Primele biserici românești de pe continentul american au fost ridicate de mireni. Emigranții veniți din Transilvania, Banat și Bucovina la sfârșitul secolului al XIX-lea au cumpărat pământ, s-au adunat în societăți de ajutor, au strâns bani pentru zidire și abia după aceea au trimis vorbă în Lumea Veche să li se dea un preot. Ordinea aceasta a hotărât forma pe care ortodoxia românească a luat-o în America și continuă să o hotărască până azi.
Începuturile
În 1901, românii plecați din Boianul Bucovinei au început demersurile pentru ridicarea unei biserici la Boian, în Alberta, la vreo sută de kilometri nord-est de Edmonton; comunitatea a primit un teren de patruzeci de acri, iar biserica, începută în 1903, a fost terminată și binecuvântată la 2 august 1905. În 1902 s-a înființat parohia „Sfântul Nicolae” din Regina, Saskatchewan, iar la 27 martie 1903 a sosit acolo arhimandritul Evghenie Ungureanu, trimis cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei.
În Statele Unite, la 15 august 1904, o sută unu români adunați în casa lui Mihail Borza de pe strada Herman din Cleveland au hotărât întemeierea parohiei „Sfânta Maria”, cea dintâi parohie ortodoxă română din țară. În decembrie 1905 a ajuns acolo părintele Moise Balea, cel dintâi preot ortodox român venit în America pentru misiune, trimis de Mitropolia Ardealului. În 1906 el a început tipărirea ziarului America. În 1911, tot de la Sibiu, a fost trimis părintele Ioan Podea cu însărcinarea de a strânge parohiile într-un protopopiat, iar în 1912 protopopiatul lua ființă cu șaisprezece parohii.
Se vede din aceste date o împărțire care va conta mai târziu: clerul pentru Statele Unite venea de la Sibiu, iar cel pentru Canada de la Iași. Comunitățile nu au fost întemeiate de o misiune trimisă dintr-un centru, ci de oameni care plecaseră să câștige bani și se pomeniseră departe de altar. Episcopul Policarp Morușca avea să spună despre generația aceea că niciun român nu plecase cu gândul de a nu se mai întoarce, ci ca să-și facă „mia și banii drumului”.
Prima eparhie
Parohiile au rămas fără episcop un sfert de veac. Abia la Congresul general bisericesc ținut la Detroit între 25 și 28 aprilie 1929 s-a hotărât înființarea unei eparhii, iar adunarea a cerut Sfântului Sinod de la București să trimită un ierarh. În 1935 a sosit Policarp Morușca, cel dintâi episcop ortodox român în America. În 1937 s-a cumpărat ferma Grey Tower din Grass Lake, Michigan, lângă Detroit, numită Vatra Românească; centrul a fost inaugurat la 3–4 iulie 1938 și de atunci rămâne inima vieții bisericești și culturale românești din Statele Unite.
Așezarea aceasta a ținut puțin. În iulie 1939, Policarp a plecat în România pentru a participa la lucrările Sfântului Sinod și a ajuns în țară la începutul lui august. Izbucnirea războiului i-a împiedicat întoarcerea, iar după instaurarea regimului comunist revenirea a devenit cu neputință; în 1948 a fost pensionat forțat.
Ruptura
Preluarea comunistă a împărțit comunitățile din America după linii politice, iar desprinderea s-a făcut în două trepte, la o depărtare de patru ani una de alta.
Întâi s-a refăcut autonomia administrativă. Congresul din 28 martie 1947 a abrogat statutul din 1936 și s-a întors în esență la cel din 1932, iar în 1947 și 1948 eparhia și-a reafirmat dreptul de a se cârmui singură și de a-și alege episcopul. Statutul din 1948 păstra însă, în chiar formularea lui, unitatea cu Biserica Ortodoxă Română.
Între timp, Patriarhia a numit pentru America pe episcopul Antim Nica, pe care eparhia din Statele Unite a refuzat să-l primească. În mai 1950 s-a organizat la Detroit grupul care ținea cu Bucureștiul, iar în iunie 1950 noua persoană juridică a fost înregistrată în Michigan sub numele de Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America. Părintele Andrei Moldovan, cetățean american, protopop și paroh la Akron, Ohio, a fost hirotonit episcop la Sibiu la 12 noiembrie 1950, iar la întoarcere a deschis procese pentru stăpânirea bunurilor eparhiale. Bunurile au rămas la eparhia veche.
