La 27 august Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Mucenic Fanurie. În cărțile de slujbă grecești i se spune „Fanurie cel nou-arătat”, iar slujba lui se cântă și astăzi.
Există sfinți despre care avem acte de judecată, scrisori și mărturii ale celor care i-au cunoscut. Despre Fanurie nu avem nici măcar veacul în care a trăit. Când numele lui intră în istoria scrisă, omul murise probabil de multă vreme. Nu îl aflăm dintr-o carte, ci dintr-o icoană.
Ce nu avem
Numele lui Fanurie nu se găsește în martirologiile și în sinaxarele vechi. Nu avem un dosar al muceniciei lui, cum avem pentru Gheorghe, pentru Dimitrie sau pentru Pantelimon: nicio relatare a judecății, niciun nume de împărat sau de guvernator, niciun loc.
Lucrul acesta nu îl spunem noi cei dintâi. Îl recunosc și sinaxarele mai noi: Fanurie este necunoscut vechilor sinaxariști, iar vremea vieții lui nu se cunoaște. Biserica nu a ascuns cât de puțin știe despre el. L-a primit așa.
Aceasta este temelia pe care se așază tot ce urmează.
Icoana din Rodos
Tradiția care stă la temelia cinstirii lui spune că, în Rodos, în timpul unor lucrări la zidurile cetății, lucrătorii au dat peste ruinele unei biserici. Sub dărâmături se aflau mai multe icoane, cele mai multe șterse de vreme, cu chipurile și inscripțiile de nedeslușit. Una singură era bine păstrată.
Icoana înfățișa un tânăr în haină ostășească, ținând în mâna dreaptă o cruce cu o lumânare aprinsă. De jur împrejur erau zugrăvite douăsprezece scene ale muceniciei lui. Mitropolitul locului, Nil, a citit inscripția: numele sfântului era Fanurie. Un sfânt pe care nimeni nu îl cunoștea. Mitropolitul a ridicat din nou biserica și a rânduit prăznuirea în ziua aflării icoanei.
Așadar cele douăsprezece chinuri pe care le repovestesc mai târziu evlavia și predica sunt citite de pe icoană. Ele nu vin dintr-o mărturie scrisă.
Datarea este nesigură. Unele izvoare bisericești o leagă de păstorirea mitropolitului Nil, în anii 1355–1369, ceea ce ar fi un reper cu ani cunoscuți. Alte izvoare, între care sinaxarul tipărit, dau anul 1500. Câteva surse spun chiar că icoana s-ar fi aflat în Cipru, nu în Rodos.
Un amănunt care circulă în multe repovestiri, grecești și românești deopotrivă, nu poate sta: acela că zidurile Rodosului erau reparate de turci. Rodosul a stat sub cavalerii ioaniți din 1309 până la cucerirea otomană din 1522. Oricare dintre cele două datări am primi, lucrările nu erau ale otomanilor. Amănuntul s-a lipit de povestire pe drum și se cade lăsat deoparte. Rămâne ce a fost de la început: în timpul unor lucrări la zidurile cetății.
Cele douăsprezece chinuri
Icoana nu spune de unde era, nici sub ce împărat a murit. Spune ce a pătimit. Tradiția hagiografică descrie astfel cele douăsprezece scene.
În cea dintâi ramă stă înaintea dregătorului și își mărturisește credința. În a doua, ostașii îl lovesc cu pietre peste gură și peste cap, ca să tacă. În a treia îl trântesc la pământ și îl bat cu ciomege. În a patra este în temniță, dezbrăcat, și i se sfâșie trupul cu unelte de fier. În a cincea tot în temniță este, îngenuncheat, rugându-se. În a șasea îl scot iarăși înaintea judecății.
Apoi îl ard cu făclii. Îl leagă pe un cadru de tortură. Îl aruncă între fiare. Îl strivesc sub o piatră mare. Îl pun înaintea altarului idolesc, cu cărbuni aprinși în palme, ca tămâia să cadă pe altar și să se închine. În ultima ramă stă în mijlocul focului.
