Psalmul 5 – „Graiurile mele ascultă-le, Doamne”

Psalmul 5 este o rugăciune de dimineață. Cel care se roagă în el se înfățișează înaintea lui Dumnezeu la începutul zilei, intră cu frică în casa Lui și Îi cere să-i îndrepteze calea printre cei care îi întind curse. Sfinții Părinți au auzit în acest psalm glasul Bisericii, mireasa lui Hristos, care se roagă pentru moștenirea făgăduită ei. Psalmul se încheie cu bucuria celor care nădăjduiesc în Dumnezeu și cu cununa pe care El o pune pe capul celui drept.

Textul psalmului

Textul psalmului este adaptat după Biblia Sinodală de la 1914, cu ortografia și formele vechi aduse la limba de astăzi. Biblia de la 1914 păstrează aici titlul din Septuaginta.

Întru sfârșit, pentru cea moștenitoare. Psalmul lui David.

1. Graiurile mele ascultă-le, Doamne, înțelege strigarea mea.
2. Ia aminte glasul rugăciunii mele, Împăratul meu și Dumnezeul meu; căci către tine mă voi ruga, Doamne.
3. Dimineața vei auzi glasul meu, dimineața voi sta înaintea ta și mă vei vedea.
4. Că Dumnezeu, cel ce nu voiești fărădelege, tu ești. Nu va locui lângă tine cel ce viclenește.
5. Nici vor petrece călcătorii de lege în preajma ochilor tăi; urât-ai pe toți cei ce lucrează fărădelege.
6. Pierde-vei pe toți cei ce grăiesc minciună. Pe bărbatul sângiurilor și vicleanul urăște Domnul.
7. Iar eu întru mulțimea milei tale voi intra în casa ta, închina-mă-voi spre sfântă Biserica ta, întru frica ta.
8. Doamne, povățuiește-mă întru dreptatea ta; pentru vrăjmașii mei, îndreptează înaintea ta calea mea.
9. Că nu este în gura lor adevăr, inima lor este deșartă, groapă deschisă gâtlejul lor, cu limbile lor vicleneau.
10. Judecă-i pe ei, Dumnezeule, cadă din cugetele lor; după mulțimea păgânătăților lor leapădă-i pe dânșii, că te-au amărât, Doamne.
11. Și să se veselească toți cei ce nădăjduiesc întru tine, în veac se vor bucura, și te vei sălășlui întru dânșii, și se vor lăuda întru tine cei ce iubesc numele tău.
12. Că tu vei binecuvânta pe cel drept, Doamne, că cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi.

Psalmul 5 în slujbele Bisericii

Psalmul 5 se află în a doua stare a catismei întâi, între Psalmii 4 și 6. O catismă este una dintre cele douăzeci de părți în care este împărțită Psaltirea pentru citirea în biserică, iar fiecare catismă are trei stări.

Biserica îi dă și un loc al lui, la începutul zilei. Ceasul întâi este scurta slujbă de rugăciune care se citește dimineața, după Utrenie. El începe cu trei psalmi: Psalmii 5, 89 și 100. Primul dintre ei este Psalmul 5, cu versetul „Dimineața vei auzi glasul meu, dimineața voi sta înaintea ta”. Seara, Biserica se roagă cu Psalmul 4 să adoarmă în pace. Dimineața, ea își înalță glasul către Dumnezeu cu Psalmul 5. La Ceasurile Împărătești din Vinerea Mare, Ceasul întâi începe tot cu acest psalm, urmat de Psalmii 2 și 21.

Cuvintele psalmului se aud și la începutul Sfintei Liturghii. Când preotul și diaconul intră în altar, după rugăciunile de la intrarea în biserică, ei rostesc cuvintele acestui psalm despre intrarea în casa lui Dumnezeu și despre călăuzirea pe calea dreptății Lui.

