
Psalmul 6 este rugăciunea unui om care și-a cunoscut păcatul și Îi cere lui Dumnezeu să-l vindece. El nu cere să scape de orice certare, ci să fie îndreptat cu blândețe, ca de un părinte și de un doctor. Plânge noaptea pe patul său, iar la sfârșit simte că Dumnezeu i-a auzit plângerea. Sfinții Părinți au văzut în acest psalm una dintre cele mai curate pilde de pocăință din Scriptură.
Textul psalmului
Textul psalmului este adaptat după Biblia Sinodală de la 1914, cu ortografia și formele vechi aduse la limba de astăzi. Biblia de la 1914 păstrează aici titlul din Septuaginta.
Întru sfârșit, în laude, pentru cea cu opt. Psalmul lui David.
- Doamne, nu cu mânia ta să mă mustri pe mine, nici cu iuțimea ta să mă cerți.
- Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele,
- și sufletul meu s-a tulburat foarte, și tu, Doamne, până când?
- Întoarce-te, Doamne, izbăvește sufletul meu, mântuiește-mă pentru mila ta.
- Că nu este întru moarte cel ce te pomenește pe tine, și în iad cine se va mărturisi ție?
- Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în toate nopțile patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda.
- Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu, învechitu-m-am întru toți vrăjmașii mei.
- Depărtați-vă de la mine toți cei ce lucrați fărădelege, că a auzit Domnul glasul plângerii mele.
- Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit.
- Să se rușineze și să se tulbure toți vrăjmașii mei; să se întoarcă și să se rușineze foarte degrabă.
Psalmul 6 în slujbele Bisericii
Psalmul 6 încheie a doua stare a catismei întâi, după Psalmii 4 și 5. O catismă este una dintre cele douăzeci de părți în care este împărțită Psaltirea pentru citirea în biserică, iar fiecare catismă are trei stări.
Biserica îl citește și la Pavecernița Mare. Pavecernița este slujba de după cină, cea din urmă rugăciune a zilei. Pavecernița Mare se săvârșește mai ales în zilele de rând ale Postului Mare și începe cu șase psalmi: Psalmii 4, 6, 12, 24, 30 și 90. Psalmul 6 este al doilea dintre ei. Seara, după ce Psalmul 4 l-a îndemnat pe om să-și cerceteze inima în așternut, Psalmul 6 îi pune în gură plângerea pentru păcate, pe același așternut.
Aceleași cuvinte de început, „Doamne, nu cu mânia ta să mă mustri pe mine, nici cu iuțimea ta să mă cerți”, deschid și Psalmul 37, unul dintre cei șase psalmi cu care începe Utrenia în rânduiala ei obișnuită.
„Pentru cea cu opt”
„Pentru cea cu opt” înseamnă „pentru a opta”. Părinții au tâlcuit duhovnicește acest cuvânt ca vestire a zilei a opta, a Învierii și a veacului viitor. Fericitul Teodoret al Cirului lămurește titlul astfel. Viața de acum se învârte în săptămâni de câte șapte zile: începe de la ziua întâi, se încheie în ziua a șaptea și iarăși se întoarce la cea dintâi. De aceea Scriptura numește „ziua a opta” starea cea viitoare, veacul care vine după numărul săptămânilor și nu se mai sfârșește. Teodoret arată că psalmul a primit acest titlu pentru că pomenește moartea și judecata: „Că nu este întru moarte cel ce te pomenește pe tine, și în iad cine se va mărturisi ție?”
Tâlcuirea transmisă sub numele Sfântului Atanasie cel Mare spune că „a opta” nu înseamnă altceva decât ziua Învierii lui Hristos. În ea vom primi roadele ostenelilor noastre, iar vrăjmașii se vor întoarce înapoi cu rușine și tulburare. Tot ea arată că David a cântat acest psalm după ce petrecuse multă vreme în pocăința pe care o aducea pentru păcatul său.
