„Îndrăzniți, Eu sunt”: Numele rostit în furtună

Evanghelia care se citește astăzi, în Duminica a noua după Rusalii, este umblarea Domnului pe mare (Matei 14, 22–34). Ucenicii se află singuri în corabie, departe de țărm [4], într-o noapte cu vânt împotrivă; Hristos vine la ei pășind pe apă; Petru cere să meargă și el, merge o vreme, apoi se scufundă și strigă după ajutor. Vântul se potolește abia la sfârșit, după ce Domnul urcă în corabie. Ceea ce se aude însă întâi, înaintea oricărei liniștiri, este un cuvânt: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!”

Asupra acestui cuvânt se cuvine să stăruim, fiindcă în el stă miezul întregii istorisiri. Prin „Eu sunt” a descoperit Dumnezeu Numele Său lui Moise, la rugul care ardea fără să se mistuie; aceleași cuvinte le aud ucenicii pe mare, în ceasul cel mai greu al nopții, când vântul încă nu contenise. Li se face cunoscut mai întâi Cine vine spre ei, iar marea se potolește abia la urmă.

Corabia a fost trimisă în furtună

Istorisirea începe cu un amănunt pe care evlavia îl trece adesea cu vederea: ucenicii nu au ajuns pe apă din întâmplare și nici din nesocotință. Evanghelistul scrie că Iisus „a silit” pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe celălalt țărm, în vreme ce El rămânea să dea drumul mulțimilor. Cuvântul este tare și Biserica l-a păstrat ca atare: ucenicii au fost puși în corabie de Cel care știa ce vânt îi așteaptă.

Tâlcuitorii vechi ai Evangheliei leagă această trimitere grabnică de ceea ce tocmai se petrecuse. Se săturaseră cinci mii de bărbați din cinci pâini, iar mulțimea, aprinsă de minune, voia să-L facă împărat. Ucenicii sunt scoși din mijlocul acelei înflăcărări și trimiși în noapte, pe apă. Ceea ce lumea numea izbândă, ei o părăsesc; iar ceea ce urmează nu seamănă a răsplată: întuneric și vânt potrivnic.

De aici se desprinde o învățătură pe care puțini o primesc bucuroși: furtuna nu este întotdeauna semnul că am greșit drumul. Uneori ea este chiar locul în care ne-a așezat ascultarea. Ucenicii se aflau exact acolo unde-i pusese Hristos, și tocmai acolo i-a găsit vântul.

Iar El S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Rugăciunea Lui în singurătate și zbaterea lor pe valuri se petrec în același ceas; Cel ce Se ruga deoparte îi vedea, chiar dacă ei nu-L vedeau pe El.

Mai este un amănunt de vreme, ușor de trecut cu vederea: Domnul vine la a patra strajă din noapte, adică în ceasurile de dinaintea zorilor. Îi trimisese pe apă de cu seară. Aproape toată noaptea au vâslit împotriva vântului mai înainte ca El să Se arate. Întârzierea aceasta nu vine din uitare; li se cere răbdare, fiindcă ceea ce se învață în ceasurile acelea nu se poate învăța altfel. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind locul acesta, arată că Domnul a îngăduit anume furtuna și nu S-a arătat de la început, ca ucenicii să deprindă a nu cere scăpare grabnică din necazuri, ci a le purta cu curaj [1].

Umblarea pe mare este lucrarea lui Dumnezeu

Pentru urechea celor crescuți în Scripturi, umblarea pe mare nu era o minune oarecare, ci un semn care purta un nume. Cartea lui Iov mărturisește despre Dumnezeu că „El singur este Cel ce întinde cerurile și umblă pe valurile mării” (Iov 9, 8), iar psalmistul Îi cântă: „În mare este calea Ta și cărările Tale în ape multe” (Psalmul 76, 18). Marea, în Vechiul Testament, este adâncul nestăpânit, întinderea peste care numai Ziditorul are putere.

Când ucenicii Îl văd pășind pe valuri, ei privesc, fără să poată încă rosti, lucrarea care în Scripturi Îi aparține numai lui Dumnezeu. Spaima lor nu este, așadar, simplă frică de necunoscut. Se tem fiindcă ceea ce văd trece peste măsura omului, iar mintea, negăsind alt înțeles, se prinde de cel mai la îndemână și zice că e nălucă.

