Duminica a XII-a după Rusalii (Matei 19, 16-26), la Odovania Adormirii Maicii Domnului
Duminica de azi și cele două Evanghelii
La 23 august se întâlnesc două rânduieli. Cea dintâi este a duminicii de rând, a douăsprezecea după Rusalii, cu Apostolul din 1 Corinteni 15, 1-11 și cu Evanghelia întâlnirii Domnului cu tânărul bogat (Matei 19, 16-26). A doua este a odovaniei Adormirii, căreia îi aparține pericopa praznicelor Născătoarei de Dumnezeu (Luca 10, 38-42; 11, 27-28). Cât se citește din fiecare la Liturghie ține de rânduiala locului, dar amândouă sunt ale acestei zile.
Odovania este ziua în care se încheie praznicul început la 15 august. Nu adaugă o a doua Adormire, ci o închide pe cea dintâi. Este ultima zi în care rânduiala bisericească se mai află înăuntrul sărbătorii: cântările Adormirii se reiau, troparul se cântă din nou, iar după aceea ele ies din slujbele zilnice. Anul acesta odovania cade duminica, așa încât cele două rânduieli se împletesc, iar Adormirea se aude sub lumina Învierii.
Așezate una lângă alta, cele două Evanghelii se citesc una prin cealaltă. Un om vine la Hristos și întreabă ce îi mai lipsește; iar în cealaltă Evanghelie Domnul rostește: „un singur lucru trebuie”.
Un om care întreabă despre viața veșnică
Cei mai mulți dintre cei care s-au apropiat de Hristos în Evanghelii cereau vindecare, pentru ei sau pentru ai lor. Tânărul acesta cere altceva. El întreabă despre viața veșnică și întreabă cu o grabă pe care Evanghelia după Marcu o păstrează: aleargă, îngenunchează și cere (Marcu 10, 17).
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind Evanghelia aceasta, începe de la ceea ce urmează să surpe totul. Mare este tirania bogăției, zice el, și se vede tocmai de aici: chiar dacă un om ar fi întreg în toate celelalte, patima aceasta singură le strică pe toate. De aceea a numit-o și Apostolul Pavel rădăcina tuturor relelor (1 Timotei 6, 10).
Iar despre tânărul care întreabă, tot Sfântul Ioan dă o icoană care rămâne în minte: pământul era bun și gras, dar mulțimea spinilor a înăbușit sămânța.
„De ce-Mi zici bun?”
Cuvântul Domnului — „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” — a fost folosit de arieni împotriva dumnezeirii Fiului, și tocmai de aceea Părinții l-au cercetat cu luare-aminte.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată mai întâi de ce răspunde Domnul astfel: tânărul se apropiase de El ca de un om, ca de unul dintre învățătorii Legii, și a primit un răspuns pe măsura felului în care întrebase. Hristos nu Se scoate însă pe Sine din rândul celor buni. El nu a zis „Eu nu sunt bun”, ci „nimeni nu este bun”, adică nimeni dintre oameni, și aceasta prin asemănare cu bunătatea lui Dumnezeu. A adăugat „decât numai Unul Dumnezeu”, și nu „decât numai Tatăl Meu”, fiindcă tânărului nu i Se descoperise încă. Iar rostul întregului răspuns este pedagogic: îl dezlipește de lingușire și îl leagă de Dumnezeu, ca să caute nu un dascăl bun între dascăli, ci izvorul bunătății.
Teofilact adaugă temeiul: omul nu este bun după fire, fiindcă se schimbă și se abate lesne, iar bunătatea omenească, pusă alături de bunătatea lui Dumnezeu, se socotește drept nimic.
Poruncile numărate și porunca nemăsurată
Domnul îi înșiră poruncile: să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta. Toate privesc purtarea față de aproapele. Peste ele Domnul așază una care nu se numără între cele zece, ci le cuprinde: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Levitic 19, 18).
Tânărul răspunde că le-a păzit din tinerețile lui și întreabă mai departe: „Ce-mi mai lipsește?”
Aici Teofilact face o observație care taie adânc. Unii, zice el, îl învinuiesc de laudă de sine, fiindcă un om bogat nu are cum să fi împlinit porunca iubirii aproapelui: cine își iubește aproapele ca pe sine însuși nu rămâne mai bogat decât aproapele său. Tânărul socotea că a păzit toate poruncile, și nu băgase de seamă că tocmai cea din urmă, cea pe care Domnul o adăugase, îl osândea. Ținuse litera și nu văzuse ce cere ea.
„Un lucru îți mai lipsește”
Evanghelia după Marcu păstrează răspunsul în forma cea mai limpede: „Un lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează Mie” (Marcu 10, 21).
Domnul cere două lucruri, iar Părinții stăruie asupra amândurora.
