În multe case creștine se află o Sfântă Scriptură. Unii au primit-o în dar la Botez sau la Cununie, alții au moștenit-o de la părinți ori au cumpărat-o într-un ceas de căutare. Și totuși, mulți dintre noi o deschidem rar; iar când o deschidem, ne oprim descumpăniți după câteva pagini: de unde să încep? cum să înțeleg? ce fac atunci când nu înțeleg? Întrebarea cea mai adâncă nu este, așadar, cât citim din Scriptură, ci cum o citim.
La această întrebare, Biserica răspunde de două mii de ani în același fel: Scriptura se citește împreună cu Hristos și în Biserica Lui. Ea nu este doar un text pe care îl studiem, ci locul în care Dumnezeu iese în întâmpinarea omului. Iar acest fel de a citi nu este o teorie târzie a teologilor — el ne-a fost arătat chiar în ziua Învierii, pe un drum care cobora de la Ierusalim spre un sat numit Emaus.
Drumul spre Emaus
Sfântul Evanghelist Luca ne istorisește (Luca 24, 13–35) cum, în seara zilei Învierii, doi ucenici mergeau spre Emaus și vorbeau între ei despre toate cele petrecute în Ierusalim. Știau totul: prinderea, răstignirea, mormântul aflat gol în acea dimineață, vestea femeilor că El este viu. Aveau toate faptele — și totuși mergeau triști. „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel”, își mărturisesc ei durerea. Cunoșteau evenimentele, dar nu le înțelegeau.
Atunci Hristos Însuși S-a apropiat și a mers împreună cu ei, dar ceva le ținea ochii, ca să nu-L recunoască. I-a lăsat mai întâi să-și spună toată nedumerirea, apoi, „începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El”. Când s-au apropiat de sat, ucenicii L-au rugat: „Rămâi cu noi, că este spre seară”. Iar la cină, când a binecuvântat și a frânt pâinea, ochii li s-au deschis și L-au recunoscut — și în aceeași clipă El S-a făcut nevăzut. Abia atunci și-au spus unul altuia: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?” Și, sculându-se în același ceas, s-au întors la Ierusalim, la ceilalți apostoli.
În această întâmplare se vede, ca într-o icoană, tot ce face Biserica atunci când deschide Scriptura. Ucenicii aveau faptele, dar înțelegerea nu a venit din ei înșiși: ea s-a născut pe cale, în vreme ce Hristos mergea alături de ei și le deschidea Scripturile. De la cuvântul tâlcuit, drumul urcă spre inima care se aprinde, se împlinește la frângerea pâinii și se întoarce în Biserică — ucenicii nu rămân cu bucuria lor, ci se ridică și o duc în adunarea apostolilor.
Și încă ceva, care dă numele acestei categorii: verbul folosit de Evanghelist este chiar „a tâlcui”. Pe drumul spre Emaus, Hristos Însuși ne-a arătat modelul oricărei tâlcuiri creștine: Scripturile se deschid în lumina Persoanei și a lucrării Sale mântuitoare. Orice tâlcuire adevărată este chemată să meargă pe urmele acestui drum.
Scriptura trăiește în Biserică
Sfânta Scriptură nu a căzut din cer ca o carte gata legată. Ea s-a născut în sânul poporului lui Dumnezeu: Duhul Sfânt a grăit prin prooroci și prin apostoli, iar Biserica a primit, a păstrat și a recunoscut aceste scrieri ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. De aceea Scriptura nu poate fi despărțită de Biserica în care s-a născut, așa cum o scrisoare nu se lasă înțeleasă pe deplin în afara familiei căreia i-a fost trimisă. Sfântul Apostol Petru ne-o spune limpede: „nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia” (II Petru 1, 20).
În slujbe, Biserica respiră Scriptura. La Vecernie se cântă psalmi, iar la marile praznice se citesc paremii din Vechiul Testament; la Utreniile duminicilor și ale sărbătorilor ascultăm Evanghelia, iar la Sfânta Liturghie se citesc Apostolul și Evanghelia, urmate, potrivit rânduielii tradiționale, de predică — de tâlcuirea cuvântului auzit. Imnografia praznicelor citește Vechiul Testament în lumina lui Hristos: rugul aprins, marea despărțită în două, cuptorul Babilonului ne sunt arătate ca prevestiri ale întrupării și ale Învierii. Cine stă cu luare-aminte la slujbe primește, fără să bage de seamă, cea mai adâncă școală de tâlcuire a Scripturii.