„Eu sunt” — Numele care se aude înaintea liniștii

Domnul le răspunde îndată, iar la mijlocul cuvântului Său stă o rostire scurtă: Eu sunt. În grecește, egó eimi. Se poate înțelege simplu, ca o recunoaștere între cunoscuți — Eu sunt, Cel pe care Îl știți. Biserica a auzit însă aici mai mult, fără ca înțelesul dintâi să fie înlăturat, fiindcă aceleași cuvinte stau la temelia Numelui descoperit lui Moise (Ieșirea 3, 14), iar Evanghelia după Ioan le pune de mai multe ori pe buzele Domnului tocmai acolo unde se vorbește despre dumnezeirea Lui.

În clipa cea mai grea a nopții, ucenicii nu primesc așadar întâi liniștea mării. Aud Numele rostit peste valuri. Vântul suflă mai departe, valurile se ridică la fel, corabia se clatină ca și până atunci — și totuși frica începe să se surpe, fiindcă în mijlocul ei s-a făcut auzit Cine este Cel ce vine. Cunoașterea aceasta nu li se dă dintr-odată întreagă; ea crește de-a lungul nopții și se rostește deplin abia la sfârșit, când Îl vor mărturisi Fiu al lui Dumnezeu.

Aici se vede deosebirea dintre credință și ușurarea pe care o simțim când necazul trece. Ușurarea atârnă de schimbarea împrejurărilor: se ridică apăsarea, și abia atunci răsuflăm. Credința se poate naște fără ca împrejurările să se schimbe, fiindcă îi ajunge să-L cunoască pe Cel ce le ține în mână — iar pe Acesta Îl poate cunoaște chiar în mijlocul lor, cum L-au cunoscut ucenicii în noaptea aceea.

„Poruncește să vin la Tine”

Petru nu cere să umble pe apă. Cere o poruncă: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă”. Deosebirea este însemnată, iar Sfântul Ioan Gură de Aur o așază chiar în cuvintele apostolului: „N-a spus: «Roagă-Te! Înalță rugăciuni!», ci: «Poruncește!»” [2]. Tot el observă că Petru nici nu a cerut să meargă pe apă, ci să vină la Hristos. El nu-și închipuie că are în sine puterea de a păși peste adânc; înțelege că apa îl va purta numai dacă îl poartă cuvântul lui Hristos.

Și cuvântul vine, unul singur: „Vino”. Pe temeiul lui, Petru coboară din corabie și merge pe apă. Nu-l poartă vreo însușire a sa, și nici cuvântul luat ca formulă cu putere în sine; îl poartă Hristos, care lucrează prin cuvântul cerut și primit. Credința lui Petru se arată tocmai în aceea că se încrede în Cel ce a poruncit.

Înșelarea în viața duhovnicească începe tocmai aici: la omul care ajunge să creadă că merge pe apă prin sine. Cel care a primit un dar și îl socotește al său a și început să se scufunde, chiar dacă nu simte încă apa la glezne.

Vântul văzut

Urmează amănuntul cel mai bogat în învățătură din toată istorisirea: „Dar văzând vântul, s-a temut”. Marea nu se înrăutățise. Vântul bătea la fel de tare și când Petru pășea, și când s-a temut. S-a schimbat privirea lui: până atunci stătuse asupra Celui ce-i zisese „Vino”, iar acum a alunecat asupra a ceea ce-l înconjura.

Părinții care au scris despre rugăciune numesc aceasta luare-aminte, iar pierderea ei o numesc împrăștiere. Toată nevoința trezviei se strânge în jurul unui singur lucru: unde stă mintea. Câtă vreme mintea se ține de cuvântul lui Dumnezeu, omul umblă peste ceea ce, după fire, l-ar înghiți; când se mută asupra valului, greutatea își cere îndată dreptul.

Nu este vorba de o închipuire prin care omul ar ține ochii închiși la primejdie. Petru vedea marea și mai înainte, o vedea și în vreme ce mergea pe ea. Deosebirea nu stă în aceea că a văzut vântul, ci în aceea că l-a privit — că i-a dat inima. Credința nu s-a stins deodată; s-a mutat luarea-aminte, și odată cu ea a slăbit și credința. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre acest ceas că Petru trecuse peste primejdia cea mai mare, marea însăși, și a căzut la cea mai mică, la bătaia vântului; iar a fi lângă Hristos, adaugă el, nu-i este de folos celui care nu se apropie și cu credința [3]. De aceea rugăciunea neîncetată nu a fost rânduită ca o deprindere aleasă, pentru unii; ea este lucrarea prin care mintea rămâne așezată acolo unde o ține cuvântul.