Cel dintâi este despărțirea de avere. Teofilact observă că se cere dintr-odată: Domnul nu a zis „dă mereu la săraci”, păstrând ceva din care să dai iarăși, ci „vinde” și „dă”, ca să rămâi golit. Milostenia repetată păstrează stăpânul; vinderea îl desființează.
Al doilea este urmarea. Teofilact spune de ce a fost adăugată: fiindcă sunt unii care își împart averea și trăiesc mai departe în toată necurăția. Golirea de avuție deschide un loc, dar nu-l umple. Sfântul Ioan Gură de Aur duce cererea până la capăt: nu ajunge să disprețuiești bogăția, ci trebuie să hrănești pe săraci și, mai presus de toate, să urmezi lui Hristos, adică să te faci gata de moarte în fiecare zi, după cuvântul „cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze” (Matei 16, 24). Lepădarea de bani, zice el, este lucrul cel mai mic dintre cele două.
Tânărul aude și pleacă. Evanghelistul dă pricina într-o singură propoziție: „căci avea multe avuții”. Sfântul Ioan observă și aici ceva: nu a mai răspuns nimic. Cel care venise alergând și întrebând nu mai are ce zice. Patima nu se ceartă cu Hristos; pur și simplu îl duce pe om afară.
Cămila și urechea acului
Urmează cuvântul care i-a înspăimântat pe ucenici: „Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu.”
Sfântul Ioan Gură de Aur și Teofilact citesc aici o imposibilitate, nu o greutate. Sfântul Ioan Gură de Aur arată mișcarea cuvântului: Domnul a spus întâi că este greu, apoi, mergând mai departe, a arătat că este cu neputință, și încă în cel mai înalt grad cu neputință. Teofilact spune la fel: vezi cum întâi a numit-o greutate, iar aici neputință deplină.
Tocmai fiindcă este atât de aspru, cuvântul acesta a fost înmuiat de-a lungul veacurilor pe două căi, iar amândouă merită cercetate.
Cea dintâi schimbă cămila în funie. Se spune că în locul cuvântului grecesc pentru cămilă ar sta unul aproape la fel, care numește parâma groasă cu care corăbierii leagă ancorele. Teofilact cunoaște părerea și o dă mai departe ca pe a altora — „unii zic” — fără să o facă a sa. Iar acolo unde tâlcuiește aceeași întâmplare istorisită de Luca, arată că schimbarea nu ajută la nimic: nici cămila, nici funia corăbiei nu trec prin urechea acului. Neputința rămâne întreagă.
A doua cale este mai răspândită și mai înșelătoare. Se spune că „urechea acului” ar fi fost numele unei portițe din zidul Ierusalimului, atât de strâmtă încât cămila trecea prin ea numai descărcată de poveri și în genunchi. Explicația este frumoasă și se predică des, dar nu are temei. Nu se cunoaște niciun izvor din vremea Mântuitorului sau dinaintea Lui care să numească astfel vreo poartă a Ierusalimului. Un studiu apărut în New Testament Studies (2022) a urmărit obârșia legendei: cea mai veche mărturie cunoscută este o glosă anonimă păstrată în Catena aurea a lui Toma de Aquino și atribuită lui Anselm de Canterbury, din veacul al XI-lea ori al XII-lea; o găsim apoi la Hugo de Saint-Cher în veacul al XIII-lea și la pelerinul Ioannes Poloner în al XV-lea, iar în veacul al XIX-lea s-a răspândit până a ajuns să fie luată drept tâlcuire primită.
Același studiu limpezește și o atribuire greșită care circulă mult: se spune adesea că Teofilact ar fi izvorul legendei porții. El nu vorbește nicăieri despre vreo poartă. Ceea ce s-a atribuit unui tâlcuitor răsăritean este, de fapt, o glosă apuseană târzie.
Merită spus de ce contează. Legenda porții mută cuvântul din neputință în greutate, iar de aici urmează o socoteală liniștitoare: dacă este numai greu, atunci se poate cu osteneală omenească. Varianta funiei schimbă imaginea, dar la Teofilact nu schimbă încheierea, fiindcă nici funia nu trece prin urechea acului. Însă Domnul nu i-a lăsat pe ucenici la o osteneală. Le-a lăsat un cuvânt care le-a tăiat orice nădejde în ei înșiși, ca să le poată da nădejdea cea adevărată.
„La Dumnezeu toate sunt cu putință”
Ucenicii s-au înspăimântat și au întrebat: „Dar cine poate să se mântuiască?”
Întrebarea aceasta pare ciudată din partea unor oameni săraci. Sfântul Ioan Gură de Aur explică spaima prin milă: ei se temeau pentru toți, luând asupra lor inima dascălilor. Teofilact spune la fel — nu întrebau pentru ei, ci pentru toată lumea.