„Pentru cea moștenitoare”

Titlul psalmului vorbește despre „cea moștenitoare”, adică despre cea care primește moștenirea. Fericitul Teodoret al Cirului spune că și ceilalți traducători ai Scripturii au tălmăcit titlul în același fel. Moștenitoare este îndeobște Biserica lui Dumnezeu și, în chip deosebit, fiecare suflet care trăiește cu bună-credință. Teodoret aduce aici cuvântul Domnului, Care îi va chema la Judecată pe binecuvântații Tatălui să moștenească împărăția gătită lor de la întemeierea lumii (Matei 25, 34). Aduce și cuvântul Apostolului Pavel: dacă suntem fii, suntem și moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos (Romani 8, 16–17).

Sfântul Ioan Gură de Aur își începe omilia la acest psalm cu o asemănare. Când cineva primește prin testament o moștenire pământească, face mii de demersuri: cercetează actele, copiază documentele, numără banii. Când ni se deschid testamentele duhovnicești, Sfintele Scripturi, rămânem nepăsători, pentru că moștenirea nu este materială. Să deschidem deci testamentul, spune Sfântul Ioan, și să vedem ce moștenire ni s-a lăsat și cu ce condiții.

Moștenirea, spune Sfântul Ioan, sunt „cele pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni 2, 9). Tâlcuirea transmisă sub numele Sfântului Atanasie cel Mare spune la fel: moștenitorul este sufletul iubitor de Dumnezeu sau Biserica, iar moștenirea ei sunt aceste bunătăți. Ele ne vor fi date deplin în veacul viitor. Dumnezeu face ca legiuitorii pământești, care încredințează averea părintească numai moștenitorilor ajunși la vârsta deplină. Până atunci, ne-a lăsat Scripturile, în care ne spune ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem moștenirea.

Condițiile testamentului, spune Sfântul Ioan, nu sunt grele. „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor” (Matei 7, 12). Vrei să fii lăudat? Laudă și tu. Vrei să fii miluit? Miluiește și tu. Vrei să fii iubit? Iubește și tu. Mulți oameni tineri și puternici îngrijesc ani întregi de bătrâni bolnavi ca să primească de la ei o moștenire nesigură. Aici, spune Sfântul Ioan, este vorba despre cer și, mai înainte de cer, despre a fi plăcuți lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan arată și cine este moștenitoarea: Biserica, mireasa lui Hristos. Apostolul Pavel spune că i-a logodit pe credincioși unui singur bărbat, ca să-i înfățișeze lui Hristos fecioară curată (2 Corinteni 11, 2). Un mire pământesc își pierde după primele zile tăria dragostei. Mirele nostru ne iubește neîncetat, iar dorul Lui crește pe zi ce trece. El nu a venit la mireasă în slava Sa, ca să n-o înspăimânte, ci îmbrăcat în aceeași haină ca ea, luând trup și sânge. Nu a chemat-o sus la El, ci S-a coborât El la ea. A găsit-o plină de întinăciune, a curățit-o, a uns-o, a îmbrăcat-o și a ridicat-o la cer. Pentru ea este pregătită moștenirea. De aceea, spune Sfântul Ioan, proorocul vorbește în acest psalm în numele ei, ca un apărător care spune de la început pentru cine pledează.

Eftimie Zigabenul este monahul bizantin care a adunat în tâlcuirea sa la Psaltire cuvintele Părinților de dinaintea lui. El arată că „întru sfârșit” se poate referi la zilele cele de pe urmă, în care Domnul S-a făcut om și a luat sfârșit umbra Legii. Biserica este numită moștenitoare, spune Eftimie, pentru că ea moștenește pururea și nu încetează niciodată să moștenească.

„Graiurile mele ascultă-le, Doamne”

„Graiurile mele ascultă-le, Doamne, înțelege strigarea mea.” Sfântul Ioan Gură de Aur spune că mireasa Îl numește pe Mire „Domn”. Îl numește așa ca pe Mirele ei și ca pe Stăpânul tuturor. Ea cere ajutor ca să păzească poruncile și să nu-și piardă moștenirea, și cere cu îndrăzneală, pentru că cere lucruri pe care și El vrea să i le dea.

Tot aici Sfântul Ioan spune ce cuvinte nu se cuvine să aducem în rugăciune. Cine se roagă împotriva vrăjmașilor sau a celor care l-au întristat nu rostește cuvintele omului, ci ale diavolului. Când spui „graiurile mele ascultă-le, Doamne”, rostește cuvintele unui om blând și iubitor de oameni.

