Astăzi vorbim despre Biserica Greciei, Biserica Română, Biserica Rusiei sau Biserica Serbiei ca despre Biserici autocefale. Fiecare își alege singură întâistătătorul și își cârmuiește singură treburile, fără să fie supusă administrativ unei alte Biserici.
Dar cum a ajuns fiecare la această stare? Cine i-a dat autocefalia?
Răspunsul pare că ar trebui să fie simplu. Nu este.
Unele Biserici au fost de sine stătătoare din vechime, iar un Sinod Ecumenic nu a făcut decât să le apere drepturile. Altele au primit autocefalia de la o altă Biserică. Altele și-au proclamat-o singure și au fost recunoscute după zeci sau chiar sute de ani. Uneori a intervenit împăratul, alteori regele, sultanul sau statul modern. Iar în câteva cazuri, două Patriarhii susțin până astăzi versiuni diferite despre cine avea dreptul să acorde autocefalia.
Tocmai aici se află cheia întregii istorii: autocefalia nu s-a născut pretutindeni în același fel.
Ce înseamnă autocefalia
Cuvântul vine din greacă și înseamnă, literal, „a-și fi sieși cap”.
O Biserică autocefală își alege singură întâistătătorul și nu depinde, în cârmuirea sa, de întâistătătorul altei Biserici. Autocefalia privește, așadar, organizarea Bisericii, nu credința ei.
Biserica Ciprului și Biserica Rusiei sunt independente una de alta în cârmuire, dar mărturisesc aceeași credință și fac parte din aceeași Biserică Ortodoxă.
Trebuie deosebite de la început trei lucruri care se confundă ușor:
autocefalia — dreptul unei Biserici de a se cârmui singură; rangul sau cinstea — locul pe care îl ocupă un scaun între celelalte; * împărtășirea bisericească — faptul că două Biserici se recunosc reciproc și slujesc împreună.
Împărtășirea, sau comuniunea bisericească, înseamnă că episcopii și clericii lor pot sluji împreună, iar credincioșii uneia se pot împărtăși în cealaltă.
O Biserică poate fi în comuniune cu alta fără ca aceasta din urmă să-i recunoască autocefalia. Tocmai aceasta se întâmplă astăzi în cazul Bisericii Ortodoxe din America.
La început, autocefalia nu se dădea printr-un tomos
În epoca modernă, autocefaliile sunt de regulă formulate printr-un tomos, adică un act bisericesc solemn prin care este proclamat noul statut. În primele veacuri nu exista însă o asemenea procedură.
Cele mai vechi Biserici nu au devenit autocefale printr-o ceremonie în care cineva le-a înmânat un document.
Roma, Alexandria și Antiohia aveau deja întinse drepturi asupra teritoriilor lor înainte ca Sinoadele Ecumenice să le pună în scris.
Un exemplu foarte bun este Alexandria.
La începutul secolului al IV-lea, episcopul Meletie de Licopole a intrat în conflict cu episcopul Petru al Alexandriei. Cearta pornise de la felul în care trebuiau primiți înapoi creștinii care se lepădaseră de credință în timpul persecuțiilor. Meletie nu s-a oprit însă la această dispută, ci a început să hirotonească clerici și să așeze episcopi în Egipt fără învoirea Alexandriei.
Problema devenise astfel una de jurisdicție: cine avea dreptul să cârmuiască episcopii Egiptului?
Sinodul de la Niceea din 325 a răspuns prin canonul al șaselea: să se păstreze „obiceiurile cele vechi”, potrivit cărora episcopul Alexandriei avea autoritate asupra Egiptului, Libiei și Pentapolei.
Niceea nu i-a dat Alexandriei o autocefalie nouă. A recunoscut și a apărat o rânduială care exista deja.
Acesta este primul model pe care îl întâlnim în istorie:
o Biserică este deja de sine stătătoare printr-un obicei vechi, iar un sinod îi confirmă drepturile atunci când ele sunt contestate.