Ruptura canonică deplină a venit la Congresul special ținut la Chicago între 1 și 4 iulie 1951, care a declarat autonomia întreagă, și în cele canonice, și în cele duhovnicești, desprinzându-se de autoritatea Patriarhiei. Hotărârea Curții Federale din 1953 consemnează limpede această deosebire între cele două trepte.
Astfel s-au așezat cele două: Episcopia Ortodoxă Română din America, cu centrul la Vatra Românească, ruptă de București, și Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America, rămasă credincioasă Patriarhiei, care în 1974 avea să fie ridicată la rang de arhiepiscopie, luând numele de Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din America și Canada, iar în 2016 la rang de mitropolie, sub numele de Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi, cu două eparhii, una pentru Statele Unite și alta pentru Canada. Numele celor două se deosebesc printr-un singur cuvânt.
Valerian Trifa
La 2 iulie 1951, congresul de la Chicago l-a ales episcop vicar pe Viorel Dionisie Trifa, născut la Câmpeni, în Transilvania, la 28 iunie 1914 și venit în Statele Unite în 1950. Alegerea s-a făcut pentru treapta de vicar fiindcă Policarp Morușca era socotit mai departe episcopul eparhiei, oprit în țară. Hirotonia a urmat la 27 aprilie 1952, la Philadelphia, cu numele de călugărie Valerian, săvârșită de trei ierarhi ucraineni dintr-o jurisdicție pe care celelalte Biserici Ortodoxe nu o socoteau canonică. Episcop eparhiot a ajuns abia după moartea lui Policarp, la 26 octombrie 1958. Cetățenia americană o primise în 1957.
În 1960 a intrat, împreună cu parohiile sale, în Mitropolia nord-americană de origine rusă, care în 1970 avea să devină Biserica Ortodoxă din America. În anul următor, episcopii Mitropoliei l-au hirotonit din nou, spre a înlătura orice îndoială asupra hirotoniei și a consacrării sale de dinainte, cea din 1952 fiind săvârșită într-o jurisdicție pe care celelalte Biserici Ortodoxe nu o recunoșteau. Trecutul lui nu era ascuns în comunitatea românească din America; ascuns fusese față de autoritățile de imigrare.
Trecutul lui a ieșit la iveală mai târziu. În mai 1975, Departamentul de Justiție a deschis procedura de retragere a cetățeniei. Procedura juridică privea ascunderea apartenenței sale la Garda de Fier la intrarea în Statele Unite și la naturalizare; în fundal se aflau acuzațiile privind rolul său în rebeliunea legionară și pogromul de la București din ianuarie 1941, în timpul căruia, potrivit Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite, au fost uciși peste o sută de evrei. Trifa a recunoscut că ascunsese informația, dar a respins acuzațiile de crime de război. Biserica nu l-a judecat canonic pentru trecutul lui legionar; cercetarea care avea să-i ia cetățenia și să-i curme șederea în Statele Unite a fost dusă de autoritățile americane.
La 25 august 1980 și-a predat de bunăvoie actele de cetățenie, iar judecătorul federal Horace Gilmore a pronunțat revocarea printr-o hotărâre dată cu învoirea părților. În octombrie 1982 un judecător de imigrări a dispus expulzarea. A părăsit Statele Unite în 1984, primit cu drept de ședere temporară în Portugalia, unde a murit la Cascais, la 28 ianuarie 1987. I-a urmat episcopul Nathaniel Popp.
Începând de la sfârșitul anilor optzeci, Ion Mihai Pacepa, fost general de Securitate refugiat în Statele Unite, a susținut că Trifa ar fi fost ținta unei înscenări puse la cale de foștii săi colegi. Afirmația aceasta a rămas o susținere a lui Pacepa; recunoașterea lui Trifa privind ascunderea apartenenței la Garda de Fier stă în actele instanței, independent de ea.