Fericitul Teodoret spune că Biserica lui Dumnezeu și fiecare suflet care trăiește cu bună-credință sunt bătute de multe valuri din toate părțile. Le biruiesc însă și înoată mai presus de furtună, pentru că cheamă ajutorul dumnezeiesc. Proorocul ne învață aici cum se cuvine să ne rugăm. Teodoret lămurește și cuvintele „ascultă” și „urechi”. Scriptura obișnuiește să numească lucrările lui Dumnezeu prin mădulare omenești: lucrarea care vede o numește „ochi”, iar cea care aude o numește „urechi”.

„Strigarea” nu înseamnă aici glasul tare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ea numește dispoziția minții, așa cum Dumnezeu i-a zis lui Moise, care tăcea: „Ce strigi către Mine?” (Ieșirea 14, 15). De aceea David nu a spus „ascultă strigarea mea”, ci „înțelege strigarea mea”. Fericitul Teodoret spune la fel: „strigare” numește sârguința celor care se roagă și rugăciunea făcută cu osârdie.

„Ia aminte glasul rugăciunii mele.” Sfântul Ioan observă că cel care se roagă trebuie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un om care imploră, nu ca un acuzator. Cine se roagă împotriva vrăjmașului său seamănă mai mult cu un acuzator decât cu un rugător. Proorocul nu-și aduce rugăciunea până nu o face vrednică de a fi auzită. La fel și noi, spune Sfântul Ioan, să ne pregătim rugăciunea așa încât să fie rugăciune, nu acuzare.

„Împăratul meu și Dumnezeul meu”

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Biserica nu L-a numit simplu „Împăratul”, ci „Împăratul meu și Dumnezeul meu”, și prin aceasta și-a arătat dragostea. Apostolul Pavel spune despre drepții Vechiului Testament că Dumnezeu nu Se rușinează să Se numească Dumnezeul lor (Evrei 11, 16).

„Căci către tine mă voi ruga, Doamne.” Cine nu se roagă lui Dumnezeu? întreabă Sfântul Ioan. Mulți par să se roage, dar o fac ca să fie văzuți de oameni. Biserica se roagă numai lui Dumnezeu și lasă deoparte toate cele omenești. Eftimie Zigabenul pune aceste cuvinte în gura Bisericii adunate dintre neamuri. Ea se rugase odinioară multor dumnezei mincinoși, iar acum se roagă numai Dumnezeului celui adevărat.

„Dimineața vei auzi glasul meu”

„Dimineața vei auzi glasul meu, dimineața voi sta înaintea ta și mă vei vedea.” Sfântul Ioan Gură de Aur vede aici sârguința unui suflet străpuns de dragoste. De la începutul zilei voi face această lucrare, spune proorocul. Să audă aceasta, spune Sfântul Ioan, cei care își încep rugăciunea abia după mii de alte treburi. Biserica Îi sfințește lui Dumnezeu ziua de la începutul ei.

Sfântul Ioan dă aici o pildă din viața de fiecare zi. Nu ai răbda ca unul mai mic decât tine să se închine împăratului înaintea ta. Dar soarele se închină deja lui Dumnezeu, iar tu încă dormi și lași primul loc unei făpturi care a fost zidită pentru tine. Te scoli, îți speli mâinile și fața, iar sufletul necurat îl treci cu vederea. Așa cum trupul se curăță cu apă, spune Sfântul Ioan, sufletul se curăță prin rugăciune. Spală deci sufletul mai înaintea trupului.

„Voi sta înaintea ta” nu privește locul, spune Sfântul Ioan, ci faptele. Dumnezeu este pretutindeni, dar aproape de El stă numai cel care are fapte vrednice de El.

Fericitul Teodoret pune în gura celui ce se roagă aceste cuvinte: încrezându-mă că îmi primești rugăciunile, scutur somnul de pe gene și, îndată ce se luminează, stau înaintea Ta ca înaintea Împăratului și Stăpânului cu adevărat. Teodoret adaugă că nu oricine poate spune Dumnezeului tuturor „voi sta înaintea Ta”. O spune cel care, ca marele Ilie, are îndrăzneală pentru viața sa sfântă. Ilie zicea: „Viu este Domnul, Căruia astăzi Îi stau înainte”.

