajul epocii, încât până și depășirea lui se rostea înăuntrul lui.

Verdictul nostru, așadar, cu toată cinstirea: Biserica l-a canonizat pe Nicolae Velimirovici (2003) și pe Iustin (2010), iar canonizarea confirmă sfințenia lor — nu și epitetele lor. Cinstirea nu canonizează epitetele. Comparațiile cu Gură de Aur, cu Apostolii, cu marii Părinți se primesc, dacă se primesc, prin receptarea lentă și sobornicească a Bisericii întregi, peste veacuri și peste hotarele neamurilor — nu se moștenesc din necrologuri, oricât de sfânt ar fi cel care le-a scris. A-l cinsti pe Sfântul Iustin nu ne obligă să-i preluăm superlativele.

Dimpotrivă: a i le prelua fără măsură ar însemna să repetăm, în formă evlavioasă, chiar greșeala pe care el a osândit-o o viață întreagă — așezarea unei măsuri omenești, fie ea și a neamului, pe locul care este numai al Dumnezeu-Omului.

(Dosarul propriu al lui Nicolae Velimirovici, cu întrebările lui, este o temă aparte și nu face obiectul acestor rânduri.)

Măsura dreaptă a cinstirii

Să strângem acum firele și să spunem limpede pe ce stă — și pe ce nu stă — sfințenia lui Iustin de la Celie.

Stă, întâi, pe mărturisirea publică făcută pe căi bisericești, de la un capăt la altul al vieții: teza refuzată la Oxford mai degrabă decât adevărul trunchiat; cuvântul ținut sub comuniști cu prețul catedrei; scrisorile către patriarh; memoriile către Sinod urcate prin episcopul locului. Nicăieri răzvrătire; pretutindeni mustrare cu temei, sub ascultare. Stă, în al doilea rând, pe suferința neconvertită în compromis: treizeci și unu de ani de îngrădire fără reabilitare, fără gesturi de curtoazie față de stăpânire, fără fotografii de protocol — o viață pe care biografiile nu o reduc la compromisuri rușinoase, și pe care memoria Bisericii a primit-o ca mărturie de curăție, suferință și rugăciune.

Și stă, în al treilea rând, pe o teologie născută din rugăciune și acoperită de asceză — Liturghia zilnică, lacrimile, Viețile Sfinților scrise între privegheri — și pe o receptare organică: întâi ucenicii și obștea, apoi pelerinii, apoi Athosul care i-a tipărit cărțile, și abia la urmă, pecetluind ce era deja primit, Sinodul.

Nu stă — și e bine să o spunem răspicat — pe superlativele de copertă care îl recomandă drept cel mai însemnat dogmatist de la Ioan Damaschin încoace; nu stă pe iconizarea zelotistă care l-a decupat în steag de luptă; nu stă pe panegiricele în cheie națională ale epocii lui. Sfințenia lui nu are nevoie de acestea. Ba mai mult: acestea o ascund, fiecare în felul ei, fiindcă mută privirea de la ce a fost el cu adevărat — un mărturisitor și un dascăl — spre ce am vrea noi să fi fost.

Și poate că aceasta este lecția lui cea mai trebuincioasă pentru ceasul de față, când rănile lăsate în trupul Bisericii de întrunirile și dezbinările ultimului deceniu sunt departe de a se fi închis. De la Sfântul Iustin învățăm cum se mărturisește: în scris, cu temei, pe cale bisericească, fără ură și fără ruptură. Învățăm cum se rabdă: fără a preface suferința în capital și fără a o vinde pe scenă. Și învățăm lucrul cel mai greu dintre toate: cum se iubește Biserica mai mult decât propria biruință — cum se poate striga adevărul cu toată puterea pieptului, rămânând în genunchi.

În loc de încheiere

O viață deschisă de Buna Vestire și închisă de Buna Vestire: ca și cum Dumnezeu ar fi pus, la amândouă capetele ei, aceeași pecete — vestea că Dumnezeu Se face om. Între aceste două peceți, Iustin de la Celie nu a făcut, la urma urmei, decât un singur lucru: a spus, cu toate puterile minții și ale inimii lui, că în afara Dumnezeu-Omului nu există nici adevăr, nici om. A spus-o în amfiteatre și a plătit; a spus-o sub comuniști și a plătit; a spus-o Bisericii însăși, când a văzut-o șovăind, și a rămas în ea, în genunchi, până la capăt.