Eftimie Zigabenul, monahul bizantin care a adunat în tâlcuirea sa la Psaltire cuvintele Părinților de dinaintea lui, adaugă că David nu aduce psalmul numai pentru sine, ci și în numele nostru al tuturor, către Dumnezeu, Care va judeca lumea în al optulea veac. Tâlcuirea lui Eftimie a fost tipărită cu notele Sfântului Nicodim Aghioritul, într-o ediție apărută după moartea acestuia. Într-una dintre note, Sfântul Nicodim aduce cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa despre ziua a opta. Ea vine după ce se sfârșește vremea pământească și nu mai este urmată de altă zi, pentru că rămâne în veacul nesfârșit. Noaptea nu o mai întrerupe, căci o luminează alt Soare, Cel ce strălucește lumina cea adevărată. Pe cei care se împărtășesc de lumina Lui îi face și pe ei alți sori, pentru că atunci drepții vor străluci ca soarele. Sfântul Nicodim adaugă că și Sfinții Atanasie, Chiril, Vasile și Grigorie au numit ziua a opta ziua Domnului de după Înviere și veacul viitor. Titlul psalmului ne îndeamnă să nu privim la veacul de acum, care se numără în câte șapte zile, ci la al optulea, cel ce va să fie.
Așa înțelegem de ce un psalm al pocăinței poartă acest titlu. Cel care plânge acum pentru păcatele sale privește la ziua cea din urmă și se grăbește să se vindece cât mai are vreme.
„Nu cu mânia ta să mă mustri pe mine”
„Iuțimea” este mânia aprinsă. „A certa” înseamnă aici „a pedepsi”, „a îndrepta prin pedeapsă”.
Sfântul Ioan Gură de Aur își începe omilia la acest psalm cu o lămurire. Când auzi vorbindu-se despre mânia și iuțimea lui Dumnezeu, să nu-ți închipui în El vreo patimă omenească. Asemenea cuvinte țin de pogorământul Lui, adică de felul în care Dumnezeu Se coboară la puterea noastră de înțelegere. Când vorbim cu cei de alt neam, folosim limba lor. Când vorbim cu un copil, vorbim ca el și, chiar de-am fi de o mie de ori înțelepți, ne coborâm la micimea lui. Uneori facem și semne de mânie, ca să îndreptăm pruncul. Tot așa Dumnezeu nu-Și potrivește cuvântul după vrednicia Lui, ci după folosul celor care ascultă.
Sfântul Ioan aduce aici pilda doctorilor. Ei taie și ard nu cu mânie, ci ca să-i vindece pe bolnavi. Nu se mânie pe cei care suferă, ci îi miluiesc, slobozindu-i de boli. Așadar, spune Sfântul Ioan, „nu cu mânia ta să mă mustri pe mine” înseamnă: nu cere dreptate pentru păcatele mele, nici răzbunare pentru nedreptățile mele.
Fericitul Teodoret spune că David nu se roagă să nu fie mustrat, ci să nu fie mustrat cu urgie. Nu cere să nu fie pedepsit, ci să nu pătimească pedeapsa cu mânie. Teodoret pune în gura lui aceste cuvinte: pedepsește-mă ca un părinte, nu ca un judecător; ca un doctor, nu ca un chinuitor. Nu măsura pedeapsa după păcat, ci amestecă dreptatea cu iubirea de oameni.
Eftimie Zigabenul pune aici o întrebare. Scriptura spune: „Fericit este omul pe care Domnul îl mustră” (Iov 5, 17). Atunci de ce fuge David de mustrare? Eftimie răspunde cu Sfântul Vasile cel Mare: proorocul nu fuge de mustrare și de pedeapsă în general, ci de mustrarea cu mânie. Se teme ca nu cumva, neputând purta o asemenea pedeapsă, să cadă în deznădejde. Cere să fie îndreptat cu măsură și cu blândețe, ca să scape de chinurile judecății celei viitoare.
Sfântul Nicodim aduce în notele sale și un cuvânt adânc al Sfântului Grigorie de Nyssa. David privește la chinurile cele înfricoșătoare și se roagă să nu fie dat pe față atunci, la judecată, prin mânia aceea. De aceea alege să-și descopere singur păcatul de acum, prin mărturisire. Se pedepsește singur prin pocăință și își dă pe față păcatul cel acoperit, ca să nu-l dea pe față mânia de la sfârșit.
„Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt”
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că toți avem nevoie de această rugăciune, chiar dacă am avea mii de fapte bune și am fi ajuns la culmea dreptății. Proorocul spune în alt psalm că nimeni dintre cei vii nu va fi drept înaintea lui Dumnezeu (Psalmul 142, 2), iar Apostolul Pavel spune că nu se știe vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta s-a îndreptat (1 Corinteni 4, 4).
Toți avem nevoie de milă, spune Sfântul Ioan, dar nu toți suntem vrednici de ea. Mila caută pe cel care face ceva ca să fie miluit. Dacă ar veni deopotrivă peste toți, nimeni n-ar mai fi pedepsit. De aceea, când păcătuim, să ne întrebăm dacă ne pocăim, dacă ne facem mai buni, dacă ne-am depărtat de păcat. A fi mântuit cel ce se pocăiește înseamnă a fi mântuit din milă. Pocăința nu cumpără mila lui Dumnezeu, ci este răspunsul omului care se deschide lucrării ei.
Sfântul Ioan arată aici și de ce oamenii care fac același păcat nu primesc aceeași pedeapsă. La păcat nu se cântărește numai fapta, ci și voia cu care a fost făcută, împrejurarea, pricina și ce a urmat după el: dacă omul a stăruit în păcat sau s-a pocăit. Eva și Adam au mâncat amândoi din pom, dar nu au primit aceeași pedeapsă. David a ucis și a desfrânat, și totuși s-a bucurat de iertare. S-a învrednicit de mântuire prin lacrimi și suspine, cum spune chiar în acest psalm: „spăla-voi în toate nopțile patul meu”.
Ce înseamnă „neputincios sunt”? Fericitul Teodoret spune că un asemenea glas se potrivește celor care au păcătuit, pentru că neputința merge înaintea păcatului. Dacă mintea dinlăuntrul nostru nu slăbește, patimile nu se ridică asupra noastră. Cât timp vizitiul este sănătos și ține caii cu pricepere, ei nu pot zburda. Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune la fel: niciun suflet nu cade în păcat înainte de a-și pierde puterea.
Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă un alt înțeles. Neputința de aici este și slăbiciunea care vine din ispite. Necazul purtat cu mulțumire se face temei pentru mare milă și Îl face pe Dumnezeu milostiv și îndurat.
„Vindecă-mă, Doamne”
„Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele.” Sfântul Ioan Gură de Aur observă că David nu a zis „lasă-mi păcatele mele” sau „iartă-le”, ci „vindecă-mă”. Îi cere lui Dumnezeu să-i închidă rănile. Prin oase, spune Sfântul Ioan, înțelege toată puterea omului, iar prin tulburare înțelege rana.
Sfântul Ioan dă aici o pildă luată din meșteșugul doctorilor. Când cineva este bolnav, sunt de față doctorul, meșteșugul lui, bolnavul, boala și puterea leacurilor. Dacă voia bolnavului se unește cu voia doctorului, cu meșteșugul și cu leacurile lui, bolnavul biruiește boala. Dacă se luptă împreună cu boala împotriva doctorului, se dă singur morții. La doctorii pământești se întâmplă ca boala să rămână, chiar dacă bolnavul vrea să se vindece, pentru că meșteșugul omenesc mai dă greș. La Dumnezeu nu este așa. Dacă stai împreună cu Doctorul, rana primește întotdeauna vindecare, pentru că aici lucrează puterea dumnezeiască, ce biruiește firea, bolile și toată răutatea. De aceea proorocul se apropie de Dumnezeu ca de un doctor și zice suspinând: „Vindecă-mă, Doamne”.
Fericitul Teodoret spune că „oase” numește aici gândurile. Oasele sunt mai uscate din fire și poartă trupul. Tot așa gândurile îndreaptă și poartă viața omului. Tulburarea lor, spune Teodoret, l-a clătinat pe David și l-a făcut nestatornic. De aceea se roagă să dobândească iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca să primească vindecare.
„Și sufletul meu s-a tulburat foarte.” Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum se tulbură omul de patimi. Când vânturile se dezlănțuie asupra mării, o tulbură până în adânc, aduc nisipul la suprafață și îi pun în primejdie pe corăbieri. La fel, când sufletul nostru se tulbură de poftă, de mânie sau de necazuri, se zdruncină și trupul, totul în noi este pradă furtunii, și ochii nu mai văd după rânduială.
