Psalmul 4 este rugăciunea unui om care a trecut prin necaz și a cunoscut în el mila lui Dumnezeu. David vorbește în el cu Dumnezeu, apoi se întoarce către oameni și îi învață cum să se roage, cum să-și stăpânească mânia, cum să-și cerceteze inima seara și unde să caute adevăratele bunătăți. Psalmul se încheie cu un om care se culcă în pace. Biserica îl citește în slujba de seară, așa cum cu Psalmul 3 începe slujba de dimineață.
În acest articol
Textul psalmului
Textul psalmului este adaptat după Biblia Sinodală de la 1914, cu ortografia și formele vechi aduse la limba de astăzi. Aici Biblia de la 1914 păstrează titlul din Septuaginta.
Întru sfârșit, în laude. Psalmul lui David.
- Când am strigat eu, auzitu-m-ai, Dumnezeul dreptății mele; întru necaz m-ai desfătat; milostivește-te spre mine și ascultă rugăciunea mea.
- Fiii oamenilor, până când grei la inimă? Pentru ce iubiți deșertăciunea și căutați minciuna?
- Și să știți că minunat a făcut Domnul pe cel cuvios al său. Domnul mă va auzi, când voi striga către dânsul.
- Mâniați-vă și nu greșiți; cele ce ziceți în inimile voastre, întru așternuturile voastre vă umiliți.
- Jertfiți jertfa dreptății și nădăjduiți spre Domnul.
- Mulți zic: cine va arăta nouă cele bune? Însemnatu-s-a peste noi lumina feței tale, Doamne.
- Dat-ai veselie în inima mea, din rodul grâului, al vinului și al untului de lemn al lor s-au înmulțit.
- Cu pace împreună mă voi culca și voi adormi, că tu, Doamne, deosebi întru nădejde m-ai așezat.
Psalmul 4 în slujbele Bisericii
Psalmul 4 deschide a doua stare a catismei întâi, împreună cu Psalmii 5 și 6. O catismă este una dintre cele douăzeci de părți în care este împărțită Psaltirea pentru citirea în biserică, iar fiecare catismă are trei stări.
Biserica îi dă și un loc al lui, în slujba de seară. Pavecernița este slujba de după cină, cea din urmă rugăciune a zilei. Pavecernița Mare, care se săvârșește mai ales în zilele de rând ale Postului Mare, începe cu șase psalmi: Psalmii 4, 6, 12, 24, 30 și 90. Primul dintre ei este Psalmul 4. Ultimul lui verset, „Cu pace împreună mă voi culca și voi adormi”, este rugăciunea omului care își încheie ziua în mâinile lui Dumnezeu. Dimineața, Biserica începe cu Psalmul 3 și cu cuvintele „Eu m-am culcat și am adormit; sculatu-m-am”. Seara, ea se roagă cu Psalmul 4 să adoarmă în pace.
„Întru sfârșit, în laude”
Fericitul Teodoret al Cirului arată că Achila și Teodotion, care au tradus Vechiul Testament în grecește după Septuaginta, au tradus „întru sfârșit” prin „Făcătorului de biruință”, iar Simah prin „de biruință”. Teodoret spune că „întru sfârșit” înseamnă că cele proorocite se vor împlini după multă vreme. Așa se întâmplă și aici, pentru că la sfârșitul psalmului David vorbește despre învierea din morți: „Cu pace împreună mă voi culca și voi adormi”.
După alți tâlcuitori, adaugă Teodoret, David a cântat acest psalm ca o cântare de biruință către Dumnezeu, după biruința asupra lui Abesalom. În Psalmul 3, David spunea: „Mulți zic sufletului meu: nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui”. Acum, scăpat din primejdie, el se întoarce către cei care îl batjocoriseră și le zice: „Fiii oamenilor, până când grei la inimă?” Tâlcuirea transmisă sub numele Sfântului Atanasie cel Mare spune la fel: David închină acest psalm biruitorului, după biruința asupra vrăjmașilor.
Eftimie Zigabenul este monahul bizantin care a adunat în tâlcuirea sa la Psaltire cuvintele Părinților de dinaintea lui. Tâlcuirea lui a fost tipărită cu notele Sfântului Nicodim Aghioritul, într-o ediție apărută după moartea acestuia. Într-una dintre note, Sfântul Nicodim aduce cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa despre acest titlu. Biruința asupra diavolului este sfârșitul întregii lupte. De aceea psalmul arată mai înainte sfârșitul ostenelilor și cununa biruinței, ca cel care se nevoiește să privească la acest sfârșit și să se întărească în Cel ce dă biruința.
