Apostolul — I Corinteni 1, 10–17
Fraților, vă îndemn, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să vorbiți la fel și să nu fie dezbinări între voi; ci să fiți cu totul uniți în același cuget și în aceeași înțelegere; căci, frații mei, despre voi, prin cei din casa lui Hloe, mi-a venit știre că la voi sunt certuri. Și spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apolo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărțit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau ați fost botezați în numele lui Pavel? Mulțumesc lui Dumnezeu că pe nici unul din voi n-am botezat, decât pe Crispus și pe Gaius, ca să nu zică cineva că ați fost botezați în numele meu. Am botezat și casa lui Ștefanas; afară de aceștia nu știu să mai fi botezat pe altcineva. Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înțelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos.
Vestea din Corint
Pavel se afla la Efes când au venit oamenii din casa lui Hloe. Aduceau vești din Corint, din comunitatea în care propovăduise și rămăsese un an și șase luni. Vestea era că oamenii de acolo se împărțiseră în tabere și își legau fiecare numele de câte un om.
Unul dintre numele rostite era al lui.
Sunt puține lucruri mai amare pentru un om decât să afle că ceea ce a făcut cu mâna lui se rupe, și că se rupe folosindu-i numele. Pavel avea la îndemână toate mijloacele. Îi zidise, îi botezase pe unii dintre ei, era apostol. Putea să scrie o scrisoare care să pună lucrurile la loc prin greutatea autorității lui.
Scrisoarea pe care o scrie merge exact în cealaltă direcție. În răspunsul pe care îl dă aici merge tocmai pe dos: în loc să-și întărească tabăra, se ferește să iasă în față.
Cum începe
Nu începe cu mustrare, ci cu rugăminte, și îi roagă pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur se oprește aici și spune ceva ce se potrivește oricărei certări: cine e certat aspru de la început se face fără rușine și nu mai poate fi îndreptat, pe când omul pregătit prin vorbe blânde își pleacă grumazul. Pavel voia să-i îndrepte, nu să-i învingă.
Apoi spune de la cine a aflat: de la cei din casa lui Hloe. Nu dă niciun nume de om. Numește o casă întreagă, și Hrisostom vede în asta o purtare de grijă — dacă ar fi numit pe cineva, acela ar fi fost vânat, iar el se uită deopotrivă la folosul celor mustrați și la siguranța celui care a vorbit.
Vine apoi lista taberelor: unul zice că e al lui Pavel, altul al lui Apolo, altul al lui Chefa. Aici se vede cel mai limpede ce fel de om scria. Își pune numele lui întâi și pe al lui Petru la urmă. Hrisostom explică de ce: ca nimeni să nu creadă că vorbește din invidie și că apără cinstea lui împotriva altora. Primește el cel dintâi toată lovitura.
Și mai face ceva. Numele celor care dezbinaseră cu adevărat biserica nu le rostește deloc. Le ascunde, spune Hrisostom, în dosul numelor apostolice, ca după o perdea. Adică îi acoperă pe vinovați cu propriul lui nume, ca să aibă unde să se întoarcă fără să fie arătați cu degetul.
Cele trei întrebări
Urmează trei întrebări scurte, puse una după alta.
S-a împărțit Hristos? Hrisostom o tălmăcește fără menajamente: ați tăiat pe Hristos și I-ați împărțit trupul.
Au doară Pavel s-a răstignit pentru voi? Aici merită văzut ce a lăsat deoparte. Putea să întrebe: au doară Pavel a făcut lumea? Au doară Pavel v-a adus la viață din neființă? Le lasă pe amândouă și alege crucea, fiindcă facerea lumii arată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, dar pogorârea până la cruce o arată mai mare. Și nu întreabă dacă Pavel a murit pentru ei, ci dacă s-a răstignit, punând și felul morții.
Au întru numele lui Pavel v-ați botezat? Întrebarea e așezată cu grijă. Nu întreabă cine v-a botezat, ci în numele cui. Deosebirea aceasta ține toată învățătura despre botez: nu se caută cel care a botezat, ci Cel chemat la botez, fiindcă Acela iartă păcatele.
Mulțumesc lui Dumnezeu că n-am botezat
Vine apoi propoziția care sună ciudat în gura unui apostol. Pavel mulțumește lui Dumnezeu că n-a botezat aproape pe nimeni dintre ei.
Hrisostom ține să lămurească îndată ce se surpă prin cuvintele acestea. Botezul rămâne lucru mare, iar Hrisostom spune apăsat că fără el nu se dobândește Împărăția. Ce se surpă e trufia celor care se socoteau mari fiindcă botezau, iar lămurirea e simplă: lucrul cel mare nu-l face cel ce botează, ci Cel ce este chemat.