Sfântul Ioan spune însă că această tulburare nu vine din senin, ca vântul pe mare, ci din trândăvia și din nepăsarea noastră. Cuptorul poftei nu se aprinde dacă nu aprinzi tu flacăra și nu-i dai hrană: dacă nu-ți lași privirea să alerge după frumusețile străine, dacă nu-ți hrănești trupul cu desfătări și nu-ți îneci mintea în vin. Nici aceasta nu este de ajuns. Mai trebuie adăugate rugăciunile neîncetate, tovărășia sfinților și a oamenilor îmbunătățiți, postul cu măsură, hrana simplă, îndeletnicirea cu cele de trebuință și, mai presus de toate, frica de Dumnezeu, gândul la judecata viitoare și la bunătățile făgăduite. Prin acestea, spune Sfântul Ioan, poți pune frâu poftei dezlănțuite și poți potoli marea învolburată.
„Și tu, Doamne, până când?”
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acest „până când?” nu este glasul nerăbdării sau al descurajării. Este glasul durerii unui om care nu mai poate purta greutatea ispitelor. Fericitul Teodoret spune la fel: David nu cârtește, ci, ca unul aflat în chinuri, se roagă să-i grăbească Dumnezeu ajutorul. Tâlcuirea Sfântului Atanasie vede în aceste cuvinte și cât de lungă a fost pocăința lui David.
Sfântul Ioan observă și cât de des repetă proorocul cuvântul „Doamne”. Îl rostește ca pe un temei al iertării și al harului. Aceasta este cea mai mare nădejde a noastră, spune el: negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu, Care este pururea gata să ierte.
„Întoarce-te, Doamne, izbăvește sufletul meu.” Fericitul Teodoret spune că acest „întoarce-te” este luat din obiceiul oamenilor mâniați, care își întorc fața și nu mai vor să-i vadă pe cei ce le-au greșit. David se roagă: ia aminte la mine și nu-Ți întoarce fața de la mine. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că David cere aici două lucruri: ca Dumnezeu să se întoarcă spre el și să-i izbăvească sufletul. Aceasta este grija drepților: să se împace cu Dumnezeu. Cei mai mulți oameni cer un singur lucru, să se bucure de bunăstarea de acum. Pentru drepți, nimic nu este mai de preț decât mântuirea sufletului.
„Mântuiește-mă pentru mila ta.” Fericitul Teodoret pune în gura lui David aceste cuvinte: nu mă bizui pe mine însumi, nici nu-Ți pun înainte dreptatea mea, ci mă rog să dobândesc mântuirea pentru mila Ta. Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune că mântuirea noastră se cuvine s-o punem pe seama milei lui Dumnezeu.
„Că nu este întru moarte cel ce te pomenește pe tine”
„Că nu este întru moarte cel ce te pomenește pe tine, și în iad cine se va mărturisi ție?” „A se mărturisi” are aici înțelesul de a-L lăuda pe Dumnezeu. Părinții citesc în aceste cuvinte și îndemnul de a ne mărturisi păcatele și de a ne pocăi cât suntem în viață.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că David nu mărginește viața omului la cea de acum, pentru că știa învățătura despre înviere. El știa însă că, după plecarea de aici, nu mai este vreme de pocăință. Bogatul din Evanghelie și-a mărturisit greșeala și s-a căit în iad, dar nu i-a folosit la nimic, pentru că nu mai era vremea potrivită. Fecioarele cele nebune voiau să cumpere untdelemn, dar nimeni nu le mai dădea. De aceea se roagă proorocul să se curețe de păcate aici, ca să aibă îndrăzneală la înfricoșătoarea judecată.
Fericitul Teodoret spune că Dumnezeu a rânduit aici viața și lucrarea, iar acolo cercetarea și socoteala celor lucrate. Este o însușire a veacului al optulea că nu mai dă oamenilor vreme pentru fapte bune sau rele. Fiecare va culege acolo roadele seminței pe care a semănat-o în sine aici. Teodoret pune în gura lui David aceste cuvinte: fiindcă vremea pocăinței mele s-a făcut lungă, mă tem să nu mă ajungă moartea, în care nu mai este mărturisire, înaintea milei Tale. De aceea cer să se grăbească mila Ta.
