La șase august Biserica prăznuiește cele petrecute pe muntele Taborului, când Domnul, luând cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, S-a schimbat la Față înaintea lor, și fața Lui a strălucit ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Evanghelia spune limpede ce au văzut ucenicii. Praznicul pune însă înaintea noastră o întrebare care ne privește pe fiecare: ce se petrece cu vederea omului atunci când Dumnezeu Se descoperă.
Biserica mărturisește în troparul praznicului că Domnul a arătat ucenicilor Săi slava Sa, pe cât li se putea. Cuvintele din urmă arată că Domnul nu Și-a descoperit slava fără socoteală, ci a potrivit-o cu cât puteau cei trei să poarte.
Descoperirea și vederea
Cel ce S-a suit pe munte era același cu Cel ce Se pogorâse mai înainte de la Nazaret și avea să Se pogoare curând spre Ierusalim. Trupul luat din Fecioară fusese din ceasul zămislirii trupul lui Dumnezeu Cuvântul, fiindcă El a luat asupra Sa firea noastră întreagă, cu suflet și cu trup, și a unit-o cu Sine după ipostas. Firea aceasta nu s-a amestecat cu dumnezeirea, nici nu s-a mistuit de ea, ci a rămas întreagă, precum rugul ardea în văpaie și nu se mistuia. Slava care a strălucit pe Tabor era deci a Lui dintotdeauna, și nu I s-a adăugat atunci.
Toată viața Sa pământească Domnul o ținuse însă acoperită. Se ascundea nu din neputință, ci din pogorământ, ca să poată fi apropiat de oameni și să umble printre ei fără să-i mistuie. Pe munte a ridicat pentru o clipă acest acoperământ. Aici stă cea dintâi faptă a praznicului, săvârșită de El în ceasul pe care singur îl alesese: lumina a izvorât dinlăuntru, a străbătut trupul și a trecut până și în veșminte, ca să se vadă că nu venea de undeva din afară asupra Lui.
Iar cea de a doua faptă s-a lucrat în ucenici, și tot El a lucrat-o. Ochii lor au fost întăriți ca să sufere ceea ce firea slăbănogită de păcat nu poate suferi, și au fost deschiși ca să vadă ceea ce era acolo dintotdeauna, dar rămăsese mai presus de puterea vederii lor. Descoperirea și vederea s-au dat în același ceas, din aceeași iubire de oameni.
Se cuvine să le ținem pe amândouă. Cel ce ar spune că doar ochii ucenicilor s-au deschis mută lumina înlăuntrul omului și face din ea o simțire, iar praznicul se preface într-o întâmplare sufletească a trei oameni. Cel ce ar spune că numai Domnul S-a arătat, fără să lucreze nimic în ei, nu are cum să lămurească pentru ce au fost duși mai întâi pe munte, și pentru ce au fost trei. Slava se descoperă, iar ochiul se pregătește să o primească, și una fără cealaltă nu ajunge.
Veacul al XIV-lea a fost silit să lămurească în cuvânt ceea ce nevoitorii cunoșteau din trăire. Când lumina Taborului a început să fie socotită drept semn zidit, făcut și trecător, adus înaintea ochilor spre a mijloci o închipuire despre Dumnezeu, Sfântul Grigorie Palama a apărat mărturia celor ce se rugau, iar Sinoadele de la Constantinopol au așezat hotărârea Bisericii: lumina aceea este necreată, lucrare a firii dumnezeiești, iar nu făptură adusă spre înțelegerea noastră.
Deosebirea nu este una de școală, și nu privește numai pe cei ce se îndeletnicesc cu învățătura. Dacă lumina ar fi zidită, atunci ucenicii ar fi văzut pe Tabor un semn despre Dumnezeu, și între ei și Dumnezeu ar fi stat mai departe ceva făcut. Fiind ea nezidită, ei L-au văzut pe Dumnezeu însuși lucrând și dăruindu-Se, în vreme ce El rămânea neapropiat în ființa Sa. Aici stă temeiul pentru care Biserica îndrăznește să spună că omul se poate împărtăși cu adevărat de Dumnezeu, iar nu numai să gândească despre El.