„Când Te-am chemat, m-ai auzit”
În ediția sinodală de astăzi a Bibliei, psalmul începe cu aceste cuvinte: „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptății mele”. Biblia de la 1914 are „Când am strigat eu, auzitu-m-ai”. Verbul din Septuaginta înseamnă însă „a chema”, „a-L chema pe Dumnezeu în rugăciune”. Pentru „a striga” Septuaginta folosește alt cuvânt, cel din Psalmul 3: „Cu glasul meu către Domnul am strigat”. De aceea „Te-am chemat” redă mai aproape înțelesul. Biblia de la 1914 păstrează în schimb un amănunt al textului grecesc, cuvântul „eu”: chemarea este a celui care se roagă.
Textul grecesc mai are o nuanță. El spune „m-a auzit Dumnezeul dreptății mele”, la persoana a treia, așa cum are și Psaltirea slavonă. Abia în cuvintele următoare David se întoarce direct către Dumnezeu: „întru necaz m-ai desfătat”. Mai întâi el mărturisește că Dumnezeu l-a auzit, apoi vorbește cu El.
Sfântul Ioan Gură de Aur începe omilia la acest psalm arătând ce ne învață primele cuvinte. David nu spune numai că a fost auzit. El ne învață cum putem fi auziți îndată, chiar înainte de a ne sfârși rugăciunea. Nu a zis „după ce Te-am chemat”, ci „când Te-am chemat”. Dumnezeu nu Se lasă înduplecat de mulțimea cuvintelor, spune Sfântul Ioan, ci de sufletul curat și de faptele bune. A fi auzit nu înseamnă însă întotdeauna a primi îndată lucrul cerut. Dumnezeu aude rugăciunea și dă ceea ce ne este de folos, la vremea potrivită.
„Dumnezeul dreptății mele.” Sfântul Ioan arată că David nu vorbește aici din mândrie. El vrea să ne învețe că Dumnezeu nu l-a ascultat pentru că era împărat, ci pentru viața lui. Cel care vine la Dumnezeu cu dreptatea nu pleacă cu mâinile goale, oricât de mic și de neînsemnat ar fi. Sfântul Ioan lămurește și cuvântul „dreptate”. Ea nu este aici o singură virtute, ci virtutea întreagă, cum a fost dreptatea lui Iov. Așa cum spunem că o cumpănă este dreaptă când rămâne egală oricare ar fi lucrul cântărit, la fel este drept omul care rămâne același în toate împrejurările vieții.
Fericitul Teodoret spune că David nu avea obiceiul să-și mărturisească singur dreptatea și fapta bună. De aceea „Dumnezeul dreptății mele” înseamnă aici „Dumnezeul cererii mele celei drepte”.
Sfântul Ioan Gură de Aur se oprește aici îndelung asupra rugăciunii. Cineva ar putea întreba: dacă am dreptate, de ce mai am nevoie de rugăciune? Nu știe Dumnezeu de ce am nevoie? Sfântul Ioan răspunde că rugăciunea este legătura dragostei care ne unește cu Dumnezeu. Ea ne deprinde să vorbim cu El. Cine stă mult în preajma unui om înțelept culege multe de la el. Cu cât mai mult culege cel care vorbește cu Dumnezeu în rugăciune neîncetată!
Sfântul Ioan arată și cât de nepăsători suntem. Când avem de vorbit cu un om de seamă, ne pregătim ținuta, mersul și îmbrăcămintea. Când stăm înaintea lui Dumnezeu, căscăm, moțăim și ne întoarcem în toate părțile, iar când ne plecăm genunchii, mintea ne rătăcește prin piață. Omul care învață să vorbească cu Dumnezeu cu evlavie, spune Sfântul Ioan, se face înger pe pământ. Dumnezeu nu caută la frumusețea cuvintelor, ci la frumusețea sufletului. La El nu e nevoie de portari și de mijlocitori care să ne deschidă ușa. El stă să ne asculte oriunde L-am chema: la masă, pe drum, în pat sau la judecată.