Ciprul: autocefalia apărată de un Sinod Ecumenic
Un caz și mai limpede este Ciprul.
În secolul al V-lea, Patriarhia Antiohiei încerca să-și întindă autoritatea asupra episcopilor ciprioți. Aceștia s-au adresat Sinodului de la Efes din 431 și au spus, în esență: Antiohia încearcă să ia ceva ce nu i-a aparținut niciodată.
Sinodul le-a dat dreptate.
Canonul al optulea a hotărât ca episcopii Ciprului să-și aleagă singuri întâistătătorii, după vechiul lor obicei, și a formulat o regulă mai largă: niciun episcop să nu-și întindă puterea asupra unei provincii care nu i-a fost supusă din vechime.
Nici aici Sinodul nu a creat din nimic o Biserică autocefală.
Ciprul avea independența; Efesul a apărat-o.
Dar sinoadele puteau și să schimbe rânduiala
Istoria nu se oprește însă aici.
Dacă am avea numai Alexandria și Ciprul, am putea crede că sinoadele doar confirmau ceea ce exista deja. Dar Constantinopolul și Ierusalimul arată că ele puteau și să schimbe rânduiala.
Constantinopolul nu avea vechimea apostolică și poziția Romei, Alexandriei sau Antiohiei. Importanța lui a crescut odată cu importanța politică a cetății.
În anul 381, Sinodul al II-lea Ecumenic i-a dat episcopului Constantinopolului întâietatea de cinste după episcopul Romei, „pentru că este Roma cea Nouă”.
La Calcedon, în 451, canonul 28 a mers mai departe și i-a dat Constantinopolului și importante drepturi de jurisdicție. Hotărârea a fost contestată de papa Leon cel Mare.
Tot la Calcedon s-a rezolvat lunga dispută dintre Ierusalim și Antiohia. Ierusalimul primise la Niceea un rang de cinste deosebit, dar nu și jurisdicția corespunzătoare. În 451, episcopul Ierusalimului a primit cele trei Palestine, iar Antiohia a păstrat Fenicia și Arabia.
Aici avem un al doilea model:
autoritatea bisericească nu doar confirmă o situație veche, ci poate modifica ranguri și hotare bisericești.
Cele două modele — confirmarea unei stări vechi și crearea unei rânduieli noi — vor apărea iar și iar în istorie.
Georgia: autocefalia care s-a format treptat
În cazul Georgiei este greu de indicat o singură zi și de spus: „atunci s-a născut autocefalia”.
Biserica Georgiei s-a desprins treptat de dependența față de Antiohia. Unele tradiții așază începuturile autocefaliei în secolul al V-lea, dar procesul a continuat multă vreme, iar în jurul anului 1010 întâistătătorul georgian apare cu titlul de catolicos-patriarh.
De aceea izvoarele și istoricii dau date diferite.
Georgia ne arată un al treilea model:
autocefalia poate fi un proces, nu un eveniment petrecut într-o singură zi.
Serbia: cine are dreptul să acorde autocefalia?
În 1219, Sfântul Sava al Serbiei a mers la Niceea. Constantinopolul se afla atunci sub ocupație latină, iar împăratul bizantin și patriarhul trăiau în exil.
Patriarhul Manuil I l-a hirotonit pe Sava arhiepiscop al sârbilor, iar Biserica sârbă a devenit de sine stătătoare.
Numai că exista o problemă.
Unele dintre eparhiile intrate în noua Biserică sârbă aparținuseră până atunci Arhiepiscopiei Ohridei, care se considera ea însăși autocefală. Arhiepiscopul Dimitrie Chomatenos al Ohridei a protestat și a susținut că patriarhul de la Niceea nu avea dreptul să desprindă teritorii din Biserica sa.
Disputa este importantă pentru că pune întrebarea care nu a dispărut nici astăzi:
cine are dreptul să acorde autocefalia și ce se întâmplă dacă teritoriul respectiv aparține deja altei Biserici?