Iar teama lui Pavel era foarte concretă. Dacă în jurul unor slujitori mai puțin însemnați se născuseră tabere, ce s-ar fi întâmplat dacă numele lui ar fi stat pe botezul multora? Cei botezați de el i-ar fi luat numele. Așa că se bucură că n-a botezat mulți, ca nimeni să nu-și facă din asta titlu de partidă.
Aici se smerește a doua oară. Întâi în lista taberelor, unde și-a pus numele primul ca să încaseze el lovitura. Acum la botezuri, unde se bucură că nu le-a dat prilej să se lege de el.
Și nu întru înțelepciunea cuvântului
A treia oară e cea mai grea, și mulți se opresc cu citirea înainte de ea.
Pavel spune că Hristos nu l-a trimis să boteze, ci să binevestească — și adaugă îndată: nu întru înțelepciunea cuvântului, ca să nu se facă zadarnică crucea lui Hristos.
Hrisostom arată că apostolul se întoarce aici împotriva altei trufii. Celor care se făleau că botează le vorbise blând, atingându-i doar din câteva vorbe. Celor care se făleau cu învățătura lor le aplică lovitura din capul locului.
Argumentul lui e neașteptat de tăios. Dacă înțelepciunea lumii se luptă cu crucea, atunci nu numai că nu e de lăudat cu ea, ci ar trebui ascunsă. De aceea cei dintâi propovăduitori n-au fost aleși dintre retorii și filosofii vestiți — nu fiindcă harul s-ar împotrivi învățăturii, ci ca biruința să nu fie pusă pe seama măiestriei omenești. Cuvântul era întărit tocmai de cei pe care lumea nu-i putea socoti biruitori prin arta vorbirii.
Vine îndată și împotrivirea, pe care Hrisostom și-o pune singur: dacă e așa, de ce l-au trimis la corinteni pe Apolo, care era învățat? Răspunde că nu pentru puterea vorbelor lui, ci fiindcă era tare în Scripturi și înfrunta pe iudei. Ce se caută e altceva: cei dintâi semănători ai Evangheliei n-au fost oameni învățați.
Și povestește ceva ce văzuse el însuși, o scenă care se repetă și astăzi. Auzise un creștin certându-se cu un elin despre Pavel și Platon, iar fiecare apăra, fără să bage de seamă, poziția celuilalt. Elinul se străduia să dovedească faptul că Pavel a fost neînvățat. Creștinul se străduia să dovedească faptul că Pavel era mai învățat decât Platon. Fără să vrea, spune Hrisostom, argumentul elinului slujea mai bine Evangheliei decât apărarea creștinului, fiindcă dacă Pavel l-ar fi întrecut pe Platon în învățătură, atunci s-ar putea zice pe drept că a biruit prin măiestria vorbei, nu prin har. Dacă a fost neînvățat și l-a covârșit totuși, biruința e strălucită.
De trei ori la rând, deci, același om se ferește să iasă în față. Își pune numele întâi în lista taberelor, ca lovitura să cadă pe el. Mulțumește că n-a botezat, ca să nu se lipească nimeni de el. Și leapădă frumusețea vorbirii, ca nimeni să nu creadă că a biruit prin ea. Motivul îl spune el însuși la capăt: ca să nu se facă zadarnică crucea lui Hristos.
Trebuie pusă aici și o îngrădire, fiindcă locul acesta se folosește des greșit. Unirea pe care o cere Pavel nu e nepăsare față de adevăr. Hrisostom spune apăsat că la Corint ruptura nu se născuse din credință, ci din ambiție și din alipirea pătimașă de oameni. Apostolul nu cere împăcarea adevărului cu rătăcirea; cere vindecarea rivalităților dintre cei care mărturisesc aceeași credință.
Evanghelia — Matei 14, 14–22
În vremea aceea Iisus a văzut mulțimea de oameni și I s-a făcut milă de ei și a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El și I-au zis: Locul este pustiu și vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate să-și cumpere mâncare. Iisus, însă, le-a răspuns: N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești. Și El a zis: Aduceți-Mi-le aici. Și poruncind să se așeze mulțimile pe iarbă și luând cele cinci pâini și cei doi pești, și privind la cer, a binecuvântat și, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat și au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii. Și îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor.
După vestea morții lui Ioan
Lectura zilei începe cu Iisus ieșind la mulțime. Ce s-a petrecut mai înainte stă în versetul dinaintea ei, iar Sfântul Ioan Gură de Aur pornește de acolo, fiindcă fără el scena rămâne fără temei.
Lui Iisus tocmai I se adusese vestea că Ioan Botezătorul fusese ucis, și S-a dat la o parte, într-un loc pustiu. Hrisostom spune că Se retrage adesea și că voia ca multe dintre faptele Lui să se petreacă după rânduiala omenească, nu din lipsă de putere, ci fiindcă nu-Și descoperea pretutindeni Dumnezeirea în același chip. Mulțimile află și pornesc după El pe jos, din cetăți; nu le-a înfricoșat ce i se întâmplase lui Ioan.
