La 26 august Biserica îi pomenește pe Sfinții Mucenici Adrian și Natalia. Erau soț și soție și au pătimit în cetatea Nicomidia, din Bitinia, în vremea împăratului Maximian, în timpul prigoanei împotriva creștinilor. Împreună cu ei se face pomenirea celor douăzeci și trei de mucenici care fuseseră închiși în aceeași temniță. În Bisericile care urmează calendarul iulian, ziua aceasta cade la 8 septembrie pe calendarul civil.
Cei douăzeci și trei din peșteră
Potrivit sinaxarului, Maximian a venit în Nicomidia și a poruncit ca cei ce cred în Hristos să fie căutați și aduși la judecată. Celui care ascundea un creștin i se pregătea pedeapsă, iar celui care îl pâra i se făgăduiau daruri și cinste. Așa au ajuns vecinii să se dea unii pe alții, iar părinții pe copiii lor.
Douăzeci și trei de creștini au fost găsiți ascunși într-o peșteră, unde fuseseră auziți cântând în timpul nopții. I-au adus legați în lanțuri înaintea împăratului. Când i-a întrebat de unde sunt, ei au răspuns că sunt născuți acolo, iar cu credința sunt creștini. Au fost bătuți îndelung și duși apoi la curte, ca numele lor să fie trecute în cartea celor osândiți.
Adrian își scrie singur numele
Adrian era unul dintre mai-marii curții împărătești, un tânăr de douăzeci și opt de ani, crescut în păgânătate. Privind cum rabdă cei legați, s-a apropiat de ei și i-a întrebat ce răsplată așteaptă de la Dumnezeul lor pentru asemenea chinuri.
Mucenicii i-au răspuns că gura omului nu poate spune acele bunătăți și că mintea nu poate ajunge până la ele, și i-au adus cuvântul Apostolului: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).
Adrian s-a întors atunci către cei care scriau lista și le-a cerut să treacă și numele lui, spunând că și el este creștin. Chemat de împărat și întrebat dacă a înnebunit, a răspuns că, dimpotrivă, abia acum s-a întors din nebunie la mintea sănătoasă. A fost ferecat în fiare și aruncat în temniță, la ceilalți.
Viața îl arată pe Adrian până în ceasul acela ca păgân și nu pomenește să fi primit botezul cu apă. Biserica îl cinstește totuși ca mucenic, pentru că mărturisirea dusă până la moarte ține locul botezului cu apă. Părinții numesc aceasta botezul sângelui, iar învățătura este veche. Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie că mucenicii primesc Împărăția și fără apă, fiindcă în vreme de prigoană oamenii se botează cu sângele lor (Cateheza a III-a, 10).
Natalia
Natalia se născuse din părinți creștini și își ținea credința ascunsă, pentru că vedea cât de aspră este prigoana. Când o slugă i-a spus că bărbatul ei a fost dus legat în temniță, și-a rupt haina de pe ea și a plâns. A întrebat apoi care este pricina, iar când a aflat că Adrian s-a numărat singur între cei osândiți pentru Hristos, a încetat din plâns, s-a îmbrăcat în haine bune și a alergat la temniță.
A căzut la picioarele lui, i-a sărutat legăturile și i-a spus că a aflat comoara pe care părinții lui nu i-o lăsaseră. L-a rugat să nu-și cruțe tinerețile și să nu se uite înapoi la avere, la rude și la prieteni, pentru că toate acelea se învechesc și se strică. I-a mai spus să privească la mucenicii de lângă el și să le urmeze răbdarea.
Ușa închisă
După câteva zile, Adrian a aflat că împăratul urmează să-i scoată pe cei legați la chinuire. Le-a cerut celorlalți mucenici îngăduința de a merge până acasă, ca să o cheme pe Natalia la ceasul pătimirii, iar ei s-au pus chezași pentru el.
