În Duminica a zecea după Rusalii se citește la Sfânta Liturghie vindecarea unui copil pe care Evanghelia îl numește lunatic (Matei 17, 14-23). Cuvântul traduce grecescul σεληνιάζεται, „lovit de lună”, numele pe care lumea de atunci îl dădea unei boli cu crize ce se întorceau la anumite răstimpuri și despre care se credea că atârnă de fazele lunii. Sfântul Evanghelist Matei păstrează cuvântul pe care îl rostea toată lumea, iar în rândurile care urmează arată ce se ascundea sub acest nume: un duh necurat care îl arunca pe copil în foc și în apă.
Textul se citește anul acesta în ziua de 9 august, între praznicul Schimbării la Față și odovania lui, și în mijlocul Postului Adormirii Maicii Domnului. Praznicul stă chiar în începutul capitolului, iar postul în cuvântul de la sfârșitul lui.
Coborârea de pe munte
Pericopa începe astfel: „Și mergând ei spre mulțime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi” (Matei 17, 14). Cei care mergeau erau Hristos, Petru, Iacov și Ioan, care tocmai coborau de pe muntele unde, cu câteva rânduri mai sus în același capitol, văzuseră fața Lui strălucind ca soarele. Jos îi așteptau un tată îngenuncheat și ucenicii care nu izbutiseră nimic.
Sfântul Ioan Gură de Aur observă că jos rămăseseră cei mai slabi dintre ucenici, fiindcă stâlpii — cei trei — erau sus, pe munte. Lumina de pe Tabor și neputința din vale sunt scrise la câteva rânduri una de alta. Aceiași oameni primiseră mai înainte putere asupra duhurilor necurate (Matei 10, 1), iar acum stau înaintea unui copil pe care nu-l pot ajuta.
Ce înseamnă lunatic
Tatăl este cel dintâi care rostește cuvântul: „Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă” (Matei 17, 15). Evanghelistul îl mai folosește o dată, atunci când adună laolaltă mulțimea celor pe care Domnul îi tămăduia la începutul propovăduirii (Matei 4, 24).
Sfântul Ioan Gură de Aur se oprește anume aici, ca nu cumva cititorul să creadă că Evanghelia primește credința vremii. Duhul rău lovește și slobozește după mersul lunii, arată el, nu fiindcă luna ar lucra ceva, ci ca ocara să cadă asupra zidirii lui Dumnezeu; iar oamenii simpli, înșelați, au ajuns să numească astfel însuși duhul. Evanghelistul păstrează numele pe care îl dădea mulțimea, apoi arată pricina adevărată a acestui copil.
Tatăl care se plânge
„Și l-am dus la ucenicii Tăi și n-au putut să-l vindece” (Matei 17, 16). Cuvântul acesta este rostit înaintea mulțimii și are în el o pâră.
Sfântul Evanghelist Marcu, care istorisește același lucru pe larg, arată cât de puțin credea omul acesta: „Dar de poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi” (Marcu 9, 22). Abia după ce Domnul îi întoarce cuvântul asupra lui, tatăl strigă cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24).
Răspunsul Domnului nu cade asupra ucenicilor: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceți-l aici la Mine” (Matei 17, 17).
Mustrarea aceasta are două tăișuri. Cel dintâi cuvânt, „necredincios”, privește credința. Al doilea, „îndărătnic”, traduce grecescul διεστραμμένη, care înseamnă strâmb, răsucit, și privește viața. Același cuvânt se află și în Cântarea lui Moise, unde Israel cel din pustie se numește „neam îndărătnic și ticălos” (Deuteronom 32, 5). Domnul rostește peste mulțimea de atunci judecata dată neamului care văzuse minunile și tot nu crezuse.
Sfântul Ioan Gură de Aur citește cuvântul acesta ca pe o dezvinovățire a ucenicilor înaintea mulțimii și ca pe o mustrare care se întoarce mai ales asupra tatălui, fără a-l numi, ca să nu-l rușineze în fața atâtor oameni; de aceea mustrarea se lărgește asupra întregului neam de față. Iar în întrebarea „până când voi fi cu voi?” același Părinte vede că moartea Îi era binevenită și plecarea dorită, greu fiindu-I nu Crucea, ci petrecerea printre ei.
Două mustrări cu măsuri deosebite
Ucenicii vin deoparte și întreabă. Sfântul Ioan Gură de Aur socotește că au venit deoparte fiindcă se temeau să nu fi pierdut harul care li se încredințase, de vreme ce primiseră putere asupra duhurilor necurate.