„Întru necaz m-ai desfătat”
Cuvântul „desfătat” are aici înțelesul de „lărgit”: m-ai scos la loc larg, mi-ai dat loc să respir. Necazul strâmtorează inima, iar Dumnezeu o lărgește.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată cât de mult cuprind aceste cuvinte. David nu a zis: „ai făcut să treacă necazul” sau „ai ridicat ispitele”. A zis că necazul a rămas, iar el a fost scos la lărgime. Aici se vede înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. El nu ne izbăvește numai din necazuri. Ne dă și ușurință să le răbdăm cât timp ele rămân.
Cum poate fi lărgime în necaz? Sfântul Ioan răspunde cu pildele Scripturii. Dumnezeu nu a stins flăcările cuptorului în care fuseseră aruncați cei trei tineri, dar i-a pus la loc larg chiar în mijlocul lor. Nu i-a omorât pe lei ca să-l scape pe Daniel de frică. Cuptorul era încins mai tare, fiarele erau gata să sfâșie, iar drepții se bucurau de mai multă liniște.
Sfântul Ioan vorbește și despre o altă lărgime: când sufletul se slobozește de patimi. Mulți oameni au viață îmbelșugată, dar poartă în suflet patimile cele mai vătămătoare și trăiesc strâmtorați de ele. Cel bolnav de friguri se simte mai strâmtorat când își face toate poftele și se face sănătos când se înfrânează puțin. Așa și în viață: nimic nu ne dă mai multă lărgime decât suferința care ne dezlipește de lucrurile pământești. Sfântul Ioan aduce aici cuvântul Apostolului Pavel, care spune că necazul aduce răbdare, răbdarea încercare, iar încercarea nădejde (Romani 5, 3–4). Dumnezeu l-a auzit pe David, spune Sfântul Ioan, nu dându-i bogăție, nici biruință asupra vrăjmașilor, ci lărgime în mijlocul necazului.
Fericitul Teodoret spune că Dumnezeu îngăduie adesea să vină asupra sfinților pricini de necaz. După încercare, îi face cunoscuți ca nevoitori, iar chiar în mijlocul ispitelor le dă toată mângâierea. Teodoret aduce aici cuvântul pe care Dumnezeu i l-a spus Apostolului Pavel: „Destul îți este ție darul Meu, că întru neputință se face desăvârșită puterea Mea” (2 Corinteni 12, 9).
Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune că Dumnezeu nu numai că l-a scos pe David din strâmtoare, ci l-a ajutat să ajungă la lărgime mare. Când fugea de Abesalom prin pustie și prin munți, Țiba și Barzilai i-au adus de-ale mâncării și de-ale îmbrăcămintei, iar el a fost ca cei trei tineri în cuptor și ca Daniel între lei. Sfântul Atanasie adaugă un cuvânt adânc: când cunoaștem pricinile necazurilor și ale ispitelor, atunci mai ales ne lărgim.
Eftimie Zigabenul arată ce lărgime i-a dat Dumnezeu lui David. I-a dat o asemenea mărime de suflet, încât le-a poruncit ostașilor să-l cruțe pe fiul care îl prigonea (2 Împărați 18, 5).
„Milostivește-te spre mine”
„Milostivește-te spre mine și ascultă rugăciunea mea.” Sfântul Ioan Gură de Aur observă că David vorbise mai sus despre dreptate, iar acum vorbește despre milă. Între ele este o mare potrivire. Chiar dacă am face mii de fapte bune, tot din milostivirea lui Dumnezeu suntem auziți. Dreptatea vieții este răspunsul omului la harul lui Dumnezeu și nu face din milă o datorie a lui Dumnezeu față de noi. Pe lângă dreptate, avem nevoie de o inimă smerită. Păcătosul care se roagă cu smerenie poate dobândi mari lucruri, iar dreptul care se apropie cu mândrie poate pierde multe bunătăți. Așa arată pilda vameșului și a fariseului.
Tot aici Sfântul Ioan spune ce rugăciune nu ascultă Dumnezeu: rugăciunea împotriva vrăjmașilor. Dumnezeu ne-a poruncit să-i iertăm pe cei care ne greșesc. Cum vom cere iertare pentru păcatele noastre, dacă Îl rugăm pe Dumnezeu să-i pedepsească pe alții? Rugăciunea făcută pentru cei care ne nedreptățesc este limba îngerilor, spune Sfântul Ioan. Când o rostim, îngerii stau și ascultă în tăcere.
Fericitul Teodoret spune că dreptul nu se satură de rugăciune. Chiar după ce a fost auzit și miluit, el stăruie în rugăciune, pentru că știe ce folos îi vine de aici.