Valeriu Anania
Valeriu Anania, viitorul mitropolit Bartolomeu al Clujului, ispășise șase ani de temniță între 1958 și 1964. În 1965 a fost trimis de Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite, unde a lucrat până în 1976 în Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din America și Canada — adică în structura de sub București, cea aflată în concurență cu eparhia lui Trifa. A fost secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Cancelariei eparhiale și al Departamentului Publicațiilor. La 29 octombrie 1967 a fost hirotonit ieromonah de arhiepiscopul Victorin Ursache, iar Sinodul i-a acordat rangul de arhimandrit. A ținut conferințe la Detroit, Chicago, Windsor și Honolulu.
Pacepa a legat trimiterea lui Anania de campania împotriva lui Trifa. Presupunerea a rămas o presupunere. Ce se poate spune cu temei este că Anania a lucrat unsprezece ani într-una din cele două structuri rivale, într-o comunitate în care oamenii se acuzau reciproc de colaboraționism și se bănuiau de simpatii comuniste, și că cei doi s-au privit unul pe altul ca pe un rătăcit.
Gheorghe Calciu
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, născut la Mahmudia, în Dobrogea, la 23 noiembrie 1925, a petrecut anii 1948–1963 în închisori, urmați de domiciliu obligatoriu în Bărăgan până la amnistia din 1964, iar apoi a fost din nou întemnițat între 1979 și 1984. A doua condamnare venise pentru predicile ținute în fața studenților teologi, prin care se împotrivea dărâmării bisericilor din București. A fost eliberat la 20 august 1984, după intervenții venite din partea unor conducători ai lumii. Caterisirea pronunțată de Biserica Ortodoxă Română în 1984 avea să fie ridicată de patriarhul Teoctist zece ani mai târziu.
În 1985 a fost silit să părăsească țara împreună cu soția Adriana și cu fiul Andrei, împotriva voinței lui; a plecat la stăruința familiei, care nu mai putea îndura urmărirea. În America a lucrat întâi ca zidar și tâmplar, locuind pe la cei care îl angajau și văzându-și familia la două-trei săptămâni, și a slujit ca preot misionar în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române din America. Patru ani a stat în casa parohială a comunității românești din Cleveland. În 1988 s-a mutat cu familia în zona Washingtonului, unde consiliul parohial al bisericii „Sfânta Cruce” din Alexandria, Virginia, hotărâse să-l cheme; a păstorit acolo până la moartea sa, la 21 noiembrie 2006, fiind trecut în directorul eparhial ca paroh al acelei biserici. A fost înmormântat, după dorința lui, la mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț.
Merită observat unde a slujit: sub eparhia de la Vatra Românească, adică sub structura desprinsă de București, nu sub cea rămasă credincioasă Patriarhiei. Un preot caterisit de Patriarhie pentru mărturisirea lui a fost primit, cu caterisirea încă în ființă, de partea care se rupsese tocmai din pricina controlului politic asupra Patriarhiei.
Sfârșitul lui cântărește mai mult decât pare. Slujba de îngropare i s-a făcut întâi în America, de episcopul-vicar Irineu Duvlea, iar apoi în țară, la Radu Vodă — biserica din care fusese alungat în 1979 — de însuși patriarhul Teoctist. Ceea ce jurisdicția nu împăcase, mormântul a împăcat. Se cade spus și că omul fusese scos din țară cu sila, așa încât întoarcerea aceea a desfăcut o silnicie, nu a rostit o judecată asupra Bisericii care îl primise.
Cei trei bărbați pomeniți aici s-au întors în trei feluri. Anania s-a întors viu, în 1976, și a murit mitropolit la Cluj. Calciu s-a întors în sicriu și a fost așezat la Petru Vodă. Trifa a murit în Portugalia, dar trupul i-a fost adus înapoi peste ocean și îngropat în cimitirul Vetrei Românești. Dintre toți trei, tocmai omul care legase eparhia de o Biserică americană și-a aflat mormântul în America.
Încercarea de unire
Despărțirea nu a fost primită ca definitivă de niciuna dintre părți. Dialogul dintre cele două eparhii a fost reluat în 1993, iar în 2008 părea încheiat. Comisia mixtă s-a întrunit între 25 și 27 februarie și a semnat o declarație comună; în iulie, congresele celor două eparhii s-au ținut în paralel și au primit propunerea drept temei îngăduit pentru continuarea lucrărilor spre o singură mitropolie, care ar fi păstrat o autonomie largă, s-ar fi sfătuit cu Bucureștiul în cele canonice, ar fi primit de acolo Sfântul Mir, iar mitropolitul ei ar fi luat parte la ședințele Sfântului Sinod. Urmau redactarea unei propuneri definitive, verificări juridice și financiare și, la nevoie, un congres extraordinar.