Nicăieri nu strigă. În toate cele douăsprezece, tradiția îl descrie cu fața liniștită.
Acesta este singurul lucru pe care tradiția iconografică ni l-a păstrat despre el: nu o învățătură, nu o carte, ci douăsprezece scene în care mucenicul nu se leapădă.
Sfinții pe care numai Dumnezeu îi știe
Golul din jurul lui Fanurie nu este ceva neobișnuit în istoria vechilor mucenici.
În veacurile prigoanei au murit pentru Hristos mulțime de oameni ale căror nume nu le-a scris nimeni. Biserica îi pomenește laolaltă, fără nume, fiindcă știe că sunt. Nu i-a uitat Dumnezeu. I-a uitat hârtia.
Biserica îl cinstește pe Fanurie ca pe unul dintre acești mucenici, scos din uitare prin aflarea icoanei sale. Nu i s-a aflat dosarul, ci fața. Biserica a primit fața ca mărturie și a început să-l cheme pe nume.
Aceasta este pricina pentru care în cărțile de slujbă i se spune „cel nou-arătat”.
Urmele cinstirii lui
Cinstirea lui Fanurie nu este o născocire modernă, și aici se vede limpede.
La mănăstirea Valsamonero din Creta, paraclisul închinat lui a fost ridicat în 1426 și zugrăvit în 1431, iar egumenul Iona Palamas a lucrat pentru răspândirea cinstirii lui în insulă. Marele zugrav cretan Anghelos Akotantos, mort pe la 1450, a pictat mai multe icoane ale Sfântului Fanurie; unele s-au păstrat și se află astăzi la mănăstirea Vrondisi. Uneori îl zugrăvește ucigând balaurul, ca pe Sfântul Gheorghe.
Într-un manuscris muzical de la Marea Lavră din Athos, din același veac, se păstrează cel puțin o stihiră închinată lui, adică o cântare de slujbă. Aceasta ne scoate din tărâmul tradiției orale.
Prin urmare, pe la 1430–1450 Fanurie era deja un sfânt cunoscut la chip, cu paraclis, cu icoane și cu cântare de slujbă.
Cea mai veche mărturie scrisă
Un manuscris cretan din 1542, Cod. Vat. gr. 1190, cuprinde o culegere de minuni ale Sfântului Fanurie, tipărită mai târziu în colecția Acta Sanctorum. Un al doilea manuscris, păstrat la Heraklion, este așezat în jurul anilor 1600–1640.
Amândouă leagă răspândirea cinstirii din Rodos în Creta de izbăvirea unor clerici cretani căzuți în robie. În forma păstrată de manuscrisul Vaticanului, patru preoți cretani se întorceau de la Methoni și Koroni, porturi venețiene din Peloponez, unde merseseră pentru hirotonire. Au fost prinși de pirați și duși la Palatia, în Asia Mică. Părintele lor duhovnicesc, Iona, a ajuns la Rodos ca să lucreze la răscumpărarea lor. Acolo mitropolitul Nil l-a îndemnat să ceară ajutorul Sfântului Fanurie. După rugăciune, Iona a primit veste că tratativele înaintează și s-a întors în Creta ducând cu el o icoană a sfântului.
O tradiție mai târzie, intrată în sinaxare, povestește altfel: trei diaconi pleacă din Creta în Kythera ca să fie hirotoniți preoți și sunt prinși la întoarcere.
Manuscrisul de la Heraklion vorbește de trei preoți și îl socotește pe Iona a fi Iona Palamas, egumenul de la Valsamonero, mutând întâmplarea în primele decenii ale veacului al XV-lea. Îl păstrează însă și pe mitropolitul Nil, care se afla în Rodos cu vreo cincizeci de ani mai devreme. Vassilakes-Mavrakakes vede aici o remodelare a povestirii, în care numele mitropolitului este ținut pentru a-i întări autoritatea.