Tâlcuirea Sfântului Atanasie numește aceasta o mare laudă a sârguinței: a te înfățișa lui Dumnezeu chiar de la ieșirea din pat și a-I aduce mulțumire înainte de răsăritul soarelui. Cel care face așa, spune ea, va privi la tainele dumnezeiești și sfinte pe care Dumnezeu le-a pregătit celor care Îl iubesc.

Eftimie Zigabenul arată de ce ne rugăm mai ales dimineața. Se cuvine să-L binecuvântăm pe Domnul în toată vremea, dar dimineața mintea este mai adunată și mai liniștită. De aceea creștinii, îndată ce se scoală din așternut, Îi aduc lui Dumnezeu slavă și mulțumire.

„Dumnezeu, cel ce nu voiești fărădelege, tu ești”

„Că Dumnezeu, cel ce nu voiești fărădelege, tu ești. Nu va locui lângă tine cel ce viclenește.” Sfântul Ioan Gură de Aur arată că proorocul spune aceste cuvinte ca să-i învețe pe cei care vor să se apropie de Dumnezeu să se facă asemenea Lui. Altfel nu pot sta aproape de El. Dacă un om rău nu poate sta în preajma unui om bun, pentru că viața lor este atât de deosebită, cu atât mai puțin poate omul viclean să fie aproape de Dumnezeu.

Sfântul Ioan aduce aici pilda Sfântului Ioan Botezătorul. Închis în temniță, fără să fie văzut, el o tulbura pe Irodiada, iar după moartea lui, conștiința tiranului Irod se cutremura încă. De aceea, spune Sfântul Ioan, nimeni dintre cei care trăiesc în virtute să nu creadă că pătimește ceva cumplit, chiar dacă cei răi uneltesc împotriva lui. Cei care pătimesc cu adevărat răul sunt cei care îl fac.

„Urât-ai pe toți cei ce lucrează fărădelege.” Fie rob, fie liber, fie împărat, spune Sfântul Ioan, Dumnezeu nu Își socotește prietenii după ranguri, ci după virtute. Mulți socotesc că ura lui Dumnezeu este un lucru mic. Sfântul Ioan spune că a fi urât de Dumnezeu este mai greu decât gheena. Pentru cei care nu simt aceasta, proorocul adaugă și pedeapsa: „Pierde-vei pe toți cei ce grăiesc minciună”.

Sfântul Ioan lămurește cine sunt cei ce grăiesc minciună. Proorocul îi numește așa pe cei care trăiesc în răutate și urmăresc lucruri amăgitoare: pe cei care trăiesc în plăceri, în lăcomia pântecelui și în iubirea de avuții. Eftimie Zigabenul aduce aici cuvântul Sfântului Dorotei din Gaza, care spune că sunt trei feluri de minciună: cel care minte în cuget, cel care minte în cuvânt și cel care minte cu însăși viața lui, ascunzându-și păcatul sub chipul virtuții.

„Pe bărbatul sângiurilor și vicleanul urăște Domnul.” „Bărbatul sângiurilor” este omul vărsător de sânge, ucigașul. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că proorocul îl numește aici astfel pe cel care uneltește în ascuns, pe fățarnicul care una vorbește și alta gândește și care, sub chipul unei fețe pline de bunătate, ascunde răutatea lupilor. De vrăjmașul vădit te poți păzi, dar cel care își ascunde răutatea poate face multe lucruri înfricoșătoare. De aceea Hristos ne-a poruncit să ne păzim de cei care vin la noi în haine de oi, iar înăuntru sunt lupi răpitori (Matei 7, 15).

Fericitul Teodoret spune că proorocul a adus aici un adevărat catalog al răutății. Dumnezeu nu numai că oprește fărădelegea, minciuna, vicleșugul și uciderea, ci îi și urăște pe cei care le lucrează și nu voiesc să ia aminte la pocăință. Teodoret vede în ei și pe toți cei care s-au ridicat în felurite vremi împotriva Bisericii și nu au putut-o birui, după cuvântul Mântuitorului: „Porțile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Matei 16, 18).