„Doamne, scapă-mă!”

Scufundându-se, Petru nu ține cuvântare. Strigă trei cuvinte: „Doamne, scapă-mă!”. Nu are vreme de mai mult și nici nu-i trebuie.

Toată rugăciunea scurtă a Bisericii încape în acest strigăt. Nu lungimea vorbelor face rugăciunea auzită, ci faptul că cel ce o rostește știe cu adevărat că se îneacă. Petru se roagă bine fiindcă se roagă din nevoie adevărată, iar nevoia îi adună dintr-o dată toată ființa în două cuvinte. Cel care nu simte apa crescând poate rosti canoane întregi fără ca inima să se miște; cel care o simte rostește puțin și este auzit.

Rugăciunea lui Iisus a fost păstrată de Biserică tocmai în această scurtime: un Nume și o cerere de milă. Strigătul lui Petru nu este încă rugăciunea aceasta, dar are aceeași alcătuire — cheamă pe nume și cere ajutor — și primește îndată mâna întinsă.

Mâna și întrebarea

„Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat”. Nu l-a lăsat să se scufunde până la capăt, dar nici nu l-a scutit de scufundare. Petru a simțit apa. A trebuit s-o simtă, fiindcă altfel ar fi rămas cu părerea că merge prin sine, iar părerea aceasta îl costa mai mult decât udătura.

Apoi vine întrebarea: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Se cuvine băgat de seamă că Domnul nu-i zice necredinciosule. Îi zice puțin credinciosule, iar cuvântul recunoaște că era credință acolo, numai că nu ajunsese până la capătul drumului. Și se cuvine băgat de seamă și când se rostește mustrarea: după ce mâna l-a prins, nu înainte. Peste un om deja scos din primejdie, mustrarea poate fi primită. Așa lucrează Dumnezeu cu noi — întâi ne ridică, apoi ne arată de ce am căzut.

Mărturisirea din corabie

Abia după ce amândoi urcă în corabie se potolește vântul [5]. Rânduiala aceasta nu este întâmplătoare: liniștea vine la urmă, ca încheiere a lucrării, iar nu ca început al ei.

Iar cei din corabie I se închină și rostesc: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu”. Este întâia dată, în Evanghelia după Matei, când cei aflați împreună cu El în corabie Îl mărturisesc astfel. Noaptea de vânt potrivnic a lucrat ceea ce nu lucrase săturarea celor cinci mii: văzuseră pâinile înmulțindu-se și rămăseseră cu mintea la pâini; s-au temut pe mare, au auzit Numele, au văzut mâna întinsă — și au mărturisit.

Ce ne rămâne

Evanghelia de astăzi nu ne lasă făgăduința unei mări liniștite. Ucenicii au fost trimiși în furtună de Însuși Domnul, iar vântul s-a potolit abia la sfârșit. Ne lasă însă ceva de mai mare folos: în mijlocul nopții se aude un Nume, iar cel care își ține mintea la El umblă peste ceea ce ar trebui să-l înghită. Când mintea alunecă și apa începe să urce, mai rămâne un singur lucru de făcut, și este de ajuns — să strigi.

Note

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia L la Matei, 1. Ediția folosită: Scrieri, Partea a treia: Omilii la Matei, col. „Părinți și Scriitori Bisericești” 23, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 578.

[2] Ibidem, p. 579.

[3] Ibidem, p. 580–581.

[4] Textul liturgic al pericopei, așa cum se citește în biserică, spune că „corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri”. Edițiile sinodale ale Sfintei Scripturi redau versetul 24 în forma „la multe stadii departe de pământ”, urmând o altă tradiție a textului grecesc. Înțelesul rămâne același: corabia se afla departe de orice ajutor omenesc.

[5] Denumirea din calendar — Umblarea pe mare. Potolirea furtunii — cuprinde amândouă momentele pericopei de astăzi. Ea nu trebuie confundată cu potolirea furtunii din Matei 8, 23–27, unde Domnul Se afla în corabie împreună cu ucenicii și dormea.

[6] Rânduiala zilei: Duminica a 9-a după Rusalii, glasul al 8-lea, voscreasna a 9-a. Apostolul: I Corinteni 3, 9–17. Evanghelia: Matei 14, 22–34.