Amănuntul acesta merită privit. El arată cum se poate schimba o tradiție hagiografică în timp, fără ca noi să fim siliți fie să o aruncăm întreagă, fie să o citim ca pe un proces-verbal.
Tot în aceste manuscrise apar minuni pentru aflarea lucrurilor și a vitelor pierdute, și vindecări. Legătura dintre Fanurie și lucrurile pierdute este deci veche de veacuri, nu o modă de astăzi.
Numele
În evlavia populară, numele Fanurie a fost apropiat de verbul grecesc phaneróno, „a arăta, a scoate la iveală”. Cercetarea socotește apropierea o etimologie populară, adică o explicație născută din evlavie, nu din istoria cuvântului. Ea a lucrat însă puternic. Sfântul care s-a arătat el însuși dintr-o ruină a ajuns să fie chemat pentru tot ce s-a pierdut sau s-a ascuns. Lumânarea aprinsă, devenită apoi semnul lui în iconografie, a ajuns să spună același lucru.
Fanuropita
Cine cere ajutorul sfântului făgăduiește de obicei ceva. Cu vremea s-a statornicit un singur făgăduit: fanuropita, o pâine sau o prăjitură de post, care se aduce la biserică, se binecuvântează și se împarte. Obiceiul este bine așezat în Grecia și în Cipru și de acolo s-a răspândit.
Se aud însă rânduieli amănunțite: că trebuie să aibă șapte ingrediente, sau nouă, sau unsprezece, că trebuie împărțită unui anumit număr de femei, că fata care o face își va afla mirele. Cercetarea etnografică găsește variante cu cinci, șapte, nouă și treisprezece ingrediente, după loc. Nu sunt rânduieli ale Bisericii, ci obiceiuri locale. Ceea ce Biserica binecuvântează este prinosul și rugăciunea, nu numărul.
Merită văzut ce face de fapt omul care coace fanuropita. Cere ceva pentru sine, iar plata pe care o dă este o pâine împărțită altora. De șase veacuri, oameni care nu știu despre Fanurie nici de unde era, nici când a murit, îi cer ajutorul și dau de pomană. Și evlavia aceasta nu s-a stins.
Mama sfântului
Odată cu fanuropita s-a răspândit și rugăciunea: „Dumnezeu să o ierte pe mama Sfântului Fanurie”. În spatele ei stă o povestire după care mama lui ar fi fost o mare păcătoasă, pe care fiul nu a putut-o întoarce la pocăință și pentru care s-a rugat neîncetat.
Aici suntem în folclor, și se poate arăta.
O cercetătoare a folclorului grecesc, Marianthi Kaplanoglou, a strâns șaptesprezece variante ale povestirii despre Fanurie și mama lui, din Grecia și din Cipru. În unele mama este zgârcită, în altele desfrânată; în altele păcătoasa nu este mama, ci sora, nașa sau logodnica lui. Povestea urmează un tipar cunoscut în toată Europa, catalogat sub numărul 804 în indicele internațional al basmelor: copilul care încearcă să-și scoată mama din iad.
O informație biografică stabilă nu se comportă așa. Se schimbă persoana, se schimbă păcatul, se schimbă deznodământul.
O publicație a Bisericii Ciprului spune limpede același lucru: povestea mamei păcătoase a fost plăsmuită de închipuirea populară tocmai fiindcă viața sfântului rămăsese necunoscută. Golul a fost umplut.
Aceasta nu înseamnă că cine a rostit rugăciunea a greșit cu inima. Priviți ce face de fapt: cere milă pentru sufletul unei femei pe care nu a cunoscut-o, despre care nu știe nimic și pentru care nu se roagă nimeni altcineva. Rugăciunea pentru cei adormiți este lucrare a Bisericii, iar aceasta se face pentru o străină. Ce nu ne dă rugăciunea este o știre despre o femeie anume care a trăit cândva.