Tâlcuirea Sfântului Atanasie observă deosebirea dintre cuvinte. „Urât-ai” este spus la timpul trecut, iar „pierde-vei” la timpul viitor. „Pierde-vei” arată ceva mai greu decât „urât-ai”.

„Iar eu întru mulțimea milei tale voi intra în casa ta”

După ce a vorbit despre cei care nu pot sta înaintea lui Dumnezeu, cel ce se roagă vorbește despre sine. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Biserica a fost aleasă chiar din mijlocul unor oameni ca aceia: dintre închinători la idoli, vrăjitori, ucigași și mincinoși. Ea arată că nu a fost aleasă pentru dreptatea și faptele ei bune, ci numai pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu. De aceea spune: „Iar eu, întru mulțimea milei tale, voi intra în casa ta”. Sfântul Ioan adaugă că harul și mila îi mântuiesc însă numai pe cei care vor să fie mântuiți și primesc darul.

Eftimie Zigabenul vede în aceste cuvinte și smerenia lui David. După ce i-a mustrat pe cei păcătoși, David spune despre sine că va intra în casa lui Dumnezeu nu ca un om îndreptat prin faptele sale, ci ca unul miluit de Dumnezeu.

Tâlcuirea Sfântului Atanasie înțelege casa lui Dumnezeu ca Ierusalimul cel ceresc, maica celor întâi-născuți. Biserica cea sfântă a lui Dumnezeu este, spune ea, starea sfântă și îmbunătățită a sufletului. La ea ajung cei care pot spune cu îndrăzneală, cu Apostolul, că noi suntem casa lui Hristos (Evrei 3, 6). Eftimie Zigabenul aduce aici cuvântul Domnului: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el” (Ioan 14, 23).

„Închina-mă-voi spre sfântă Biserica ta, întru frica ta.” Sfântul Ioan Gură de Aur spune că proorocul nu se închină ca mulți dintre cei care se roagă: plictisiți, căscând, toropiți de somn. El se închină cu frică și cu cutremur. Cine se roagă astfel părăsește toată răutatea, este condus de mână spre toată virtutea și Îl face pe Dumnezeu milostiv față de el.

Fericitul Teodoret pune în gura celui ce se roagă aceste cuvinte: dobândind iubirea Ta de oameni și fiind păzit de dreapta Ta, Îți aduc închinăciunea cea necurmată în Biserica închinată slavei Tale și port în mine frica Ta pururea. Nădăjduind în iubirea Ta de oameni, nu voi suferi să mă lepăd de ea.

Acestea sunt cuvintele pe care preotul le rostește când intră în altar, la începutul Sfintei Liturghii. El intră în casa lui Dumnezeu întru mulțimea milei Lui și se închină întru frica Lui.

„Doamne, povățuiește-mă întru dreptatea ta”

„Povățuiește-mă” înseamnă „călăuzește-mă”, „du-mă pe cale”. Sfântul Ioan Gură de Aur arată rânduiala rugăciunii din acest psalm. Biserica L-a lăudat întâi pe Dumnezeu, a vestit ura Lui față de cei care fac răul și iubirea Lui de oameni, și a spus cum s-a mântuit. Abia apoi se întoarce la cerere. Prin aceasta, spune Sfântul Ioan, ne învață să aducem întâi lui Dumnezeu laudă și mulțumire pentru binefacerile Lui, apoi să-I cerem ce dorim și iarăși să-I mulțumim. Eftimie Zigabenul arată că așa rânduiește și Sfântul Vasile cel Mare: rugăciunea se cuvine să înceapă de la slăvirea lui Dumnezeu, nu de la cerere.

Sfântul Ioan observă și ce cere Biserica. Nu cere nimic pământesc, nici bogăție, nici slavă, nici putere, nici pedepsirea vrăjmașilor. Cere să fie călăuzită în dreptatea lui Dumnezeu. Dreptatea numește aici virtutea întreagă. Există și o dreptate a oamenilor, care stă în păzirea legilor din afară și este nedesăvârșită. Biserica cere dreptatea lui Dumnezeu, care duce la cer, și ajutorul de care are nevoie ca s-o dobândească.