Urcușul dinaintea vederii
Evanghelia nu trece peste amănuntul drumului. Domnul i-a luat pe cei trei și i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Nu S-a arătat acolo unde se aflau, ci i-a suit mai întâi. Vederea a venit după urcuș, iar urcușul a cerut osteneală, tăcere și despărțire de cele de jos.
Rânduiala aceasta se păstrează întreagă. Curățirea merge înaintea luminării, și nimeni nu ajunge sus altfel decât urcând. Cel ce voiește să vadă are de străbătut mai întâi calea pe care o știe toată predania: paza poruncilor, care taie voia proprie; postul, care supune trupul; rugăciunea stăruitoare, care adună mintea risipită; plânsul pentru păcate, care spală ochiul lăuntric; ascultarea, care surpă părerea de sine. Fără acestea, cuvântul despre lumina necreată rămâne o știre auzită de departe, și încă una primejdioasă, fiindcă umple mintea cu închipuiri despre o vedere pe care inima nu a început să o caute.
Se cade totuși spus îndată că osteneala aceasta pregătește, dar nu silește. Nimeni nu se suie pe munte ca să ia lumina, fiindcă lumina nu se ia. Ucenicii au fost duși, iar nu s-au dus; și tot așa se petrece și astăzi cu cei ce se nevoiesc. Nevoința curățește ochiul și îl face în stare să sufere descoperirea, însă ceasul ei rămâne la Cel ce Se descoperă, și de aceea cei ce au ajuns cu adevărat la vedere n-au socotit-o niciodată plată pentru ostenelile lor.
Nu i-a luat pe toți doisprezece, ci pe trei. Nici aceasta nu s-a făcut din părtinire, ci tot după măsură, fiindcă vederea se dă pe potriva puterii de a o purta, și ceea ce pentru unul este lumină, pentru altul încă nepregătit ar fi foc mistuitor. Iar cuvântul de o parte arată că vederea cere despărțire, și că mintea care se lasă purtată de gâlceava lumii nu are cum să primească ceea ce se dă în liniște.
Colibele lui Petru
Petru a grăit cel dintâi, cum grăia adeseori. A spus că bine este nouă să fim aici și a cerut să se facă trei colibe. Iar evanghelistul, care ar fi putut să treacă mai departe, adaugă cuvântul ce judecă întreaga pornire: nu știa ce spune.
Ceea ce a cerut apostolul pare bun, și tocmai de aceea trebuie privit cu luare-aminte. A voit să oprească vederea în loc, să-i facă adăpost, să rămână în ea și să nu se mai coboare. A luat darul drept capăt al drumului și a căutat să-l așeze într-un lăcaș al său. Aici se ascunde o cădere pe care mulți o socotesc înaintare: omul care a gustat mângâierea începe să o caute pe ea în locul Celui ce a dat-o, își face din trăire o avere, se așază în ea ca într-o colibă și de acolo privește cu milă la cei rămași la poalele muntelui. Ceea ce a început ca dar sfârșește ca părere despre sine.
Glasul Tatălui a curmat cuvântul lui Petru și nu i-a răspuns la cerere. A mărturisit pe Fiul cel iubit și a poruncit: pe Acesta să-L ascultați. Ucenicii au fost întorși de la lumină către Cel din care venea lumina, și de la vedere către ascultare. Aici se află piatra de încercare a oricărei trăiri duhovnicești. Nu se cântărește după strălucirea ei, nici după bucuria pe care o lasă în urmă, ci după aceasta: pe cine ascultă omul după ce trăirea a trecut, și dacă s-a pogorât de pe munte mai supus decât se suise. Cel ce a văzut lumină și a rămas neascultător nu a văzut ceea ce socotește că a văzut.