În 1346, Serbia a făcut încă un pas. Ștefan Dușan s-a proclamat împărat, iar o adunare de ierarhi a ridicat Biserica sârbă la rang de patriarhie. Constantinopolul nu a primit hotărârea și a urmat o ruptură care s-a vindecat abia în 1375.
Așadar, chiar în istoria aceleiași Biserici găsim două situații diferite: o autocefalie acordată în 1219 și o ridicare la rang de patriarhie contestată în 1346.
Rusia: autocefalia luată în vremea crizei de la Florența
Cazul Rusiei este iarăși diferit.
Mitropolitul Isidor al Kievului, trimis de Constantinopol, acceptase unirea cu Roma hotărâtă la Sinodul de la Ferrara-Florența. În Rusia, unirea a fost respinsă.
În 1448, episcopii ruși l-au ales singuri pe Iona ca mitropolit, fără aprobarea Constantinopolului.
Din acel moment, Moscova s-a cârmuit în fapt singură.
Constantinopolul nu i-a acordat atunci un tomos de autocefalie. Abia în 1589 întâistătătorul Moscovei a fost ridicat la rang de patriarh, iar hotărârea a fost întărită sinodal în anii următori, până în 1593.
Între independența de fapt din 1448 și recunoașterea deplină au trecut aproape un secol și jumătate.
Rusia ne arată astfel încă o situație:
o Biserică poate deveni independentă în fapt cu mult înainte ca noua ei stare să fie recunoscută de ceilalți.
Temeiul bisericesc invocat pentru această hotărâre a fost apărarea credinței împotriva unirii de la Florența. De aceea cazul rusesc se deosebește de autocefaliile naționale ale veacului al XIX-lea, chiar dacă nici el nu poate fi despărțit cu totul de împrejurările politice ale vremii.
Secolul al XIX-lea schimbă totul
Până aici am vorbit mai ales despre episcopi, sinoade și vechile imperii. În secolul al XIX-lea apare însă o forță nouă: statul național.
Popoarele ortodoxe ies treptat de sub stăpânirea otomană și își întemeiază state proprii. Aproape imediat apare întrebarea: dacă avem stat independent, de ce Biserica noastră să rămână cârmuită din Constantinopol?
De aici vin autocefaliile moderne ale Greciei, României, Bulgariei, Serbiei și, mai târziu, Albaniei.
Dar nici ele nu au urmat aceeași cale.
Grecia și-a proclamat Biserica autocefală prin hotărârea statului în 1833. Constantinopolul a recunoscut-o în 1850.
În Principatele Române, Alexandru Ioan Cuza a declarat prin decret, în 1864, independența Bisericii în problemele de organizare și disciplină. Constantinopolul a recunoscut oficial autocefalia Bisericii Române în 1885.
Serbia a primit autocefalia deplină în 1879, după dobândirea independenței politice.
Bulgaria a avut drumul cel mai dureros. Exarhatul Bulgar a fost înființat în 1870 prin firmanul sultanului. Constantinopolul a condamnat situația în 1872 și a urmat o schismă care a durat până în 1945.
Albania și-a proclamat autocefalia în 1922 și a fost recunoscută de Constantinopol în 1937.
Se vede aici un tipar care apare iar și iar:
statul devine independent → Biserica locală cere sau proclamă independența → urmează negocieri și uneori conflict → în cele din urmă vine recunoașterea.
Dar intervalul dintre acești pași poate fi de câțiva ani sau de mai multe generații.
Uneori autocefalia însemna recuperarea unei independențe pierdute
Mai există o nuanță importantă.
Serbia și Georgia, de pildă, nu au cerut pur și simplu ceva ce nu avuseseră niciodată.
Patriarhia sârbă de la Peć a fost desființată în 1766, iar Arhiepiscopia Ohridei în 1767. Biserica Georgiei și-a pierdut autocefalia sub dominația rusă, în 1811, și a proclamat restaurarea ei în 1917.