Pe drum l-a văzut un om din cetate, care a alergat înainte și i-a spus Nataliei că bărbatul ei este slobod din legături. Ea a socotit că s-a lepădat de Hristos. A închis ușile înaintea lui și a strigat de dincolo de ele, numindu-l al doilea Iuda și oprindu-l să mai vorbească cu ea. Adrian a rămas afară și, auzind-o, se bucura cu duhul.
I-a spus atunci că nu a fugit de la chinuire, ci a venit după ea, cum îi făgăduise, și că mucenicii s-au pus chezași pentru el. Abia atunci i-a deschis ușa.
Aici se vede măsura dragostei ei. A plâns când a crezut că bărbatul ei a fost închis pentru altă pricină, și s-a bucurat când a aflat că este închis pentru Hristos. A fost gata să-l piardă din casă și din viața ei, numai să nu-l piardă din numărul celor care mărturisesc.
Slujirea din temniță
Rănile celor legați putreziseră, iar lanțurile le rupeau carnea. Natalia a trimis după pânze curate și le-a legat rănile cu mâinile ei, slujindu-le șapte zile, până în ziua cercetării. Alte femei credincioase făceau la fel.
Când împăratul a poruncit ca nicio femeie să nu mai fie lăsată să intre în temniță, Natalia și-a tuns părul capului și s-a îmbrăcat în haine bărbătești, ca să ajungă mai departe la ei. Celelalte femei au făcut și ele așa.
Nicovala
Văzând că cei legați sunt aproape de moarte din pricina rănilor, împăratul a poruncit să fie aduse în temniță o nicovală și un ciocan de fier, ca să le sfărâme fluierele picioarelor și mâinile.
Natalia i-a întâmpinat pe cei trimiși și i-a rugat să înceapă cu Adrian, ca nu cumva bărbatul ei să se înfricoșeze văzând sfârșitul celorlalți. Ea însăși i-a ridicat picioarele și le-a întins pe nicovală. După ce i-au fost sfărâmate, l-a rugat să întindă și mâna cât mai este în viață, ca să fie deopotrivă cu ceilalți mucenici, care pătimiseră mai mult decât el. Adrian a întins mâna, iar ea i-a așezat-o pe nicovală. Din durerea aceea și-a dat sufletul.
Ceilalți mucenici și-au întins singuri mâinile și picioarele, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primește sufletele noastre”.
Cererea Nataliei pare crudă dacă o citim ca pe o purtare între soți. În sinaxar ea are alt înțeles. Natalia se temea pentru cununa lui, nu pentru trupul lui. Știa că trupul se strică oricum și a ținut mai mult la partea pe care el o câștiga în ceasul acela.
Mâna, focul și plecarea
Împăratul a poruncit ca trupurile să fie arse, ca să nu fie luate de creștini. Natalia a ascuns pe furiș mâna bărbatului ei. Când trupurile au fost aruncate în cuptor, s-a pornit ploaie mare cu tunete, cuptorul s-a stins, iar slujitorii au fugit. Creștinii au scos din cuptor trupurile neatinse de foc.
Un bărbat credincios i-a rugat să-l lase să ducă moaștele la Vizantia, până la moartea prigonitorului. Le-au dus cu corabia și le-au așezat la Arghiropoli, aproape de cetate.
Natalia a rămas acasă, ținând mâna lui Adrian unsă cu mir și învelită în porfiră, la căpătâiul patului. Un tribun din cetate a cerut de la împărat îngăduința să o ia de soție, iar împăratul i-a dat-o. Ea a cerut trei zile de răgaz și s-a rugat lui Dumnezeu să nu se spurce patul mucenicului Său. Adormind, i s-a arătat unul dintre mucenici, care i-a spus să meargă degrabă acolo unde fuseseră duse moaștele.
A plecat cu o corabie în care se aflau creștini fugiți din Nicomidia. Ajunsă la Arghiropoli, a lipit mâna de trupul bărbatului ei și s-a rugat îndelung. Apoi s-a odihnit puțin, iar frații care au venit să o trezească au aflat-o săvârșită.