Sfântul Ioan spune că bine a zis proorocul „povățuiește-mă”. Viața de acum este o cale care are nevoie de călăuzire de sus. Când intrăm într-un oraș străin, avem nevoie de cineva care cunoaște drumul. Cu cât mai mult avem nevoie de ajutorul de sus când călătorim spre cer, ca să ni se arate calea, să ni se întărească pașii și să fim duși de mână. Multe poteci se abat din cale. De aceea, spune Sfântul Ioan, să ținem strâns dreapta lui Dumnezeu. A ne arăta calea ține de El. A fi vrednici să fim ținuți de mâna aceea ține de strădania noastră.

„Pentru vrăjmașii mei, îndreptează înaintea ta calea mea.” Fericitul Teodoret spune că unele copii ale Scripturii au „înaintea mea calea ta”, și amândouă înțelesurile sunt bune: fie să se îndrepte calea noastră înaintea lui Dumnezeu, ca să nu ne abatem, fie să se îndrepte înaintea noastră calea lui Dumnezeu, ca să alergăm pe ea cu sârguință. Teodoret vede aici și smerita cugetare a Bisericii. Ea nu cere să i se îndrepte calea pentru că ar fi dreaptă, ci pentru vrăjmașii care îi fac război pe nedrept. Eftimie Zigabenul arată că vrăjmașii sunt cei văzuți și cei nevăzuți, care pun sminteli și curse în calea vieții, ca omul să se abată la dreapta sau la stânga.

„Groapă deschisă gâtlejul lor”

„Că nu este în gura lor adevăr, inima lor este deșartă, groapă deschisă gâtlejul lor, cu limbile lor vicleneau.” „Gâtlejul” este aici gura, de unde ies cuvintele. Apostolul Pavel aduce aceste cuvinte în Epistola către Romani, când arată starea omului căzut (Romani 3, 13).

Fericitul Teodoret spune că mormintele închise își au putoarea ascunsă, iar cele deschise slobozesc multă putoare. Așa sunt și graiurile celor răi, pline de păgânătate și de putoare.

Sfântul Ioan Gură de Aur întoarce cuvântul spre fiecare dintre noi. Să nu fie gura ta mormânt, spune el, ci comoară. Mormântul strică ceea ce primește în el, iar comoara păstrează. Să ai și tu în gură comoara înțelepciunii, care rămâne pururea. Sfântul Ioan observă că proorocul nu a zis simplu „groapă”, ci „groapă deschisă”. Trupurile moarte ne grăbim să le îngropăm. Cei răi fac dimpotrivă cu cuvintele lor aducătoare de moarte: în loc să le îngroape în adâncul inimii, le rostesc în văzul tuturor și îi vatămă pe mulți.

„Cu limbile lor vicleneau.” Sfântul Ioan arată aici un alt chip al răutății. Unii își ascund vicleșugul în suflet, dar rostesc cuvinte dulci. Alții învăluie vicleșugul chiar în cuvintele lor și prin ele urzesc uneltirile.

„Judecă-i pe ei, Dumnezeule”

„Judecă-i pe ei, Dumnezeule, cadă din cugetele lor; după mulțimea păgânătăților lor leapădă-i pe dânșii, că te-au amărât, Doamne.” Sfântul Ioan Gură de Aur arată blândețea acestei rugăciuni. Proorocul nu a zis „pedepsește-i”, ci „judecă-i”, adică fă să înceteze răutatea lor. „Cadă din cugetele lor” înseamnă: fă deșarte uneltirile lor. Prin aceasta, spune Sfântul Ioan, proorocul se roagă chiar pentru ei, ca Dumnezeu să nu-i lase să se afunde și mai mult în răutate. Fericitul Teodoret spune la fel: să fie aduși sub judecata lui Dumnezeu și să învețe din încercare că ceea ce au țesut este pânză de păianjen.

Tâlcuirea Sfântului Atanasie înțelege și cuvântul „leapădă-i” ca pe o rugăciune pentru întoarcerea lor: alungă-i din mulțimea păgânătății lor, făcându-i binecredincioși.