De aceea, pentru unele popoare, autocefalia modernă a fost înțeleasă nu ca dobândirea unei independențe noi, ci ca restaurarea uneia vechi.
Polonia și Cehia: două răspunsuri la întrebarea „cine poate da?”
În secolul al XX-lea apare o problemă care ne aduce foarte aproape de disputele actuale.
Biserica Ortodoxă din Polonia a primit autocefalia de la Constantinopol în 1924. Moscova nu a recunoscut actul, considerând că teritoriul respectiv aparținea jurisdicției sale.
În 1948, Moscova a acordat la rândul ei autocefalia Bisericii Poloniei.
Astăzi nimeni nu contestă că Biserica Poloniei este autocefală. Dar Moscova și Constantinopolul nu spun aceeași poveste despre de unde vine această autocefalie.
Ceva asemănător s-a întâmplat cu Biserica din Ținuturile Cehe și Slovacia. Moscova i-a acordat autocefalia în 1951; Constantinopolul nu a recunoscut acel act și a emis propriul tomos în 1998.
Felul în care trebuie judecat canonic actul din 1951 este discutat și astăzi de istorici și canoniști.
Aici disputa nu mai este dacă aceste comunități sunt Biserici Ortodoxe canonice.
Întrebarea este alta:
cine avea dreptul să le acorde autocefalia?
Și aceasta este una dintre marile probleme canonice nerezolvate ale Ortodoxiei contemporane.
Autocefalie nerecunoscută nu înseamnă neapărat schismă
Aici trebuie făcută o distincție esențială.
Faptul că o Biserică nu recunoaște autocefalia alteia nu înseamnă automat că o consideră schismatică sau lipsită de Taine.
Exemplul cel mai limpede este Biserica Ortodoxă din America.
Ea a primit autocefalia de la Moscova în 1970. Unele Biserici locale o recunosc ca autocefală, iar altele, între care Constantinopolul, nu. Cu toate acestea, este recunoscută drept Biserică Ortodoxă canonică și există comuniune euharistică.
Prin urmare, trebuie separate trei întrebări:
- Este această comunitate o Biserică Ortodoxă canonică?
- Este ea autocefală?
- Cine avea dreptul să-i acorde autocefalia?
Răspunsurile nu sunt întotdeauna aceleași.
Cele trei cazuri disputate astăzi
În prezent există trei cazuri importante în care problema autocefaliei nu este primită în același fel de toate Bisericile locale.
Biserica Ortodoxă din America a primit autocefalia de la Moscova în 1970. Unele Biserici o recunosc ca autocefală, altele o socotesc canonică, dar nu autocefală.
Biserica Ortodoxă a Ucrainei a primit tomosul de autocefalie de la Constantinopol în 2019. Moscova respinge atât modul în care a fost constituită, cât și dreptul Constantinopolului de a-i acorda autocefalia, iar disputa a produs o gravă ruptură în relațiile dintre Bisericile locale.
Biserica din Macedonia de Nord a ieșit în 2022 din izolarea bisericească în care se afla de zeci de ani. Constantinopolul a restabilit comuniunea cu ea sub numele de Arhiepiscopia Ohridei, iar Patriarhia Serbiei i-a acordat apoi autocefalia. Mai multe Biserici au primit această stare, dar nu există încă o poziție panortodoxă unitară asupra tuturor aspectelor ei.
Cele trei cazuri sunt diferite, dar toate duc la aceeași întrebare veche:
este suficient ca Biserica-mamă să acorde autocefalia sau este nevoie de consimțământul întregii Ortodoxii și, dacă da, cine exprimă acest consimțământ?
Ortodocșii au încercat să găsească o regulă comună
Problema nu a fost ignorată.
În pregătirea viitorului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, Bisericile locale au discutat timp de decenii tocmai procedura acordării autocefaliei.
La Chambésy, în 2009, s-a ajuns foarte aproape de o înțelegere.