„Fiii oamenilor, până când grei la inimă?”
David se întoarce acum către oameni. Sfântul Ioan Gură de Aur arată pe cine numește el „fii ai oamenilor”: pe cei care trăiesc în răutate și sunt trași spre rău. Prin fire, toți suntem fii ai oamenilor. Prin har, suntem fii ai lui Dumnezeu, și se cuvine să păstrăm chipul Lui prin viața noastră.
„Grei la inimă” sunt, după Sfântul Ioan, cei învârtoșați, trupești, legați de pământ. Nimic nu îngreunează inima ca pofta cea rea și lipirea de cele lumești. Sfântul Ioan spune că o asemenea inimă ar putea fi numită inimă de lut. Sufletul a fost așezat ca un vizitiu care să țină frâiele trupului și să-l ridice spre cer. Când vizitiul se lasă tras de cai în prăpastie, ce nădejde de scăpare mai rămâne?
Sfântul Ioan arată că sufletul nu este greu prin fire. El este ușor și tinde spre înălțime, iar noi îl îngreunăm împotriva firii lui. De aceea proorocul și mustră: dacă greutatea ar fi fost firească, nu ar fi avut ce mustra.
„Pentru ce iubiți deșertăciunea și căutați minciuna?” Sfântul Ioan spune că „deșert” este ceea ce are numai nume, fără lucrul însuși. Așa erau zeii păgânilor, așa sunt și slava, bogăția și puterea acestei lumi. Ele au numele de bunătăți, dar amăgesc și înșală. De aceea spune și Ecclesiastul: „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune”.
Fericitul Teodoret pune în gura lui David un îndemn: oamenilor, cunoașteți din cele făcute pentru mine pe Cârmuitorul și Stăpânul tuturor. Lepădați deșartele voastre gânduri. Teodoret spune că David îi numește „grei la inimă” pe cei care nu voiesc să privească în sus, către Dumnezeu, și să vadă iconomiile Lui. Sunt ca cei îngreuiați la cap de beție, care nu mai pot deschide ochii.
Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune că aceste cuvinte sunt îndreptate către cei care socoteau că vor pune mâna pe cel drept cu mulțimea oștilor. Nădejdea lor, spune ea, a fost deșartă și mincinoasă.
„Minunat a făcut Domnul pe cel cuvios al său”
„Și să știți că minunat a făcut Domnul pe cel cuvios al său.” Sfântul Ioan Gură de Aur arată înțelepciunea proorocului. David îi aduce pe oameni la cunoașterea lui Dumnezeu pe calea cea mai limpede: prin pilda sa. Eu sunt robul Dumnezeului celui adevărat, le spune el. Învățați de la mine puterea Lui și purtarea Lui de grijă.
Sfântul Ioan arată că Dumnezeu se face cunoscut pe două căi. Una este zidirea: cerul, pământul, soarele și rânduiala tuturor lucrurilor. Cealaltă, și mai limpede, sunt robii Lui și cele ce li s-au întâmplat. Așa i-a învățat Dumnezeu pe egipteni prin Avraam, iar pe alte neamuri prin alți sfinți. Ce înseamnă „minunat a făcut”? L-a făcut cunoscut, strălucit și vestit pe slujitorul Său. Așa a făcut cu cei trei tineri, cu Daniel în groapa leilor și cu Iona în pântecele chitului. Peste tot izbăvește cu minuni, spune Sfântul Ioan, dar nu pe toți, ci numai pe cel cuvios. Sfântul Ioan vorbește aici despre minunile prin care Dumnezeu Se face cunoscut și altora. Scriptura îi pomenește însă și pe drepții care nu au fost scăpați de chinuri și de moarte, ci au rămas credincioși până la sfârșit (Evrei 11, 35–38).
Fericitul Teodoret spune la fel: Dumnezeu nu l-a izbăvit pe David oricum din primejdiile care căzuseră asupra lui, ci l-a făcut strălucit și vestit prin biruință. Teodoret lămurește și cuvântul „cuvios”. David îl folosește aici în loc de „nevinovat”, adică cel care nu i-a nedreptățit cu nimic pe vrăjmași, ci a fost nedreptățit de ei.
Tâlcuirea Sfântului Atanasie le spune celor care se bizuiau pe mulțime: aflați cât de minunat l-a arătat Domnul pe cel ce și-a pus nădejdea în El.