Biroul de presă al Patriarhiei a mers însă mai departe și a anunțat că unirea fusese hotărâtă, mulțumind pentru înfăptuirea actului. Episcopia de la Vatra a răspuns că anunțul era pripit, că nu se luase nicio hotărâre finală și că nimic nu se schimbase în relația ei cu Biserica Ortodoxă din America.
Ce se propunea nu era însă întoarcerea la starea de dinainte de 1951. Mitropolia unită urma să aibă sinodul ei și congresul ei, să-și aleagă și să-și hirotonească singură episcopii, iar Patriarhia nu ar fi avut drept de amestec nici în treburile ei, nici în judecată; îi rămâneau calitatea de Biserică-mamă, darul Sfântului Mir, recunoașterea mitropolitului și comuniunea canonică. Iar proiectul spunea despre sine că unirea românilor e doar o treaptă trebuincioasă și vremelnică spre unitatea administrativă a întregii Ortodoxii din America de Nord. Declarația comună din februarie arăta totodată că eparhia de la Vatra nu lepădase niciodată Patriarhia Română ca Biserică-mamă și că din 1991 legăturile dintre ele fuseseră de dialog frățesc, împreună-slujire și cercetări reciproce.
Lucrările au mers mai departe. În 2009 consiliile celor două eparhii s-au întrunit împreună, în octombrie același an Consiliul eparhiei de la Vatra a cercetat o formă îmbunătățită a proiectului, iar în iunie 2010 s-a înfățișat una adnotată; un comunicat din octombrie 2010 spunea că dialogul urmează, iar Solia vorbea încă în 2011 despre dialogul dintre cele două eparhii surori. După aceea nu se mai găsește în actele publice un demers de aceeași întindere care să fi dus proiectul mai aproape de împlinire.
Starea de azi
Cele două rămân despărțite, iar cifrele pe care le publică nu îngăduie o comparație directă, fiindcă fiecare numără altfel.
Episcopia Ortodoxă Română din America, aflată sub Biserica Ortodoxă din America, are în directorul actualizat în 2026 o sută șase parohii și misiuni în Statele Unite și Canada, la care se adaugă trei mănăstiri. Centrul eparhial rămâne la Vatra Românească. Ierarhul ei este ales pe viață de un congres electoral al eparhiei și hirotonit de Sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe din America.
Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi, aflată sub Patriarhia Română, își numără unitățile în două feluri, după izvor. Directorul de pe situl mitropoliei enumeră în Statele Unite două catedrale, douăzeci și două de parohii și unsprezece misiuni, plus două mănăstiri, iar în Canada patru catedrale, nouăsprezece parohii și șapte misiuni, plus o mănăstire; comunitățile din America Latină sunt trecute deoparte. Statistica pe care Patriarhia o dă pentru anul 2023 socotește altfel: patruzeci și una de parohii în Arhiepiscopia Statelor Unite, dintre care cinci misiuni latino-americane, cu șaizeci de clerici și două mănăstiri, iar în Canada treizeci și șapte de parohii, patruzeci și unu de clerici și două mănăstiri.
Deosebirea vine din categorii. Un izvor socotește catedralele, parohiile și misiunile ca lucruri deosebite, celălalt le adună laolaltă. Cine vrea o comparație cinstită trebuie să spună întâi ce numără. Iar numărul bisericilor nu spune nimic despre numărul celor care intră duminica pe ușă, fiindcă niciuna dintre cele două structuri nu publică date verificabile despre credincioși.
Numărul parohiilor spune însă puțin pe lângă ce arată o cercetare făcută în 2011. Alexei Krindatch a numărat atunci aproape toate parohiile ortodoxe din Statele Unite, răspunzând 98,6 la sută dintre ele, și a măsurat între altele cât se slujește în engleză și cât de puternic își socotește fiecare parohie cultura de neam. Pe o scară de la zero la zece, eparhiile teritoriale ale Bisericii Ortodoxe din America au ieșit la 1,5, media tuturor parohiilor ortodoxe din țară la 4, Arhiepiscopia română de sub Patriarhie la 8,1 — iar Episcopia de la Vatra la 7,5.