Teodoret și Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă aici aceeași învățătură. Nu ne folosește la nimic să punem înaintea lui Dumnezeu numai neputința noastră, tulburarea sau bunătatea Lui, dacă nu punem înainte și ostenelile noastre. La iubirea de oameni a lui Dumnezeu trebuie să adăugăm și faptele noastre. De aceea David spune îndată ce face el.
„Spăla-voi în toate nopțile patul meu”
„Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în toate nopțile patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda.” Sfântul Ioan Gură de Aur dă acestui verset una dintre cele mai frumoase tâlcuiri ale sale. Să audă, spune el, cei care duc o viață modestă cum se pocăia împăratul îmbrăcat în porfiră. Nu plângea numai, ci se ostenea suspinând. Nu vărsa numai lacrimi, ci spăla și patul. Și nu o zi, două sau trei, ci în toate nopțile. Nu vorbește numai despre trecut, ci și despre viitor, pentru că, de la căderea sa, a făcut aceasta toată viața. Lacrimile acestea au venit după păcatul cu femeia lui Urie, după ce proorocul Natan l-a mustrat și David și-a mărturisit îndată păcatul (2 Împărați 12, 13).
Noi facem altfel, spune Sfântul Ioan. Plângem o zi, adesea nici o zi întreagă, apoi ne dăm iarăși la râs și la desfătare. Dacă nu vrem să plângem aici, va trebui să plângem dincolo, acolo fără niciun folos, aici cu mult câștig. Hristos a spus despre cei de dincolo că acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Despre cei care plâng aici a spus: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4).
Sfântul Ioan îi întoarce apoi spre patul lui David pe cei care au paturi de argint. Patul împăratului nu era bătut cu pietre scumpe, nici aurit, ci spălat cu lacrimi. Nopțile lui nu erau nopți de odihnă, ci nopți de plâns. Ziua îl trăgeau multe griji, iar vremea pe care toți o dau odihnei el o făcea vreme de mărturisire. Este bine să plângi oricând, spune Sfântul Ioan, dar mai ales noaptea, când nimeni nu-ți poate răpi această minunată și sfântă desfătare. Cei care au gustat-o știu câtă bucurie aduc izvoarele lacrimilor. Aceste lacrimi pot stinge focul cel nestins.
Sfântul Ioan arată și roadele lor. Cei care priveghează așa lucrează țarina sufletului și, folosind lacrimile ca pe o ploaie, fac să crească semințele virtuții. Un pat udat de lacrimi este străin de orice răutate. Cel care varsă asemenea lacrimi socotește ca nimic cele de pe pământ și își face mintea mai strălucitoare decât soarele. El intră cu multă îndrăzneală în casa lui Dumnezeu, vorbește cu blândețe aproapelui, iar mânia, pofta, iubirea de argint și pizma nu-l mai stăpânesc. Suspinele și lacrimile din timpul nopții scufundă aceste patimi ca pe niște fiare ascunse în bârlog.
Sfântul Ioan adaugă un cuvânt care ne privește pe toți: să nu socotiți că spun acestea numai pentru monahi. Îndemnul este pentru cei din lume, și mai mult pentru ei decât pentru monahi, pentru că ei au mai multă nevoie de leacurile pocăinței.
Fericitul Teodoret pune în gura lui David aceste cuvinte: știu cât de mari și de grele sunt cele în care am păcătuit și de aceea plâng pururea. Patul pângărit de acea fărădelege îl voi spăla pururea cu lacrimi, încercând să-l curăț prin ele. Chiar dacă voi dobândi iertarea, nu voi înceta să fac aceasta.
Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune la fel de pătrunzător: pentru o singură noapte în care am păcătuit, am petrecut multe nopți udându-mi patul cu lacrimi. Sfântul Nicodim aduce în notele sale, din culegerea de tâlcuiri a lui Nichita, episcopul Heracleei, cuvântul unui alt tâlcuitor: pentru câteva picături de dulceață, David a vărsat în toate zilele lacrimi amare ca un râu.
„Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu”
„Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu.” Sfântul Ioan Gură de Aur spune că David numește aici ochi ochiul sufletului, puterea care judecă și cugetă. Conștiința propriilor păcate l-a tulburat, pentru că avea mereu înaintea ochilor greșelile sale și își aducea aminte de mânia lui Dumnezeu. Fericitul Teodoret și tâlcuirea Sfântului Atanasie spun la fel: ochiul este aici mintea, ochiul sufletului. De aceea David a pomenit un singur ochi.
Sfântul Ioan arată că această tulburare este binecuvântată. O astfel de tulburare este maica liniștii, iar o astfel de frică este temeiul lipsei de frică. Cine se tulbură astfel biruiește orice furtună. Sufletul care trăiește fără străpungerea inimii este ca o corabie fără greutate în pântece, lăsată în voia vânturilor: se scufundă ușor. Sfântul Ioan dă și pilda cârmaciului. Cât timp el se îngrijorează pentru călători, toți sunt liniștiți. Dacă se culcă și doarme fără grijă, le aduce tuturor mare tulburare. La fel omul care se luptă și tremură de frică își așază mintea în pace, iar cel care se dă somnului nepăsării își pregătește naufragiul.
„Învechitu-m-am întru toți vrăjmașii mei.” Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „m-am învechit” înseamnă „am slăbit din pricina vrăjmașilor mei”. Viața noastră este o luptă cu mii de vrăjmași, iar ei se fac mai puternici când cădem în păcate. Apostolul Pavel spune că lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhurilor răutății (Efeseni 6, 12). Nimic nu învechește puterile sufletului ca păcatul. De aceea, spune Sfântul Ioan, când ești învechit de păcat, înnoiește-te prin pocăință.
Fericitul Teodoret pune în gura lui David aceste cuvinte: mai grele decât toate îmi sunt ocările vrăjmașilor mei. Ele mă mistuie și mă topesc și aduc asupra mea bătrânețea înainte de vreme. Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune că David vorbește aici despre vremea suferinței, care i s-a socotit spre răsplată, pentru că a fost îndelungată.
„Depărtați-vă de la mine toți cei ce lucrați fărădelege”
„Depărtați-vă de la mine toți cei ce lucrați fărădelege, că a auzit Domnul glasul plângerii mele.” Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu este mică această cale care duce la virtute: fuga de cei răi. Hristos ne-a poruncit să ne tăiem chiar ochiul sau mâna care ne smintește (Matei 5, 29–30). Sfântul Ioan înțelege aici prietenii cei mai apropiați, pe care îi socotim de trebuință ca mădularele noastre, dar a căror tovărășie nu ne aduce niciun folos, ci numai vătămare. Chiar dacă cineva ar purta coroană, spune el, dacă ne vatămă, să nu prețuim prietenia lui.
Sfântul Ioan adaugă că aceasta este roada pocăinței și câștigul lacrimilor. Inima zdrobită nu mai este stăpânită de nicio patimă. Cel care se pocăiește și este auzit de Dumnezeu poate cu ușurință să facă binele și să depărteze de la sine tovărășia celor răi.
Eftimie Zigabenul arată că, după ce a simțit ajutorul lui Dumnezeu, David a prins îndrăzneală și le poruncește vrăjmașilor săi să fugă de la el, atât celor văzuți, cât și celor nevăzuți, adică demonilor.
„Că a auzit Domnul glasul plângerii mele.” Sfântul Ioan observă că David nu a zis simplu „a auzit glasul meu”, ci „glasul plângerii mele”. Glasul nu înseamnă aici tăria strigătului, ci starea minții, iar plângerea nu este numai a ochilor, ci și a sufletului.
„Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugăciunea mea a primit.” Fericitul Teodoret pune în gura lui David aceste cuvinte: să nu mă mai batjocorească cei care nu-și văd propriile fărădelegi și se bucură de căderile mele, căci am dobândit mila dumnezeiască. Tâlcuirea Sfântului Atanasie înțelege aceste cuvinte ca bucuria omului care fusese lepădat pentru păcat și acum a fost auzit și primit.