De aici încolo urmăm ce se citește. Iese la ele, și în loc să Se ferească, I se face milă și le vindecă bolnavii.
Se face seară. Locul e pustiu, oamenii n-au ce mânca, și nimeni nu cere nimic. Hrisostom se oprește asupra acestei tăceri: dragostea lor de a fi alături de Hristos îi făcuse să uite și de mâncare. Ucenicii vin și cer un singur lucru — să fie slobozite mulțimile ca să-și cumpere de mâncare din sate.
Atunci vine cuvântul: dați-le voi să mănânce.
Nu spune că le va da El, fiindcă n-ar fi fost crezut. Sfântul Teofilact adaugă pricina: îi lasă pe apostoli să mărturisească singuri că n-au nimic, ca să se vadă limpede că minunea vine din nevoie, nu din dorința de a fi văzut.
Ucenicii răspund că au cinci pâini și doi pești. Merită privit numărul: erau doisprezece oameni, iar atâta aveau pentru hrana lor. Și nici puținul acela nu l-au ținut pentru ei, ci l-au dat când li s-a cerut, fără să întrebe din ce vor mânca ei înșiși.
Pâinea
Hristos ia pâinile, privește la cer și binecuvântează.
Aici Hrisostom pune întrebarea care sperie de obicei. De ce Se roagă pentru o minune atât de mică, El, Care înviase morți și potolise marea fără să Se roage? Răspunsul lui merge pe două căi deodată, și niciuna nu spune că Fiul ar primi din afară o putere care I-ar lipsi. Minunile mari le face cu puterea Sa, ca să se cunoască Dumnezeirea. La cele mici ridică ochii, ca să se cunoască și că de la Tatăl a venit. Pe amândouă trebuia să le știm. Iar pe deasupra ne învață un lucru mărunt și zilnic: să nu ne așezăm la masă până nu mulțumim Celui ce ne-a dat hrana.
De ce nu face pâine din nimic? Ca să închidă gura marcioniților și a maniheilor, care despărțeau lumea văzută de Dumnezeul cel bun și o dădeau altei obârșii. Înmulțind pâini care există, arată cu fapta că El e Cel ce face pământul să rodească și apele să scoată viețuitoare. Nu e minune mai mică a scoate roade din pământ decât a face din cinci pâini atâtea.
Și pustia e aleasă. Acolo face minunea, spune Hrisostom, ca nimeni să nu creadă că s-a adus ceva dintr-un sat din apropiere.
Urmează partea la care el stăruie cel mai mult. Prin ucenici așază mulțimile pe iarbă. Din mâinile lor ia pâinile. Frânge și dă ucenicilor, iar ucenicii mulțimilor. Rânduiala aceasta are un rost: ca fiecare apostol să fie martor al minunii prin ce a spus și prin ce a făcut, și ca mâinile lor să fie martore. Iar Hrisostom descrie ce s-a petrecut acolo printr-o imagine pe care n-o uiți: pâinile izvorau în mâinile ucenicilor.
La sfârșit rămân firimituri, nu pâini întregi, ca să se știe că sunt tocmai ce a mai rămas din pâinile acelea. Teofilact adaugă că prisosința arată că minunea nu s-a făcut după nălucire. Despre cele douăsprezece coșuri, amândoi văd că astfel avea să poarte unul și Iuda, rămânând și el martor. Teofilact adaugă că, purtând minunea în mâini, ar fi trebuit să nu alerge fără frâu spre vânzare.
Așezarea pe iarbă, hrana simplă și aceeași pentru toți, fără masă deosebită pentru cei cu vază — Hrisostom le citește pe toate ca învățătură. Hristos nu voia numai să sature trupurile, ci să învețe și sufletele smerenia, înfrânarea și dragostea.
Teofilact citește scena și după înțelesul cel înalt. Irod, care în tâlcuirea duhovnicească închipuie cugetarea trupească, tăiase capul lui Ioan, capul proorocilor; de aceea pleacă Iisus în loc pustiu, adică la neamurile lipsite până atunci de cunoașterea lui Dumnezeu, și acolo întâi vindecă, apoi hrănește. Fiindcă, spune el, dacă nu ne iartă păcatele și nu ne vindecă prin Botez, nu ne hrănește cu Sfintele Taine. E o citire tipologică: înmulțirea pâinilor nu e încă așezarea Euharistiei, dar o vestește.
La versetul din urmă, Hristos silește pe ucenici să intre în corabie. În cuvântul a silit Teofilact vede cât de greu se despărțeau de El, fiindcă voiau pururea să fie împreună cu Dânsul. Iar mulțimile le slobozește, nevrând să le ducă după El, ca să nu Se pară iubitor de slavă deșartă.
Surse
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XLIX (PSB 23, Scrieri III).
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola I către Corinteni, Omilia III.
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, capitolul 14.
Cărți recomandate
Patru volume pentru aprofundarea Apostolului și a Evangheliei acestei duminici.