Limba arată același lucru. În parohiile Vetrei, engleza însemna în medie treizeci și două la sută din Liturghie, treizeci și două la sută din predică și douăzeci și șapte la sută din cântarea stranei. În eparhiile teritoriale ale aceleiași Biserici, engleza trecea peste nouăzeci și cinci la sută.
Lămurirea stă în anii 1990. Biserica Ortodoxă din America scria în 2002 că eparhia română cunoscuse în deceniul dinainte o creștere năvalnică, cu mii de imigranți sosiți din România, zeci de parohii și misiuni întemeiate și multe dintre parohiile vechi sporite. Același val a hrănit și cealaltă structură: parohiile Arhiepiscopiei de sub Patriarhie au crescut de la unsprezece în 1990 la treizeci și una în 2010.
Aici se vede lucrul cel mai neașteptat din toată istoria aceasta. Eparhia care alesese în 1960 să intre într-o Biserică a locului a fost, treizeci de ani mai târziu, românizată din nou de imigrație. Așezarea ei canonică e americană, iar parohiile ei vorbesc românește. În 2026, arhiepiscopul Nathaniel spunea că eparhia nu se mai poate bizui pe imigrație pentru creștere, așa cum se bizuise în deceniile dinainte.
Cifrele acestea cer o rezervă. Măsurătoarea din 2011 arată o stare, nu o schimbare, fiindcă nu există aceeași cercetare făcută înainte de 1989, cu care să fie pusă alături. Că valul de imigranți a întors eparhia spre limba și obiceiul de acasă rămâne, așadar, cea mai bună lămurire a stării măsurate, nu un lucru dovedit prin comparație.
Doi termeni de comparație
Ceva asemănător s-a petrecut la ruși, dar cu un alt sfârșit. Biserica Rusă din afara Rusiei întrerupsese în 1927 legăturile administrative cu autoritatea bisericească de la Moscova, după declarația mitropolitului Serghie prin care Biserica își făgăduia credincioșia față de stăpânirea sovietică. Nu s-a socotit însă niciodată autocefală, ci parte nedespărțită a Bisericii Ruse, care se cârmuiește singură până la încetarea împrejurărilor ce pricinuiseră despărțirea. Optzeci de ani au trecut fără împărtășire între ele. La 17 mai 2007, în catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, patriarhul Alexei al II-lea și mitropolitul Laur au semnat actul de comuniune canonică, iar Biserica din afara Rusiei a intrat ca parte autonomă în Patriarhia Moscovei. S-a petrecut cu un an înaintea congreselor românești.
Rușii nu au fost singurii. O despărțire și mai apropiată de cea românească s-a petrecut la sârbii din America în 1963, când Adunarea Arhierească de la Belgrad a împărțit în trei singura eparhie a Statelor Unite și Canadei, iar episcopul Dionisije nu s-a supus și a fost caterisit; parohiile care l-au urmat au alcătuit Biserica Ortodoxă Sârbă Liberă. Despărțirea a ținut aproape treizeci de ani. Refacerea unității a început în 1992, prin împărtășirea comună, cu structuri eparhiale încă paralele, și s-a împlinit în 2009, când Adunarea Arhierească a hotărât desființarea paralelismului și rânduirea eparhiilor într-o singură administrație.
Cele două împăcări au un lucru comun, iar acela lipsește la români. Nici Biserica din afara Rusiei, nici sârbii liberi nu intraseră sub altă Biserică; rămăseseră deoparte. Împăcarea cerea, așadar, învoirea a două părți, iar pentru amândoi era singura ieșire din singurătatea canonică. Eparhia de la Vatra făcuse însă în 1960 un pas pe care nici rușii, nici sârbii nu-l făcuseră: intrase într-o altă structură bisericească. De atunci, întoarcerea nu mai putea fi o împăcare între două părți despărțite, ci cerea și reașezarea legăturii canonice cu Biserica Ortodoxă din America. Nu putința întoarcerii s-a pierdut, ci simplitatea ei — și, împreună cu ea, nevoia.