Aceeași măsură se cuvine și povestirii, răspândită și în limba română, după care Fanurie s-ar fi născut în Rodos, ar fi fost cel mai mare dintre treisprezece frați, tatăl lui negustor bogat ar fi fost ucis, iar mama ar fi ajuns să trăiască în păcat. Nu are sprijin în tradiția greacă veche. O putem povesti ca tradiție populară târzie. Nu o mărturisim ca istorie, fiindcă nu o găsim în vechea tradiție hagiografică și nu avem mărturie istorică pentru ea.
O întrebare care s-a pus în Biserică
În veacul trecut s-a discutat în Grecia dacă Fanurie este un sfânt deosebit sau dacă icoana veche a fost citită greșit. Arheologa Maria Vassilakes-Mavrakakes a propus că imaginea dintâi ar fi putut fi un chip al Sfântului Gheorghe cu un supranume asemănător la scriere, din care s-ar fi născut un nume nou. Alți cercetători bisericești au răspuns arătând deosebirile de zugrăveală și vechimea cinstirii.
S-a răspândit apoi vestea că Sinodul Bisericii Greciei ar fi hotărât că Fanurie „nu există”. O cercetare tipărită în 2019 în revista bisericească oficială spune că nu a putut afla niciun document sinodal cu o asemenea hotărâre și socotește că povestea unei interziceri a fost umflată.
Cât a ținut discuția aceasta, Biserica nu a încetat să-i cânte slujba. O cântă și astăzi. Ipoteza rămâne ipoteză academică, iar hotărâre a Bisericii împotriva cinstirii lui nu s-a găsit.
Ce mărturisim și ce nu
Nu avem o viață a Sfântului Fanurie scrisă de cineva care l-a cunoscut. Avem o icoană aflată în Rodos, un episcop care i-a citit numele și a rânduit pomenirea, o cinstire care din veacul al XV-lea lasă urme în paraclise, în icoane și în cântări de slujbă, o minune povestită în manuscris și tipărită mai târziu, și veacuri de rugăciune.
Biserica poate păstra pomenirea unui mucenic adevărat și după ce viața lui s-a pierdut din hârtii. Tocmai de aceea nu se cuvine să umplem tăcerea documentelor cu legendă și pe urmă să numim legenda istorie. Sfântul nu are trebuință de podoaba aceasta.
Ce are el este mai mult. Icoana ni-l arată astfel: a stat înaintea judecății și nu s-a lepădat. A fost bătut, sfâșiat, ars, aruncat fiarelor și strivit sub piatră, și nu s-a lepădat. I s-au pus cărbuni aprinși în palme ca să se închine idolului, și a ținut cărbunii. A murit în foc.
Numele lui a rămas o vreme sub dărâmături. Nu și el.
De aceea îi cerem lucrurile pe care le-am pierdut. Și, dacă avem minte, îi cerem și ceea ce se pierde mai lesne decât un inel sau o cheie: statornicia de a nu ne lepăda.
Troparul, glasul al 4-lea
Către dreptul ostaș al lui Hristos, biruitor în lupte, vrednicule mucenice Fanurie, laude aducem noi credincioșii și-i strigăm: preamărite, nu înceta a te milostivi către Preaînduratul Hristos, pentru noi cei ce nădăjduim în harul tău, Mare Mucenice, nou luminător al credinței.
Notă
Asupra tipului 804. Indicele la care se face trimitere este catalogul internațional al tipurilor de basm, cunoscut după inițialele autorilor lui, Aarne–Thompson–Uther.
Sfinte Mucenice Fanurie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Imagine: Sfântul Fanurie, Anghelos Akotantos, al doilea sfert al secolului al XV-lea, Colecția Agia Aikaterini, Heraklion; domeniul public, fotografie C messier, prin Wikimedia Commons.