„Domnul mă va auzi, când voi striga către dânsul.” Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Dumnezeu nu ajută o dată, de două ori sau de trei ori, ci neîncetat, dacă Îl chemăm. Atunci de ce nu sunt mulți auziți? Sfântul Ioan răspunde că uneori cerem lucruri nefolositoare, iar atunci e mai bine să nu fim ascultați. Alteori ne rugăm cu lenevire, iar Dumnezeu amână darul ca să ne facă mai râvnitori. Nici Apostolul Pavel, nici Moise nu au primit tot ce au cerut. De aceea nu trebuie să ne oprim din rugăciune, nici să deznădăjduim când nu suntem auziți, ci să stăruim, pentru că Dumnezeu lucrează toate spre folosul nostru.
„Mâniați-vă și nu greșiți”
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că proorocul vrea să-i aducă pe oameni la cunoașterea lui Dumnezeu, dar întâi vrea să le vindece sufletul. O viață stricată este o piedică în calea cunoașterii celor dumnezeiești. Așa cum albeața de pe ochi întunecă vederea, la fel cugetul prins de răutate întunecă mintea.
„Mâniați-vă și nu greșiți.” Sfântul Ioan arată că David nu oprește mânia, pentru că mânia este de folos împotriva nedreptății și a nepăsării. El taie mânia nedreaptă, mânia fără socoteală. Moise a pus în Lege porunca „Să nu ucizi”. David merge mai adânc și taie însăși maica uciderii, mânia, rădăcina din care izvorăște răul. Tot așa, spune Sfântul Ioan, Hristos a pus frâu mâniei, zicând că cel ce se mânie în deșert pe fratele său este vrednic de osândă (Matei 5, 22).
Sfântul Ioan spune că există și o mânie dreaptă. Tatăl se mânie pe fiul său din purtare de grijă, ca să-l îndrepteze. Cel care se mânie ca să se răzbune se mânie în deșert. Mânia nu se face dreaptă numai pentru că suntem încredințați că avem dreptate. Ea se cunoaște după scopul ei și după felul în care ne purtăm cu omul pe care ne mâniem. Mânia nu ne-a fost dată ca să păcătuim, ci ca să-i oprim pe cei care păcătuiesc. Ea trebuie să fie leac al patimilor, nu patimă. Când leacul se face otravă, este ca și cum cineva ar lua bisturiul menit să taie rănile altora și și-ar face răni pe tot trupul.
Fericitul Teodoret tâlcuiește așa: mâniați-vă pe cei care se ridică pe nedrept asupra voastră, când vedeți că le merge bine, dar nu adăugați rău la rău. Nu vă lăsați ispitiți să credeți, și nici nu-i încredințați pe alții, că toate merg fără rânduială și fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune că David le vorbește acestea celor din casa lui și tuturor oamenilor: dacă mânia se pornește în noi, s-o facem fără lucrare prin umilința inimii, în tăcere.
Sfântul Nicodim Aghioritul aduce în notele sale, din culegerea de tâlcuiri a lui Nichita, episcopul Heracleei, și cuvântul Sfântului Vasile cel Mare. Mânia pornită cu dreptate, împotriva păcatului, dă bărbăție, răbdare și înfrânare. Când iese din dreapta judecată, se face nebunie. Sfântul Apostol Pavel reia cuvintele psalmului în Epistola către Efeseni și adaugă îndemnul ca soarele să nu apună peste mânia noastră (Efeseni 4, 26).
„Întru așternuturile voastre vă umiliți”
„Cele ce ziceți în inimile voastre, întru așternuturile voastre vă umiliți.” Cuvântul „vă umiliți” are aici înțelesul de „vă străpungeți inima”, „vă căiți”.
Sfântul Ioan Gură de Aur dă acestui verset una dintre cele mai frumoase tâlcuiri ale omiliei. Seara, spune el, când te pregătești de somn, este multă liniște și nimeni nu este de față. Atunci ridică în tine însuți judecata conștiinței. Cere-ți socoteală de relele pe care le-ai voit peste zi, de supărările pe care le-ai pricinuit aproapelui, de poftele stricate pe care le-ai primit. Nici un prieten nu te tulbură atunci, nici o slugă nu te supără, nici mulțimea treburilor nu te grăbește.