„Să se rușineze și să se tulbure toți vrăjmașii mei”
„Să se rușineze și să se tulbure toți vrăjmașii mei; să se întoarcă și să se rușineze foarte degrabă.” Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această rugăciune aduce mare folos chiar vrăjmașilor. Dacă cei care aleargă pe calea răutății se rușinează și se întorc înapoi, înseamnă că se opresc din răutatea lor. Când vedem un om îndreptându-se spre o prăpastie, ne grăbim să-l oprim și îi strigăm: „Stai, omule, unde te duci? O prăpastie te așteaptă!” La fel se roagă David ca cei răi să se întoarcă din calea răutății. Eftimie Zigabenul arată că și alți tâlcuitori au înțeles aceste cuvinte ca pe o rugăciune pentru folosul vrăjmașilor, ca să se pocăiască și să se îndrepteze.
Fericitul Teodoret pune în gura lui David aceste cuvinte: încetați să mă ocărâți și, fiindcă nu vă luați aminte la propriile fărădelegi, umpleți-vă de rușine și de tulburare, căci judecata lui Dumnezeu este dreaptă și plină de frică.
Sfântul Ioan Gură de Aur își încheie omilia întorcându-se spre fiecare dintre noi. Să ne grăbim să depărtăm răutatea din noi, ca să nu crească boala. Rănile păcatelor, dacă sunt lăsate, se fac mai mari și pot aduce moartea, și încă moartea veșnică. Dacă le smulgem de la început pe cele mici, nici cele mari nu mai cresc. Dacă Iuda și-ar fi osândit de la început iubirea de argint, nu ar fi ajuns la vânzare. Când vedem o flacără mică aprinzându-se într-o casă, ne tulburăm și alergăm s-o stingem. Răutatea, spune Sfântul Ioan, cuprinde sufletul mai repede decât acest foc. De aceea să nu fim nepăsători cu păcatele mici, ci să le oprim cu hotărâre, ca să ne slobozim de cele mari și să dobândim bunătățile viitoare.
Cum ne rugăm cu Psalmul 6
Psalmul 6 este rugăciunea pocăinței. Cine a căzut și simte greutatea păcatului poate spune cu David: „Doamne, nu cu mânia ta să mă mustri pe mine”. Nu cere să nu fie îndreptat, ci să fie îndreptat ca de un părinte și vindecat ca de un doctor. Sfântul Ioan Gură de Aur îl încredințează că, dacă stă alături de Doctor, rana lui primește întotdeauna vindecare.
Psalmul este și o rugăciune de seară. Cine îl citește înainte de somn poate face din așternutul său, ca David, loc de mărturisire și de lacrimi. Sfântul Ioan spune că îndemnul acesta este mai ales pentru cei care trăiesc în lume.
Psalmul ne aduce aminte că viața aceasta este vremea pocăinței și a îndreptării prin fapte, și de aceea nu trebuie să amânăm întoarcerea la Dumnezeu. Această învățătură nu înlătură rugăciunea Bisericii pentru iertarea și odihna celor adormiți. Cu privirea spre ziua a opta, cel care se roagă cu acest psalm se grăbește să se vindece cât mai are vreme.
Cine citește acest psalm cu credință îl poate face rugăciunea lui: să-l miluiască Dumnezeu în neputința lui, să-i vindece oasele și sufletul tulburat, să-Și întoarcă fața spre el, să-i primească lacrimile și să-l facă să audă, la sfârșit, că Domnul i-a auzit glasul plângerii.
Izvoare
- Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a celei Nouă, ediția Sfântului Sinod, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1914.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, trad. Laura Enache, Iași, Editura Doxologia, 2011, Omilia la Psalmul 6, p. 76–90.
- Sfântul Atanasie cel Mare, Толкование на псалмы, Moscova, Editura Blagovest, 2011 (după Творения в 4-х томах, vol. 4, Serghiev Posad, 1902–1903), Psalmul 6, p. 23–24.
- Fericitul Teodorit, episcopul Kirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai Prorocului împărat David, ed. Florin Stuparu, București, Editura Sophia, 2018 (după traducerea tipărită la Buzău în 1840), Tâlcuirea Psalmului 6, p. 25–27.
- Eftimie Zigabenul, Tâlcuirea Psaltirii, vol. I (Psalmii 1–69), trad. rom. de Mitropolitul Veniamin Costachi, Iași, 1850, după ediția pregătită de Sfântul Nicodim Aghioritul și apărută după moartea lui, la Constantinopol, 1819–1821, cu notele Sfântului Nicodim; reeditată sub titlul Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. 1, Editura Egumenița.