La 1/14 iunie, când îi facem pomenirea în ziua Filosofului al cărui nume l-a purtat, să-i cerem darul care i-a fost cel mai propriu și care ne lipsește cel mai mult: mărturisirea fără răzvrătire, și dragostea fără amorțire.

Sfinte Cuvioase Părinte Iustin, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.

Citește și:

• Nepomenirea după Sinodul din Creta: o lămurire pe înțelesul tuturor
• Sfinții știuți și neștiuți: de ce nu orice viață evlavioasă trebuie proclamată
• Cartea Apocalipsei – Partea 3: Mielul și Liturghia cerească

Note

1. 1. Cuviosul Iustin a fost trecut în rândul sfinților prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe din 2 mai 2010, cu pomenirea la 1 iunie (calendarul iulian), ziua Sfântului Mucenic Iustin Filosoful — 14 iunie pe calendarul civil. La aceeași adunare sinodală a fost proslăvit și Cuviosul Simeon de la Dajbabe. ↩
2. 2. Datele biografice urmează viața alcătuită de ucenicii săi (în frunte cu episcopul Atanasie Jevtici) și sinaxarele curente. Pentru o prezentare de ansamblu în limba engleză: studiul „Through the Pages of the Theological Works of Archimandrite Justin (Popović)”, apărut inițial în limba rusă (1984). ↩
3. 3. Teza, „Filosofia și religia lui F. M. Dostoievski”, pregătită la Oxford (1916–1919) pentru gradul B.Litt., a fost publicată ulterior în sârbă (1923). Episodul respingerii la susținere, în urma refuzului de a-și tempera critica umanismului apusean, este relatat în viața scrisă de ucenici. ↩
4. 4. Refuzul de a primi episcopatul (eparhia nou-înființată de la Mukačevo, Rusia Subcarpatică) este documentat în biografia alcătuită de ucenicul său, episcopul Atanasie Jevtić, care reproduce scrisoarea de refuz a Părintelui Iustin către mitropolitul Iosif (Cvijović): „m-am privit îndelung și serios în Evanghelie… în nici un caz nu pot și nu-mi permit să primesc rangul de episcop, pentru că nu am nici cele mai elementare însușiri evanghelice pentru aceasta”. După acest refuz, episcopatul nu i-a mai fost oferit niciodată. Cf. Episcop Atanasie Jevtić, Viața unui sfânt: Avva Justin Popovici, trad. Miljurko Vukadinović și Traian Manta, Editura Bunavestire, Galați, 2003. ↩
5. 4b. Episcopul Artemie (Radosavlievici), unul dintre cei patru ucenici ajunși episcopi, a fost înlăturat din scaunul de Raška-Prizren și apoi caterisit de Sinodul Bisericii Sârbe (2010), în urma unui conflict bisericesc și administrativ; în jurul lui s-a constituit ulterior o structură necanonică. Oricum ar fi judecat acest caz dureros, el aparține istoriei de după adormirea Sfântului Iustin — și nu poate fi invocat, nici într-un sens, nici în celălalt, ca moștenire a școlii de la Celie. ↩
6. 5. Pentru anii de la Celie (1948–1979): fără pensie și fără drepturi, sub supraveghere continuă, cu slujirea zilnică a Sfintei Liturghii și viață ascetică strictă — cf. sinaxarele și mărturiile obștii de la Celie. ↩
7. 5b. „Viețile sfinților înseamnă dogmatică aplicată” — formulă reluată de Sfântul Iustin în Introducerea la Viețile Sfinților și în alte locuri ale operei. Textul integral al Introducerii este accesibil deocamdată mai ales în engleză (trad. Asterios Gerostergios, în Orthodox Faith and Life in Christ, Belmont, 1994), unde Sfântul Iustin scrie că viețile sfinților sunt „dogmatică aplicată”, „etică aplicată” și chiar „Viața Domnului Hristos, repetată în fiecare sfânt”. Cele douăsprezece volume (Žitija Svetih, Belgrad, 1972–1977; unele bibliografii indică încheierea tipăririi în 1978) rămân netraduse integral atât în română, cât și în engleză. ↩
8. 6. Mărturiile stareței Glicheria de la Celie (despre cei trimiși să-l ucidă) și întâmplarea cu ofițerul — păstrate în tradiția obștii și reproduse în prezentările aghiografice curente. Le consemnăm ca mărturii ale obștii, nu ca fapte documentate independent. ↩