Sfântul Ioan observă că David nu vorbește aici despre fapte și cuvinte rele, ci despre cele zise în inimă. Dacă gândurile rele, care încă nu au ajuns la faptă, trebuie judecate astfel, cu atât mai mult faptele și cuvintele. Facem socoteala banilor cu grijă, ca să nu ne încurce uitarea. Tot așa, spune el, să ne facem în fiecare seară socoteala faptelor. Să nu ne culcăm până nu vom fi cercetat toate cele greșite peste zi.
Sfântul Ioan arată și roadele acestei lucrări. Sufletul care se teme de judecata de seară se va feri să mai păcătuiască. Dacă vom face aceasta neîncetat, într-o singură lună vom dobândi deprinderea virtuții. Sfântul Ioan aduce aici cuvântul Apostolului: dacă ne-am judeca pe noi înșine, nu am mai fi judecați (1 Corinteni 11, 31). Judecata de sine de care vorbește el este pocăința adevărată, care schimbă viața.
Sfântul Ioan numește acest verset o doctorie îndoită. „Mâniați-vă și nu greșiți” ne păzește să nu cădem. „Întru așternuturile voastre vă umiliți” ne vindecă după ce am căzut. Fericitul Teodoret spune la fel: vremea nopții, izbăvită de gâlcevile de afară, dă multă liniște gândurilor, și atunci se cuvine să cercetăm cele grăite și lucrate ziua și să vindecăm rănile prin doctoria umilinței.
„Jertfiți jertfa dreptății”
„Jertfiți jertfa dreptății și nădăjduiți spre Domnul.” Sfântul Ioan Gură de Aur arată că nu este de ajuns să ne depărtăm de rău. Trebuie să facem și binele. Cei pe care Hristos i-a osândit pentru că nu i-au hrănit pe cei flămânzi nu erau hoți, nici lacomi. Au fost osândiți pentru că nu au făcut milostenie.
Jertfa dreptății, spune Sfântul Ioan, este cea mai mare jertfă adusă lui Dumnezeu. Ea nu are nevoie de bani, de cuțit, de jertfelnic sau de foc. Nici sărăcia, nici locul nu o împiedică. Oriunde ai fi, poți aduce această jertfă, fiind tu însuți preot și jertfelnic, cuțit și jertfă.
Fericitul Teodoret vede aici trecerea de la jertfele Legii vechi la jertfa duhovnicească. Lui Dumnezeu Îi este mai dorită dreptatea, unită cu nădejdea spre El, decât jertfa a o sută și a o mie de boi. Teodoret arată că mulți doresc înțelepciunea și dreptatea, dar, fiind lipsiți de buna-credință, nu culeg din ele niciun rod. De aceea Duhul Sfânt poruncește prin David să aducem jertfa dreptății și să nădăjduim spre Domnul. Teodoret aduce aici cuvântul lui Hristos despre viță și mlădițe: Tatăl taie mlădița care nu aduce rod întru Hristos (Ioan 15, 1–2).
Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune că David ne învață aici cum să-i biruim pe vrăjmași: făcând dreptatea și aducând-o jertfă lui Dumnezeu.
„Și nădăjduiți spre Domnul.” Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel care are sprijinitor pe Dumnezeu nu se teme de nimeni. Cele ale vieții de acum sunt ca umbrele și visele: apar și pier, iar cât durează aduc multă tulburare. Nădejdea în Dumnezeu este nemuritoare și neclintită.
„Cine va arăta nouă cele bune?”
„Mulți zic: cine va arăta nouă cele bune?” Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu cei puțini și înțelepți vorbesc așa, ci mulțimea fără dreaptă judecată. Unii caută numai bogăția, plăcerea și slava și întreabă: unde sunt bunătățile lui Dumnezeu, dacă eu sunt sărac și bolnav, iar altul trăiește în desfătare? Alții se îndoiesc de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru că văd atâta tulburare în lume. Ei fac la fel, spune Sfântul Ioan, cu cel care la amiază caută soarele și se îndoiește că este lumină.
Fericitul Teodoret spune că aceștia sunt cei „grei la inimă”, care se îngreunează din pricina încercărilor și nu cred în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune că așa vorbesc oamenii care nu iau aminte la rânduielile lui Dumnezeu.
„Însemnatu-s-a peste noi lumina feței tale, Doamne”
Răspunsul lui David vine îndată. Sfântul Ioan Gură de Aur observă cuvântul ales. David nu a spus „s-a arătat” și nici „a strălucit”, ci „s-a însemnat”. Așa cum ceea ce este însemnat pe frunte se vede de toți și nu se poate ascunde, la fel, Doamne, se vede purtarea Ta de grijă. Lumina numește aici ocrotirea, grija și ajutorul lui Dumnezeu.