Iar ucenicii, auzind glasul, au căzut cu fața la pământ și s-au temut foarte. Semnul cel dintâi al vederii adevărate nu a fost înflăcărarea, ci frica și smerirea, și trebuința de a fi ridicați de mâna Lui.
Lumina dată înaintea Crucii
Evangheliștii care numără zilele așază Schimbarea la Față îndată după ceasul în care Domnul le-a vestit pentru întâia oară că are să pătimească, să fie omorât și a treia zi să învieze. Rânduiala aceasta nu este întâmplătoare. Vederea nu li s-a dat ca răsplată pentru ce săvârșiseră, ci ca merinde pentru ceea ce venea. Aveau să-L vadă în curând dat pe mâna oamenilor și răstignit, iar priveliștea aceea urma să fie cu mult mai greu de purtat decât suirea muntelui. Li s-a arătat mai dinainte slava, ca atunci când va veni ceasul întunericului să nu-L socotească un om înfrânt, ci să cunoască pe Cel ce primea patima de bunăvoie.
Nu erau singuri pe munte. Alături de Domnul au stat Moise și Ilie, și au grăit cu El. Cel ce Se descoperea acum în slavă era Cel ce grăise odinioară cu Moise în rugul aprins și pe Sinai, și Cel ce trecuse pe lângă Ilie în adierea de vânt subțire. Cei ce Îl căutaseră în semne și în nor stăteau acum înaintea Lui față către față, și prin aceasta se vedea că legea și proorocii nu se surpă, ci Îl mărturisiseră tot timpul pe El. Unul venise din morți, celălalt fusese răpit fără să guste moartea, și amândoi se aflau de față, ca să se cunoască din chiar starea lor că Cel ce avea să fie omorât este Domnul și peste vii, și peste morți.
Iar evanghelistul spune și despre ce vorbeau: despre sfârșitul Lui, pe care avea să-l plinească în Ierusalim. În ceasul cel mai luminos al vieții Sale pământești, cuvântul de pe munte era despre patimă. Ucenicii au auzit lumina și Crucea rostite laolaltă, iar noi nu avem îngăduința să le despărțim.
Așezarea praznicului în lunile de vară, la câteva săptămâni înaintea Înălțării Sfintei Cruci, păstrează în calendar aceeași legătură. Biserica nu ne cheamă pe Tabor ca să rămânem acolo, ci ca să putem sta după aceea sub Cruce. Cine desparte lumina de patimă nu a înțeles nici lumina, nici patima, și își face din praznic o mângâiere fără urmări.
De aceea s-au pogorât de pe munte. Toate cele trei Evanghelii spun aceasta, și niciuna nu socotește coborârea o pierdere. Vederea s-a dat pentru drumul care urma, iar drumul mergea în jos, către mulțime, către neputințe și către Ierusalim.
Cum stăm înaintea praznicului
Praznicul cade înlăuntrul postului Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, iar la jumătatea drumului Biserica ne oprește pe Tabor. Așezarea nu s-a făcut la întâmplare, și cel ce a postit cu luare-aminte îi înțelege rostul din chiar osteneala lui.
Postul Adormirii se numără între cele mai aspre și vine în toiul verii, când trupul cere mai mult și zilele se scurg anevoie. Tocmai la mijlocul lui Biserica deschide un praznic împărătesc, dezleagă la pește, la vin și la untdelemn, și pune înaintea noastră lumina de pe munte. Îngăduința aceasta nu este o oprire din drum, ci o gustare mai dinainte din bucuria pentru care se face tot drumul. Cel ce se înfrânează fără să știe pentru ce ajunge curând ori la deznădejde, ori la mulțumire de sine; iar cel ce a zărit fie și de departe strălucirea Taborului cunoaște că nevoința nu i se cere pentru ea însăși, ci pentru schimbarea pe care harul o lucrează în om.