9. 7. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, traducere de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli, Petru Vodă, 2002, capitolul „Ecumenismul umanist”. Prima ediție a lucrării a apărut la Tesalonic, în 1974. (Ortografia citatului urmează ediția românească.) ↩
10. 8. Mărturia despre comuniunea niciodată întreruptă — nici cu patriarhul Gherman, în anii în care acesta era unul dintre președinții Consiliului Mondial al Bisericilor — aparține ucenicului său, episcopul Atanasie Jevtić, și însoțește textul Însemnări despre ecumenism (manuscris 1972, publicat 2010; ed. engleză: Notes on Ecumenism). Tot acolo: scrisorile de mustrare către patriarh și Sinod, cuvântul despre schisme și împotrivirea față de schisma din diaspora sârbă. Biografia alcătuită de același Jevtić (Viața unui sfânt: Avva Justin Popovici, ed. cit.) confirmă, la rândul ei, fidelitatea lui pe căi bisericești și împotrivirea față de ruptură. ↩
11. 8b. Prelegerea inaugurală „Despre esența axiologiei și criteriologiei ortodoxe”, ținută la Facultatea de Teologie din Belgrad la 16 ianuarie 1935; citatul, reprodus în biografia lui Atanasie Jevtić (Viața unui sfânt: Avva Justin Popovici, ed. cit.), continuă: „Domnul Hristos S-a lăsat pe Sine, personalitatea Sa dumnezeiesc-omenească, Bisericii; de aceea Biserica este numai Biserica Dumnezeului-Om… El este însăși Biserica în plinătatea dumnezeiesc-omenească, căci Biserica nu este altceva decât Dumnezeul-Om Hristos, continuat în toate veacurile.” ↩
12. 8c. Cuvinte ale Sfântului Iustin despre teologia ortodoxă și iluminare („Ortodox este numai ceea ce este de la sfinții purtători de duh…”), reproduse în biografia episcopului Atanasie Jevtić, Viața unui sfânt: Avva Justin Popovici, ed. cit. Formula Sfântului Ioan Damaschin — „nu voi spune nimic al meu” — deschide prologul la Izvorul cunoștinței. Volumul al treilea al Dogmaticii a apărut la Belgrad în 1978. (Ediția românească: Dogmatica Bisericii Ortodoxe, traducere de Žarko Markovski, Editura Doxologia, Iași.) ↩
13. 9. Memoriul din 7 mai 1977 privind convocarea „Marelui Sinod”, adresat episcopului Ioan al Șabațului spre a fi înaintat Sfântului Sinod și Soborului Arhieresc al Bisericii Sârbe; în text, Sfântul Iustin amintește și de memoriul său anterior (1971), înaintat pe aceeași cale ierarhică, după consfătuirea pregătitoare de la Chambésy. ↩
14. 10. Eseul despre infailibilitatea omului european, în: Sfântul Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire, Galați, 2003; textul circulă și în Omul și Dumnezeul-Om. Abisurile și culmile filozofiei (Editura Deisis / Editura Sophia), în altă traducere. ↩
15. 11. Epitetul „noul Gură de Aur” (sau „Hrisostomul zilelor noastre”) este frecvent în literatura ortodoxă despre Nicolae Velimirovici și circulă larg, dincolo de un singur autor. Atribuirea lui anume Sfântului Ioan Maximovici apare în culegeri de mărturii despre Velimirovici; locul primar al formulării rămâne de identificat cu precizie. Ceea ce contează pentru argumentul de față e că epitetul hrisostomic nu este o invenție a Sfântului Iustin și nu poartă, în sine, o cheie națională. ↩
16. 12. Formula „cel mai mare sârb după Sfântul Sava” îi este atribuită constant Sfântului Iustin în literatura despre Velimirovici, de regulă în legătură cu scrierile lui comemorative; circulă pe scară largă ca mărturie a prețuirii lui pentru dascălul său. ↩
17. 13. Litania de mulțumire („…avem un nou Apostol… un nou Evanghelist… un nou Mărturisitor… un nou Mucenic… un nou Sfânt”), scrisă de Iustin la cinci ani după adormirea lui Velimirovici (1961), când cinstirea publică a aceluia era oprită în Iugoslavia comunistă. Textul circulă în culegeri și prezentări aghiografice despre Velimirovici; reproducerea de față urmează aceste surse, nu o ediție critică. ↩

Mărturia Sfântului Iustin se așază alături de cea a altor mari nevoitori ai veacului XX. Despre unul dintre ei — chirurgul și arhiepiscopul închis pentru credință — am scris în portretul Sfântului Luca al Crimeei.