Tâlcuirea Sfântului Atanasie dă acestui verset un înțeles hristologic, adică privitor la Hristos. Lumina lumii este Hristos. El ne-a învățat să cunoaștem adevăratele bunătăți, din care dobândim veselia minții și a inimii. Eftimie Zigabenul aduce cuvântul Sfântului Chiril al Alexandriei: Hristos este lumina feței Tatălui, iar creștinii poartă semnul Lui, pentru că se numesc după numele Lui.
Fericitul Teodoret pune în gura credincioșilor un răspuns plin de nădejde: noi, care am primit strălucirea cunoștinței Tale și ne-am luminat cu razele Tale, avem destulă mângâiere a nădejdii chiar în primejdiile ridicate asupra noastră.
„Dat-ai veselie în inima mea”
„Dat-ai veselie în inima mea.” Sfântul Ioan Gură de Aur pune în gura lui David aceste cuvinte: m-ai învățat adevărata înțelepciune, m-ai învățat să disprețuiesc cele pământești și să le cunosc pe cele adevărate și dăinuitoare. Mai înainte de a mă desfăta de bunătățile cele viitoare, m-ai înaripat cu nădejdea lor.
Sfântul Ioan observă că David nu a spus simplu „ai dat veselie”, ci „în inima mea”. Veselia lui nu vine de la cele din afară, de la aur, de la mese îmbelșugate sau de la putere. Aceasta este veselia ochilor, nu a inimii. Mulți dintre cei care le au pe toate acestea poartă în suflet cuptorul descurajării. Veselia celui drept stă într-o inimă înțelegătoare, care cugetă cele netrupești.
Sfântul Ioan arată și de ce Dumnezeu nu dă acum răsplata cea deplină. Viața aceasta este vremea luptelor, iar cea viitoare este vremea cununilor. Părinții le dau copiilor mici încălțări și podoabe, iar când cresc, le dau lucruri mai mari. Așa a făcut și Dumnezeu. Poporului Vechiului Testament i-a dat mai ales bunătăți pământești, iar nouă, prin Hristos, ne-a făgăduit cele cerești. Drepții Vechiului Testament aveau și ei nădejdea patriei cerești, cum arată Epistola către Evrei (11, 13–16).
„Din rodul grâului, al vinului și al untului de lemn al lor s-au înmulțit.” Sfântul Ioan spune că Dumnezeu nu ne lasă lipsiți nici de bunătățile trupești. Când David pomenește grâul, vinul și untdelemnul, pomenește odată cu ele ploaia, anotimpurile, rodnicia pământului și mersul soarelui și al lunii. De la aceste trei roade, cel înțelept se ridică la tot oceanul purtării de grijă a lui Dumnezeu.
Fericitul Teodoret vede aici o mustrare a nemulțumirii. Cei care întreabă „cine va arăta nouă cele bune?” se îndulcesc în fiecare zi de roadele pământului și totuși cârtesc. Sfântul Nicodim Aghioritul arată în notele sale că unii tâlcuitori au înțeles grâul și vinul ca închipuire a Trupului și Sângelui Domnului, iar untdelemnul ca închipuire a Sfântului Mir și a untdelemnului de la Botez.
„Cu pace împreună mă voi culca și voi adormi”
Psalmul se încheie cu pacea. În înțelesul lui cel dintâi, versetul vorbește despre odihna omului care se încrede în Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nimic nu aduce atâta pace cât cunoașterea lui Dumnezeu și dobândirea virtuții, care alungă războiul lăuntric al patimilor. Omul care nu are această pace în suflet este mai nenorocit decât cei aflați în războaie, chiar dacă afară nimeni nu-l tulbură. Războiul cel mai greu este cel dinlăuntru. Viermele care roade lemnul pe dinăuntru îl strică mai repede, iar cetățile cad mai des din pricina luptelor dintre cetățeni decât din pricina vrăjmașilor din afară.
Sfântul Ioan dă pilda omului invidios. Nimeni nu se luptă cu el, dar el se luptă singur cu sine și își ascute gândurile mai tare decât o sabie. Același lucru se întâmplă cu iubitorul de argint. Pentru unii ca aceștia, chiar și somnul, limanul pe care Dumnezeu l-a deschis tuturor oamenilor, se închide. Dreptul însă se desfată și când veghează, iar noaptea primește somnul cu multă bucurie.