Se vede de aici și pentru ce praznicul acesta stă înaintea celui de la cincisprezece august. Pe munte ucenicii au primit vederea slavei mai înainte de ceasul Crucii, ca atunci când Îl vor vedea răstignit să nu socotească a fi un om înfrânt, ci să cunoască pe Cel ce primea patima de bunăvoie. Iar prin Cruce moartea a încetat să mai fie sfârșit și s-a făcut trecere. Fără lumina aceasta, adormirea Maicii Domnului ar fi rămas o despărțire pe care o plângem; în lumina ei, Biserica o prăznuiește ca pe o intrare.
Cele două praznice își răspund așadar unul altuia, și se cade să le privim împreună. Pe Tabor ni se descoperă slava Celui ce este Dumnezeu din veci și S-a făcut om pentru noi, iar lumina care a răzbătut atunci prin trup era a Lui dintotdeauna. La Adormire privim către Născătoarea de Dumnezeu, care L-a purtat în pântece pe Cel neîncăput, a ascultat din ceasul Bunei Vestiri până sub Cruce, și a fost primită la sfârșit în slava Fiului ei. Aceeași lumină se arată în amândouă, însă nu în același chip: pe munte cunoaștem a Cui este, iar la Adormire vedem ce lucrează ea într-o făptură care s-a dat pe sine cu totul lui Dumnezeu.
De aici vine și mângâierea drumului. Lumina care a strălucit pe Tabor nu a rămas acolo sus, închisă într-o zi și într-un munte. Ea este moștenirea pe care o așteaptă toți sfinții, iar Născătoarea de Dumnezeu merge înaintea lor, cea dintâi și mai presus de toți, arătând că firea noastră o poate purta. Cel ce străbate postul de la un praznic până la celălalt află nu numai de unde vine lumina, ci și până unde poate ea să ridice pe om.
În ziua aceasta se aduc la binecuvântare roadele pământului, struguri acolo unde se coc, iar în alte părți alte roade, după locul și vremea fiecăruia. Nu este obicei rămas de la strămoși și atât. Cel ce a strălucit pe munte este Cel prin care toate s-au făcut, iar făptura, adusă înaintea Lui, primește înapoi ceva din menirea ei dintâi. Ceea ce s-a petrecut cu veșmintele Domnului, care s-au făcut albe ca lumina, arată că materia nu stă în calea slavei, ci poate să o poarte.
Praznicul nu se sfârșește într-o zi. Biserica îi rânduiește opt zile de după-praznic, până la odovanie, ca cel ce prăznuiește să aibă vreme să se întoarcă la același lucru, să asculte iarăși aceleași cântări și să afle în ele ceea ce nu a putut cuprinde dintru început. Sărbătorile se deschid celor ce se întorc la ele.
Rămâne partea cea mai grea, care nu se împlinește într-o zi, nici în opt. Praznicul nu ne cere să ne minunăm de o lumină ce a strălucit odinioară pe un munte din Galileea. Ne cere să luăm aminte la ochiul inimii. Cel ce se roagă cu mintea împrăștiată, cel ce ține minte răul asupra fratelui, cel ce se hrănește cu părerea de sine își poartă cu el o vedere bolnavă, și n-ar zări lumina nici de ar sta pe însuși vârful Taborului. Curățirea nu scoate lumina de undeva și nici nu o smulge; ridică doar acoperământul de pe ochi și face sufletul în stare să primească ceea ce i se va dărui.
Aceasta o mărturisește și cântarea cu care Biserica întâmpină praznicul. Nu cere o lumină nouă, care să se aprindă acum pentru noi. Cere ca lumina cea pururea fiitoare să strălucească și nouă, păcătoșilor. Și este cerere, iar nu hotărâre a noastră, fiindcă Cel ce Și-a descoperit slava pe Tabor rămâne stăpân pe descoperirea Sa și o dăruiește în ceasul pe care singur îl știe. Însă cel ce cere stăruitor și își curățește între timp ochiul nu cere în deșert, fiindcă Domnul nu Și-a arătat slava atunci pentru trei oameni și pentru o singură zi, ci pentru toți cei ce aveau să vină după ei, și dintre aceștia suntem și noi.
Pentru aprofundarea praznicului și a luminii necreate