De ce este numită muceniță
Natalia nu și-a vărsat sângele, și totuși tradiția Bisericii o numără între mucenici, fiindcă a luat parte la pătimirea lor. Le-a slujit în temniță, a stat lângă Adrian în chinuri și și-a lăsat casa ca să rămână credincioasă lui Hristos. De aceea Viața spune că și-a săvârșit alergarea cea mucenicească, deși fără vărsare de sânge.
A plecat din cetate pentru ceea ce cărțile bisericești numesc întreaga înțelepciune. Cuvântul traduce grecescul σωφροσύνη (sofrosini) și înseamnă curăție și înfrânare. Biserica îngăduie unei văduve să se recăsătorească, așa că plecarea Nataliei nu osândește a doua nuntă. În Viața ei este vorba despre hotărârea de a rămâne în curăție și despre refuzul unei căsătorii impuse cu un păgân.
Ce cinstim astăzi
În multe locuri ziua de 26 august a ajuns mai ales o zi onomastică, iar cei doi sfinți sunt chemați pentru pace și bună înțelegere între soți. Cererea este bună, dar sinaxarul dă însoțirii lor altă măsură. Natalia a închis ușa casei înaintea bărbatului ei în clipa în care a crezut că s-a lepădat de Hristos, și i-a ținut mâna pe nicovală în clipa în care s-a temut că nu va lua cununa deplină.
Căsnicia lor este cinstită nu fiindcă dragostea dintre ei a fost mică, ci tocmai fiindcă a rămas sub dragostea de Hristos.
Troparul și Condacul
Troparul Sfântului Mucenic Adrian, glasul al 3-lea
„Credința cea mântuitoare comoară nerăpită ai socotit-o, de trei ori fericite, păgânătatea cea părintească părăsind-o și, urmând Stăpânului, te-ai îmbogățit cu darurile cele dumnezeiești. Adriane mărite, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.”
Condacul Sfântului Mucenic Adrian, glasul al 4-lea
„Dumnezeieștile cuvinte ale femeii tale cea cugetătoare de Dumnezeu, în inimă punându-le, Adriane, mucenice al lui Hristos, la chinuri ai alergat, împreună cu soția ta cunună luând.”
Adrian mărturisise și fusese închis înainte ca Natalia să ajungă la el, așa că nu ea a pornit mărturisirea lui. Condacul arată cât de mult l-au întărit cuvintele ei pe drumul spre chinuri: le-a pus în inimă și a alergat. Biserica nu o pomenește alături de bărbatul ei doar pentru că i-a fost soție, ci pentru că l-a purtat până la sfârșit.
Notă asupra izvoarelor
Pomenirea de la 26 august și textele slujbei se află în Mineiul pe august. Troparul și condacul de mai sus sunt redate după textul slujbei zilei, iar citatul scripturistic a fost verificat după Biblia Sinodală.
Istorisirea pătimirii vine din sinaxarul zilei, în forma așezată în Viețile Sfinților. Nu se păstrează acte de judecată din vremea prigoanei, iar convorbirile amănunțite țin de tradiția hagiografică scrisă. Nucleul tradiției este vechi: mucenicia lui Adrian la Nicomidia, cinstirea Nataliei alături de el și mutarea moaștelor la Arghiropoli, lângă Bizanț.
Tot la 26 august este pomenit un alt mucenic Adrian, despre care sinaxarul spune că era fiul împăratului Probus și că a fost ucis la Nicomidia în vremea lui Liciniu. Textele românești vechi dau numele tatălui ca «Prov», după forma grecească Πρόβου. Cei doi sunt sfinți diferiți și nu trebuie amestecați.
Imagine: icoana Sfinților Mucenici Adrian și Natalia din biserica închinată lor la Moscova, 1916–1917, autor necunoscut; domeniul public, prin Wikimedia Commons.