Sfântul Ioan lămurește și cuvântul „împreună”. El înseamnă „adunat în mine însumi”, nu împărțit în mii de griji, nici risipit în lume. „Deosebi”, spune Sfântul Ioan, înseamnă despărțit de cei răi. Sufletul se vatămă din tovărășia celor răi așa cum trupul se vatămă din aerul stricat. De aceea Sfântul Ioan îndeamnă: caută pustia chiar în mijlocul orașului. Fugi de cei răi și urmează-i pe cei buni, și vei spori în virtute.
Fericitul Teodoret vede în aceste cuvinte și o deschidere proorocească spre moarte și spre nădejdea învierii. Scriptura numește aici moartea „somn”. Mulți oameni cad în necazuri, sunt nedreptățiți de cei răi și își sfârșesc viața fără să fi primit vreun ajutor. David îi învață să nu se mâhnească, pentru că moartea este unită cu nădejdea, iar după moarte va fi răsplătirea. Eftimie Zigabenul arată că Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Chiril al Alexandriei au văzut aici o proorocie despre învierea morților. Trupul se odihnește în mormânt, despărțit de suflet, dar „întru nădejde”, așteptând ziua în care se va uni iarăși cu el.
Sfântul Nicodim Aghioritul aduce în notele sale și cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa: după ce Hristos S-a făcut om, l-a nimicit pe cel care aducea războiul și ne-a împăcat cu Tatăl, mutarea sfinților din această viață se face în pace.
Așa se înțelege de ce Biserica citește acest psalm seara. Omul care se culcă după ce și-a cercetat inima și s-a împăcat cu Dumnezeu adoarme în pace. Somnul lui de fiecare noapte este o pregătire pentru somnul cel din urmă, pe care îl va dormi tot în nădejdea învierii.
Cum ne rugăm cu Psalmul 4
Psalmul 4 este o rugăciune de seară. Cine îl citește înainte de culcare poate face ce îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur: să-și cerceteze ziua, să-și judece gândurile, să se căiască de ele și să adoarmă în pace, adunat în sine și cu nădejdea în Dumnezeu.
Psalmul este și rugăciunea celui aflat în necaz. Dumnezeu nu ridică întotdeauna necazul, dar poate lărgi inima în mijlocul lui, cum i-a lărgit pe cei trei tineri în cuptor. Cel strâmtorat poate spune: „întru necaz m-ai desfătat”. Sfântul Atanasie spune că ne lărgim mai ales când cunoaștem pricinile încercărilor. Iar chiar când nu le înțelegem, putem cere de la Dumnezeu putere, luminare și ajutor ca să le străbatem.
Psalmul ne învață cum să ne rugăm: cu dreptate și cu smerenie, cu stăruință și fără mânie împotriva vrăjmașilor. Ne învață să ne mâniem numai pe păcat. Ne mai învață să nu căutăm bunătățile cele deșarte, ci lumina feței lui Dumnezeu, care dă inimii veselie.
Cine citește acest psalm cu credință îl poate face rugăciunea lui: să-l audă Dumnezeu când strigă, să-i lărgească inima în necaz, să-l ferească de inima grea, să-l învețe să aducă jertfa dreptății și să-l culce în pace, în nădejdea învierii.
Izvoare
- Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a celei Nouă, ediția Sfântului Sinod, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1914.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, trad. Laura Enache, Iași, Editura Doxologia, 2011, Omilia la Psalmul 4.
- Sfântul Atanasie cel Mare, Толкование на псалмы, Moscova, Editura Blagovest, 2011 (după Творения в 4-х томах, vol. 4, Serghiev Posad, 1902–1903), Psalmul 4, p. 18–19.
- Fericitul Teodorit, episcopul Kirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai Prorocului împărat David, ed. Florin Stuparu, București, Editura Sophia, 2018 (după traducerea tipărită la Buzău în 1840), Tâlcuirea Psalmului 4, p. 19–22.
- Eftimie Zigabenul, Tâlcuirea Psaltirii, vol. I (Psalmii 1–69), trad. rom. de Mitropolitul Veniamin Costachi, Iași, 1850, după ediția pregătită de Sfântul Nicodim Aghioritul și apărută după moartea lui, la Constantinopol, 1819–1821, cu notele Sfântului Nicodim; reeditată sub titlul Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. 1, Editura Egumenița.