Răspunsul este scurt: „Pentru puțina voastră credință” (Matei 17, 20). Cuvântul nu este cel rostit cu puțin mai înainte. Mulțimii și tatălui Domnul le spusese „neam necredincios”. Ucenicilor le spune altceva: că au credință, însă puțină. Grecescul de aici, ὀλιγοπιστία, arată tocmai măsura mică.
Deosebirea aceasta ține însă de textul urmat de ediția sinodală. Textul bizantin citește aici ἀπιστίαν, „pentru necredința voastră”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește această a doua variantă.
Puterea le fusese dată, dar darul nu lucrează singur în om, despărțit de cel care îl poartă. Lucrul acesta privește pe oricine a primit un dar de la Dumnezeu și îl ține nelucrător.
Grăuntele de muștar
„Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Matei 17, 20).
Sfântul Ioan Gură de Aur lămurește tocmai sămânța: mică la vedere, dar cea mai tare dintre toate prin puterea care zace în ea. Măsura pe care o cere Domnul nu se cântărește. Sămânța aceea crește fiindcă este vie, și tot așa lucrează credința care are viață în ea, oricât ar fi de mică.
Darul și cel care îl poartă
Mai rămâne ceva de spus despre întrebarea ucenicilor. Ei nu întreabă ce se va face cu copilul, ci: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?” (Matei 17, 19). Nu se spune nicăieri că ucenicilor nu le-ar fi păsat de copil. Se spune însă ce au întrebat, iar întrebarea privea puterea lor. Sfântul Ioan Gură de Aur, cum s-a arătat mai sus, citește în ea teama de a fi pierdut harul primit.
Domnul îndreptase o dată aceeași așezare a inimii. Când s-au întors cei șaptezeci (și doi) și I-au spus cu bucurie că demonii li se supun în numele Lui, El nu le-a tăgăduit puterea, ci le-a arătat unde se cuvine să se bucure: „Dar nu vă bucurați de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucurați că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20). Cei șaptezeci nu erau cei doisprezece, însă putere asupra duhurilor necurate primiseră și aceștia din urmă (Matei 10, 1; Luca 9, 1), iar cuvântul Domnului îndreaptă o așezare care se află la fel în amândouă cetele.
Sfântul Apostol Pavel reia aceeași imagine a credinței care mută munții: „Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 2). Darurile pot fi mari, iar cel care le poartă poate rămâne, el însuși, nimic.
„Cu rugăciune și cu post”
„Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Matei 17, 21).
Versetul cere o lămurire. El lipsește din câteva dintre cele mai vechi manuscrise grecești, între care Codex Sinaiticus și Codex Vaticanus, și se află în textul bizantin, adică în textul primit și citit de Biserică la slujbe, precum și în locul paralel de la Marcu 9, 29, unde tradiția manuscrisă cunoaște aceeași împărțire. Sfinții Părinți l-au tâlcuit ca parte a Evangheliei, iar rânduiala liturgică îl păstrează. Unele ediții critice moderne nu îl așază în textul principal, în vreme ce tradiția manuscrisă bizantină îl păstrează.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că prin „acest neam” se înțelege toată ceata duhurilor rele, nu numai cea care lucra asupra lunaticilor. Și tot el așază rugăciunea înaintea postului. Postul singur nu ajunge; el ușurează pe om și îl face treaz, iar rugăciunea celui ce postește se ridică fără moleșeală. Iar celui al cărui trup nu rabdă postul aspru, același Părinte îi lasă o cale: să se lepede măcar de viața desfătată, fiindcă nimic nu-i este duhului rău mai binevenit decât desfătarea.
Cuvântul acesta se citește în mijlocul Postului Adormirii Maicii Domnului. Postul nu este o meșteșugire prin care se scot duhurile. El smerește trupul, trezește mintea și face rugăciunea mai lucrătoare; iar Cel care scoate duhurile rămâne Hristos.
Sfârșitul pericopei
Evanghelia nu se oprește la tămăduire. Îndată după ea vine a doua vestire a Patimii: „Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Și ei s-au întristat foarte” (Matei 17, 22-23).
Sfântul Ioan Gură de Aur ia aminte că Domnul Își vestește adesea Patima alături de o minune mare, punând una lângă alta ca să ușureze întristarea ucenicilor. Așa se leagă capătul pericopei de începutul ei. Fața Domnului strălucise pe munte, ucenicii nu izbutiseră nimic în vale, copilul s-a vindecat din ceasul acela, iar cuvântul de pe urmă vorbește despre mâinile în care avea să fie dat.
Ce se poate face
Tatăl a venit cu ce avea, și ce avea era puțin. A adus copilul, s-a plâns de ucenici înaintea mulțimii și a primit mustrare. Din ceasul acela copilul s-a vindecat. Ceea ce lipsise nu era puterea, ci credința care o pune în lucrare. Pașii pe care i-a făcut omul acela se pot număra, și se pot face.