Rușii din afară au numit pe față și ce așteptau de la Moscova: proslăvirea Noilor Mucenici și lămurirea raportului cu stăpânirea lumească. În anul 2000 Moscova a făcut două lucruri pe care ei le socoteau hotărâtoare, proslăvindu-i pe Noii Mucenici și primind Concepția socială, care așază limitele ascultării Bisericii față de stat. În negocierile care au urmat, comisiile celor două părți au ajuns la o formulare comună asupra raportului dintre Biserică și puterea politică. Între București și Vatra nu a existat o listă de așteptări și nici un act de aceeași greutate privitor la raportul Patriarhiei cu regimul comunist.
Trei răspunsuri
În lucrarea panortodoxă privitoare la diasporă s-a recunoscut în scris că rânduiala strict canonică este existența unui singur episcop într-un loc. Documentul de la Creta, din 2016, adaugă deschis că trecerea la această rânduială nu e cu putință deocamdată, din pricini istorice și pastorale, și că adunările episcopale rămân o măsură vremelnică.
Până se află calea, emigrația a încercat trei răspunsuri, iar toate trei se văd în istoria de mai sus.
Cel dintâi este atârnarea mai departe de Biserica-mamă. Îl urmează Mitropolia celor două Americi, ca și arhiepiscopia românească înființată la Londra în 2024. Neajunsul lui este că nu se sfârșește niciodată: comunitatea rămâne rânduită ca emigrație și după ce a încetat să mai fie.
Al doilea este intrarea într-o Biserică a locului. Îl urmează eparhia de la Vatra din 1960. Păstrează limba, obiceiul și episcopul propriu, ales de ai săi, dar mută hotărârea într-un sinod al locului. Nimănui nu i s-a cerut să treacă la altă limbă ori la altă rânduială; s-a schimbat doar cine hirotonește episcopul și unde se ia hotărârea. Prețul se vede în 2008: legătura cu Biserica-mamă nu se mai poate reface printr-o simplă împăcare.
Al treilea este rămânerea de sine stătătoare, socotită vremelnică, până se limpezesc împrejurările. L-au urmat rușii din afara Rusiei și sârbii liberi din America, și amândoi l-au dus până la capăt. El cere însă ca despărțirea să aibă o pricină care poate înceta și ca amândouă părțile să recunoască încetarea ei.
Ortodoxia românească din America de Nord le-a încercat pe cele dintâi două deodată, în același loc. De aici vine faptul că în același oraș pot sta astăzi două parohii românești, cu preoți români și credincioși români, care nu au același episcop.
Până în 1950 românii de acolo aveau un singur episcop, chiar dacă din 1939 Policarp Morușca se afla în țară, oprit să se întoarcă. Comunismul lămurește despărțirea din 1951. Nu o mai lămurește însă singur pe cea de astăzi.
Între timp, eparhia de la Vatra a petrecut șaizeci și șase de ani într-un sinod american, și-a primit episcopii de acolo și a ajuns să se înțeleagă pe sine ca eparhie românească a unei Biserici a locului. În cuvântul rostit la congresul eparhial din 2023, arhiepiscopul Nathaniel spunea că eparhia română este eparhia unei uniri bisericești mai largi, iar în cazul ei acea unire este Biserica Ortodoxă din America. În 2008 fusese gata să refacă legătura canonică cu Biserica-mamă, dar numai într-o mitropolie aproape pe de-a-ntregul autonomă, pe care însuși proiectul unirii o numea treaptă vremelnică spre unitatea întregii Ortodoxii nord-americane.
Deosebirea nu trece nici între românii vechi și cei noi, fiindcă valul de după 1989 a intrat în amândouă structurile. Ceea ce a început ca o despărțire politică nu se mai poate descrie astăzi doar ca rămășiță a comunismului. În cei șaptezeci și cinci de ani care au trecut s-a născut și o deosebire ecleziologică: două răspunsuri la întrebarea unde trebuie să stea, în cele din urmă, episcopul român din America — într-un sinod al României ori într-un sinod al locului.
Imagine: comunitatea românească din Regina, Saskatchewan, în fața primei biserici românești din America de Nord, 1904. Autor necunoscut; Saskatchewan Archives Board, R-B2485. Domeniul public, prin Wikimedia Commons.
Cărți recomandate
Patru volume despre diaspora ortodoxă românească, istoria Bisericii și două dintre figurile acestei istorii americane.
Teologia ortodoxă românească în diaspora. Misiune și creativitate
Ciprian Costin Apintiliesei, Constantin Pogor
46,18 lei