Iar alături de slujbe stau Sfinții Părinți. Ei nu au fost mai întâi cărturari, ci oameni care au trăit cuvântul înainte de a-l explica; de aceea tâlcuirile lor cântăresc altfel decât părerile noastre. Sfântul Ioan Gură de Aur a tâlcuit Evangheliile și epistolele Sfântului Apostol Pavel; Sfântul Atanasie cel Mare a arătat cum se roagă creștinul cu Psalmii; Sfântul Teofilact al Bulgariei a lăsat Bisericii o tâlcuire limpede a celor patru Evanghelii, citită până astăzi. Când îi deschidem, nu căutăm propoziții răzlețe pe care să le prefacem în lege, ci gândirea de obște a Bisericii — acel cuget comun în care Părinți din veacuri și din locuri diferite mărturisesc aceeași credință.
Cei cinci pași ai unei tâlcuiri
Cum vom lucra, așadar, în articolele acestei categorii? Vom trece fiecare text prin aceiași cinci pași, pe care îi poate folosi orice creștin și la citirea sa de acasă.
Ascultăm mai întâi textul. Cine vorbește, cui vorbește, ce se petrece, ce cuvinte se repetă. Litera își cere ascultarea înainte de orice căutare de simboluri; nu sărim de la primul verset la „ce înseamnă pentru mine”.
Îi căutăm apoi împrejurarea. Cine a scris, către cine, în ce situație, la ce durere sau rătăcire răspunde. Epistolele, mai ales, nu sunt tratate abstracte: Sfântul Pavel scrie unor comunități vii, cu certuri, cu căderi și cu întrebări foarte asemănătoare cu ale noastre.
Îl citim în lumina lui Hristos. Miezul întregii Scripturi este Hristos: ne întrebăm ce ne descoperă pasajul despre Persoana și lucrarea Lui mântuitoare și cum se leagă de Întrupare, Cruce și Înviere. Așa a tâlcuit El Însuși Scripturile pe drumul spre Emaus și așa le citește Biserica până astăzi.
Îl ascultăm în Biserică. Căutăm locul textului în slujbe, în praznice, în cântări și în icoane, și îi ascultăm pe Părinții care l-au tâlcuit înaintea noastră.
Îl aducem, în sfârșit, în viață. Ce pocăință se naște din el, ce rugăciune, ce faptă. O tâlcuire care nu atinge viața rămâne un exercițiu al minții; cea adevărată se cunoaște după roade — inima se încălzește, rugăciunea se înviorează, iar aproapele începe să fie privit cu alți ochi.
Ce va cuprinde această categorie
Cu acest articol deschidem pe OrtodoxWay o categorie nouă: Tâlcuiri biblice ortodoxe. Vom începe cu Evangheliile, și mai ales cu Evanghelia după Luca — de la Buna Vestire și Nașterea Domnului, trecând prin Fericiri, prin pilda samarineanului milostiv și a fiului risipitor, până la Cină, Cruce și la drumul spre Emaus cu care am pornit astăzi. Întrebarea care ne va călăuzi la fiecare pasaj va fi mereu aceeași: ce ne arată el despre Hristos și despre felul în care omul intră în comuniune cu El?
Vom intra apoi în Psaltire, școala de rugăciune a Bisericii, unde vom tâlcui psalmii pe care slujbele îi pun cel mai des pe buzele noastre — înaintea tuturor, Psalmul 50 al pocăinței (după numerotarea Septuagintei, păstrată în Ortodoxie). Faptele Apostolilor ne vor fi apoi punte către epistole: vom vedea cum s-a născut Biserica și cine erau comunitățile cărora le scriau Sfinții Apostoli, pentru ca scrisorile lor să nu ne mai pară căzute din cer, fără adresă și fără împrejurare. Iar în epistole vom căuta răspuns la întrebarea cum se trăiește viața în Hristos — în familie, în comunitate, în încercări.
Inima care arde
Semnul citirii adevărate nu este mulțimea cunoștințelor adunate și nici căutarea unei emoții neobișnuite, ci inima care se deschide spre Dumnezeu și viața care începe să se schimbe. Ucenicii de la Emaus nu vor fi ținut minte, poate, toate proorociile pe care li le-a tâlcuit Domnul pe cale; dar inima lor s-a aprins, pașii lor s-au întors din drum și gura lor a mărturisit. Acolo unde citirea Scripturii naște rugăciune, pocăință, iubire față de aproapele și dor de Sfânta Împărtășanie, acolo Hristos merge alături de noi pe cale.
De aceea, cel mai potrivit început pentru această categorie nu este un îndemn la studiu, ci unul la citire. Deschide în seara aceasta Evanghelia după Luca și citește rar, fără grabă, capitolul 24. Roagă-te scurt înainte — „Doamne, deschide-mi ochii, ca să Te cunosc în Scripturi” — și lasă cuvântul să-și facă lucrarea. Iar dacă, pe drum, inima începe să se încălzească și viața să se schimbe, vei înțelege că nu citești singur.