A venit el însuși și a adus. Nu a trimis vorbă și nu a lăsat pe altul să meargă în locul lui. Cel care are o povară o duce el înaintea lui Hristos, în viața Bisericii: se spovedește, se apropie de Sfintele Taine cu pregătirea cerută, cere Sfântul Maslu pentru cel bolnav.
A îngenuncheat înainte de a vorbi. Evanghelistul așază îngenuncherea înaintea cererii: omul se apropie, cade în genunchi, și abia apoi deschide gura (Matei 17, 14-15). A îngenuncheat pentru fiul lui, fiindcă nu el era bolnav, ci copilul. Și a îngenuncheat mai înainte de a crede, de vreme ce mustrarea care urmează îl prinde și pe el în neamul necredincios. Trupul s-a plecat întâi, iar credința i s-a dat pe urmă, când a cerut-o. Creștinul care nu-și află credința nu are de așteptat până o va afla; are de făcut ceea ce a făcut omul acela: să se plece și să ceară. Tot așa se roagă el și acasă, la pravilă, când îngenunchează și face metanii, ca cererea să nu rămână numai în minte.
Nu s-a oprit acolo unde nu s-a putut. Ucenicii n-au izbutit, iar el n-a plecat; a rămas până când povara lui a ajuns înaintea lui Hristos. Neputința unui om al Bisericii nu este neputința lui Hristos și nu încheie drumul.
A spus adevărul despre sine. Nu și-a dovedit credința, ci a mărturisit că-i lipsește și a cerut să i se dea: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24). Cuvintele acestea le poate rosti oricine, întocmai cum sunt scrise.
A cerut sporirea credinței. Așa au făcut și apostolii: „Sporește-ne credința” (Luca 17, 5), iar Domnul le-a răspuns tot cu grăuntele de muștar (Luca 17, 6). Credința se cere, ca orice dar.
A văzut înrăutățirea. La Sfântul Evanghelist Marcu, copilul este scuturat și rămâne ca mort înainte de a fi ridicat. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos a îngăduit aceasta anume pentru tată, ca, văzând duhul tulburându-se numai la chemarea Lui, să fie adus spre credință. Ceea ce se înrăutățește sub ochii omului nu este, prin sine, semn că Hristos S-a depărtat.
Rugăciunea și postul nu se numără între cele făcute de tatăl acesta; Evanghelia nu spune nicăieri că el ar fi postit. Cuvântul despre ele Domnul îl rostește ucenicilor, după ce aceștia Îl întreabă de ce n-au putut. Rămâne însă spus pentru oricine: credința se ține vie prin rugăciune, iar postul o slujește, trezind mintea și înfrânând trupul. Celui care nu poate posti aspru, Sfântul Ioan Gură de Aur îi lasă măcar lepădarea de viața desfătată.
Un lucru mai rămâne de spus. Sfârșitul nu stă în mâna celui care cere. Tatăl acesta și-a primit copilul înapoi din ceasul acela; nu tuturor li se dă la fel, iar Evanghelia însăși nu se încheie cu tămăduirea, ci cu Crucea vestită și cu ucenicii întristați. Cine face pașii aceștia face ceea ce a făcut tatăl acela; ce vine după ei rămâne al lui Dumnezeu.
Surse
- Sfânta Evanghelie după Matei 17, 14-23; Matei 4, 24; Matei 10, 1 (ediția sinodală).
- Sfânta Evanghelie după Marcu 9, 14-29.
- Sfânta Evanghelie după Luca 10, 17-20; Luca 9, 1; Luca 17, 5-6.
- Deuteronom 32, 5.
- Epistola întâi către Corinteni 13, 2.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei, Omilia 57 (PG 58; ed. engl. Nicene and Post-Nicene Fathers, seria I, vol. 10).
- Notă textuală: Matei 17, 20 citește ὀλιγοπιστίαν în textul alexandrin, urmat de ediția sinodală, și ἀπιστίαν în textul bizantin.
- Notă textuală: Matei 17, 21 lipsește din Codex Sinaiticus (ℵ*) și Codex Vaticanus (B); este prezent în textul bizantin și în lecționarul liturgic.
Imagine adaptată pentru format editorial după fresca „Hristos vindecând un tânăr stăpânit de demon”, Teofan Cretanul, Mănăstirea Dionisiu, 1547, domeniul public, prin Wikimedia Commons.
Cărți recomandate
Patru volume despre Evanghelia după Matei, vindecarea sufletului, rugăciune și post.