„Că te-au amărât, Doamne.” Sfântul Ioan Gură de Aur spune că proorocul nu se mâhnește pentru cele pe care le pătimește el, ci pentru Dumnezeu. Este semnul unui suflet înțelept să nu caute răzbunare pentru sine și să se arate râvnitor când este batjocorit Dumnezeu. Mulți fac dimpotrivă: trec cu vederea cele ale lui Dumnezeu și pedepsesc cu asprime ocările aduse lor. Sfinții nu sunt așa. Ei nu pot răbda ocările aduse lui Dumnezeu, iar pe cele aduse lor le trec cu vederea. Fericitul Teodoret adaugă că cei care se ridică împotriva celor închinați lui Dumnezeu se ridică împotriva lui Dumnezeu însuși.

„Să se veselească toți cei ce nădăjduiesc întru tine”

„Și să se veselească toți cei ce nădăjduiesc întru tine.” Sfântul Ioan Gură de Aur vede aici câștigul rugăciunii. Pe unii îi face mai buni și îi oprește de la răutate. Ceilalți se bucură văzând schimbarea lor și se fac ei înșiși mai sârguitori.

„În veac se vor bucura.” Sfântul Ioan spune că toate celelalte bucurii nu sunt mai statornice decât apele râurilor. Bucuria în Dumnezeu rămâne în veac. Nicio întâmplare nu o întrerupe, ci se face și mai înaltă prin piedicile însele. De aceea apostolii se bucurau când erau bătuți, iar Apostolul Pavel, când era aproape de moarte, îi chema pe filipeni să se bucure împreună cu el (Filipeni 2, 17–18). Hristos a spus același lucru: „Bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22).

„Și te vei sălășlui întru dânșii.” Dumnezeu locuiește împreună cu cei care se bucură astfel, spune Sfântul Ioan. Tâlcuirea Sfântului Atanasie aduce aici făgăduința Domnului că El și Tatăl vor veni la cel ce Îl iubește și vor face locaș la el (Ioan 14, 23). Fericitul Teodoret pune în gura lor aceste cuvinte: Tu ne umpli de veselie, încredințându-ne că vei locui întru noi și vei umbla întru noi și ne vei face casă închinată Ție.

„Și se vor lăuda întru tine cei ce iubesc numele tău.” Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: ce lucru omenesc este vrednic de laudă? Puterea trupului nu atârnă de voia noastră și se veștejește repede. La fel tinerețea, frumusețea, bogăția și puterea. A te lăuda în Dumnezeu și în dragostea Lui este o podoabă mai bună decât toate, o strălucire care covârșește mii de coroane, chiar dacă cel care se laudă ar fi în lanțuri. Această slavă nu se teme de boală, nici de bătrânețe, nici de tulburarea vremurilor, nici de moartea însăși. Fericitul Teodoret aduce aici cuvântul Apostolului: „Cel ce se laudă, în Domnul să se laude” (2 Corinteni 10, 17).

„Cu arma bunei voiri ne-ai încununat”

„Că tu vei binecuvânta pe cel drept, Doamne.” Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei care trăiesc în virtute sunt adesea luați în râs și batjocoriți. De aceea proorocul îl întărește pe cel mai simplu, ca să nu cadă din viețuirea cea bună. Ce vătămare îi poate aduce disprețul lumii întregi, când însuși Stăpânul îngerilor îl laudă? Și ce folos ar avea, dacă l-ar lăuda toți oamenii, iar Dumnezeu nu l-ar binecuvânta? Sfântul Ioan îl aduce aici pe Iov. Ședea în gunoi, cu trupul plin de răni, disprețuit de prieteni și ispitit de soție, și totuși era mai fericit decât toți, pentru că Dumnezeu îl binecuvânta.

„Bunăvoirea” este voia cea bună a lui Dumnezeu. Fericitul Teodoret spune că Scriptura numește așa voia cea bună a lui Dumnezeu, și aduce cuvântul altui psalm: „Bine ai voit, Doamne, pământului Tău”. Voia Ta cea bună, spune Teodoret, și iubirea Ta părintească s-au făcut pentru noi armă aducătoare de biruință și cunună de biruință.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că aceasta este arma cea mai bună și cea mai frumoasă, arma după voia lui Dumnezeu. Bunăvoirea Lui ține loc de scut. Cununa care se împletește din ea, spune Sfântul Ioan, are în ea mila, dreptatea, harul și slava. El aduce aici cuvintele Scripturii despre cununa milei, despre cununa dreptății pe care o aștepta Apostolul Pavel (2 Timotei 4, 8) și despre cununa cea nestricăcioasă (1 Corinteni 9, 25).