În linii mari, mecanismul gândit era acesta: Biserica-mamă primește cererea și verifică dacă există condițiile pentru autocefalie; dacă este de acord, înaintează problema Patriarhiei Ecumenice; se caută consensul tuturor Bisericilor autocefale; apoi autocefalia este proclamată printr-un tomos.
Discuțiile s-au împotmolit însă asupra formei în care trebuiau puse semnăturile pe acel tomos și asupra felului în care trebuia exprimată autoritatea celor implicați.
Din această cauză, tema autocefaliei nu a ajuns în forma convenită pe agenda Sinodului din Creta din 2016.
Ortodoxia a ajuns, așadar, foarte aproape de o procedură comună, dar nu a reușit să o încheie.
Atunci cum ia naștere, de fapt, o Biserică autocefală?
După aproape două mii de ani de istorie, răspunsul nu încape într-o singură formulă.
Au existat cel puțin câteva căi:
o independență veche, confirmată de un Sinod Ecumenic — Ciprul; o desprindere treptată de Biserica de care depindea — Georgia; o autocefalie acordată de o autoritate bisericească, dar contestată de alta — Serbia; o independență luată în fapt și recunoscută mult mai târziu — Rusia; o autocefalie proclamată odată cu independența statului și recunoscută ulterior — Grecia, România, Albania; o proclamare urmată de schismă și de recunoaștere după multe decenii — Bulgaria; * acte de autocefalie rivale, venite de la două Patriarhii — Polonia și Ținuturile Cehe și Slovacia.
Prin urmare, istoria nu ne lasă o regulă simplă de felul: „autocefalia se acordă întotdeauna de X”.
Dar nici concluzia opusă — „oricine se poate declara autocefal și atât” — nu este susținută de istorie.
O Biserică poate ajunge să se cârmuiască singură înainte de a fi recunoscută de toate celelalte. Însă pentru ca autocefalia ei să devină necontestată în întreaga Ortodoxie, este nevoie, în cele din urmă, ca celelalte Biserici să o primească.
Aici se află deosebirea dintre independența de fapt și autocefalia primită de întreaga Biserică.
Pe scurt
Dacă ar trebui redusă toată această istorie la câteva propoziții, ele ar fi acestea:
Autocefalia înseamnă independență în cârmuire, nu o credință diferită.
Bisericile autocefale nu au apărut toate prin aceeași procedură. Unele erau independente din vechime, altele au primit autocefalia, altele și-au proclamat-o și au așteptat recunoașterea.
Statul și politica au avut aproape întotdeauna un rol, de la împărații bizantini și sultanii otomani până la statele naționale moderne.
Proclamarea autocefaliei și recunoașterea ei nu sunt același lucru. Între ele au trecut uneori zeci sau chiar sute de ani.
Nici astăzi nu există o procedură panortodoxă acceptată de toate Bisericile pentru acordarea unei autocefalii noi. Tocmai de aceea cazurile Ucrainei, Americii și Macedoniei de Nord produc răspunsuri diferite.
Așadar, marea problemă a autocefaliei nu este numai dacă o Biserică poate să se cârmuiască singură.
Problema care revine din secol în secol este:
cine are dreptul să spună că de acum înainte poate?
Iar la această întrebare Ortodoxia nu a dat încă un răspuns primit de toți.
În partea a doua vom vedea ce a produs această trecere de la vechile centre bisericești la lumea actuală a Bisericilor autocefale și cum a schimbat ea, în bine și în rău, viața Ortodoxiei.
Imagine: Mihail Damaskinos, Sinodul I Ecumenic (1591), icoană cretană. Domeniul public, prin Wikimedia Commons.
Cărți recomandate
Patru volume despre Sinoadele Ecumenice, canoane și istoria Bisericii de Răsărit.
Canonul Ortodoxiei. Sinoadele Ecumenice în cultul bizantin și dilemele receptării
Ioan I. Ică Jr.
127,00 lei