Sfântul Ioan arată și o deosebire. La oameni, slava și siguranța rareori stau împreună. Cei puternici ai lumii sunt vestiți, dar umblă pe un teren alunecos. Oamenii neînsemnați trăiesc în liniște, dar fără slavă. La Dumnezeu, slava și siguranța sunt unite în cel mai înalt grad.

Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune că la sfârșit Dumnezeu ne dă cununa pentru ostenelile noastre și ne îngrădește cu ea ca și cu o armă. Eftimie Zigabenul vede în arma bunei voiri Crucea Domnului și iconomia întrupării, adică lucrarea prin care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru mântuirea noastră.

Sfântul Ioan încheie omilia cu un îndemn. Războiul acesta nu se încheie până când sufletul nu se desparte de trup. Până atunci trebuie să purtăm armele acasă și la adunări, la masă, în boală și în sănătate. În vremea bolii mai ales, când durerile tulbură sufletul și diavolul ne împinge să spunem un cuvânt amar, se cuvine să ne întărim și să-I mulțumim lui Dumnezeu neîncetat. Așa l-a încununat Dumnezeu pe Iov, care în ispită, în boală și în sărăcie a adus mulțumirea ca pe o jertfă duhovnicească: „Domnul a dat, Domnul a luat, ceea ce Domnului a plăcut, aceea a făcut, fie numele Domnului binecuvântat în veac” (Iov 1, 21).

Cum ne rugăm cu Psalmul 5

Psalmul 5 este o rugăciune de dimineață. Cine îl citește la începutul zilei poate face ce îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur: să-și spele sufletul prin rugăciune mai înainte de a-și spăla fața și să-I sfințească lui Dumnezeu ziua de la început, înainte de toate celelalte treburi.

Psalmul ne învață și cum să ne rugăm. Întâi Îl lăudăm pe Dumnezeu și Îi mulțumim, apoi cerem, și iarăși mulțumim. Nu cerem cele pământești, ci să fim călăuziți pe calea Lui. Ne rugăm ca un om care imploră, nu ca un acuzator, și nu cerem pedepsirea vrăjmașilor, ci întoarcerea lor.

Cine intră în biserică poate spune cu psalmul: „Iar eu întru mulțimea milei tale voi intra în casa ta”. Nu intră pentru faptele sale, ci pentru mila lui Dumnezeu, și se închină cu frică, nu cu plictiseală.

Cine citește acest psalm cu credință îl poate face rugăciunea lui: să-l audă Dumnezeu dimineața, să-l primească în casa Lui, să-l călăuzească printre curse, să-i păzească gura să fie comoară și nu mormânt, să-i dea bucuria care nu se ia și să-l încununeze cu bunăvoirea Lui.

Izvoare

• Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a celei Nouă, ediția Sfântului Sinod, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1914.
• Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, trad. Laura Enache, Iași, Editura Doxologia, 2011, Omilia la Psalmul 5.
• Sfântul Atanasie cel Mare, Толкование на псалмы, Moscova, Editura Blagovest, 2011 (după Творения в 4-х томах, vol. 4, Serghiev Posad, 1902–1903), Psalmul 5, p. 20–22.
• Fericitul Teodorit, episcopul Kirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai Prorocului împărat David, ed. Florin Stuparu, București, Editura Sophia, 2018 (după traducerea tipărită la Buzău în 1840), Tâlcuirea Psalmului 5, p. 22–25.
• Eftimie Zigabenul, Tâlcuirea Psaltirii, vol. I (Psalmii 1–69), trad. rom. de Mitropolitul Veniamin Costachi, Iași, 1850, după ediția pregătită de Sfântul Nicodim Aghioritul și apărută după moartea lui, la Constantinopol, 1819–1821, cu notele Sfântului Nicodim; reeditată sub titlul Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. 1, Editura Egumenița.