Clement Alexandrinul, care a lăsat una dintre cele mai vechi tâlcuiri întinse ale acestei întâlniri, dă o a doua pricină. Ucenicii lăsaseră mrejele, undițele și luntrile, adică tot ce aveau, și nădăjduiau în sărăcia lor. Dar când au auzit cuvântul, și-au dat seama că nu se lepădaseră încă de patimi, și au început să se teamă. Căci bogat este și cel ce are avuție, și cel ce este plin de patimi, iar amândoi sunt opriți de la ceruri. Se poate găsi un sărac care cerșește pâinea de fiecare zi și este beat de pofte, precum se poate găsi un om cu avere care este cumpătat și sărac în plăceri.
Răspunsul Domnului — „La oameni aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” — a fost înțeles greșit poate mai des decât cuvântul despre cămilă. Sfântul Ioan Gură de Aur înlătură de la început această înțelegere: Hristos nu a spus-o ca să lași lucrul și să te tragi înapoi ca dinaintea unei imposibilități, ci ca, măsurând cât de mare este fapta, să alergi la ea cu râvnă și să ceri de la Dumnezeu ajutor în luptă.
Amândoi arată apoi cum se începe, și aici tâlcuirea patristică devine deodată blândă.
Sfântul Ioan Gură de Aur povățuiește să nu ceri totul dintr-odată, ci să urci treptat scara aceasta care duce la cer, tăind mai întâi cele de prisos; cine începe astfel merge mai departe mai ușor. Iar celui care se întreabă cum se poate stinge pofta, îi pune înainte o icoană luată din medicină: la cei cuprinși de friguri, fierea amară nu se potolește prin mâncare și băutură, ci se aprinde; tot așa lăcomia nu se stinge prin adăugare, ci prin lipsire. Cel ce disprețuiește avuția își liniștește pofta; cel ce adaugă la ea o înfierbântă, și după zece mii de talanți dorește încă pe atât.
Teofilact numără treptele: cine începe doar să se oprească din lăcomie va înainta la împuținarea prisosului, iar de acolo va ajunge să se lipsească și de cele de trebuință, și va spori pe cale, lucrând Dumnezeu împreună cu el.
Cuvântul acesta din urmă — „lucrând Dumnezeu împreună cu el” — este cheia întregii pericope. Neputința rămâne neputință; ceea ce se schimbă este că omul nu mai lucrează singur.
Bogăția care nu se vede
Dacă bogăția ar fi doar ceea ce se numără, Evanghelia aceasta ar privi puțini oameni. Tradiția ascetică o citește altfel.
Sfântul Ioan Scărarul așază iubirea de arginți în Cuvântul al XVI-lea al Scării și o numește tiran cu mii de capete, arătând că cel stăpânit de ea se închină chipurilor cioplite în locul lui Dumnezeu. Patima nu se măsoară în ce ai, ci în ce te ține.
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria (Părintele Cleopa Ilie, †1998) spune același lucru cu o asprime care nu lasă loc de scăpare: sunt mulți oameni săraci în lume, unii chiar fără familie, și totuși nu urmează lui Hristos din toată inima, fiindcă nu se pot lepăda de patimile cele ascunse — de gândul mândriei, de slava deșartă, de desfrânare, de iubirea de bani, de lenevire și mai ales de voia proprie. Cine nu se leapădă de voia sa, zice el, nu poate face voia lui Hristos și nu-L poate purta într-o inimă plină de idolii patimilor.
Tot Sfântul Cleopa deosebește cele două căi pe care le arată Evanghelia de azi. Cea dintâi este calea poruncilor, datoare tuturor, și pe ea răspunde Domnul la începutul convorbirii: „de vrei să intri în viață, păzește poruncile”. A doua este calea desăvârșirii, pe care Evanghelia o numește a sfaturilor, și care nu se poruncește, ci se propune: „de voiești să fii desăvârșit”. Pe aceasta au mers apostolii, mucenicii și cuvioșii, iar ea cere amândouă treptele — sărăcia de bunăvoie și urmarea lui Hristos.
Deosebirea aceasta ne scutește de două rătăciri deodată. Nu îngăduie mireanului să creadă că Evanghelia nu-l privește, fiindcă porunca iubirii aproapelui i s-a spus și lui în aceeași convorbire. Și nu îngăduie nimănui să socotească desăvârșirea drept o faptă mai mare adăugată la celelalte, de vreme ce ea începe cu o golire.
Cel care a auzit această Evanghelie și nu a plecat întristat
Cuvântul acesta a scos un om din lume și a deschis pustia.
Sfântul Atanasie cel Mare povestește, în Viața Cuviosului Antonie, că Antonie avea vreo optsprezece sau douăzeci de ani când i-au murit părinții, lăsându-l cu grija surorii mai mici și a casei. Nu trecuseră șase luni când, mergând ca de obicei la biserică, se gândea pe drum cum apostolii au lăsat toate și au urmat Mântuitorului. A intrat în biserică tocmai când se citea Evanghelia, și a auzit cuvântul Domnului către bogat: „De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; și vino, urmează-Mi.” I s-a părut că citirea se făcuse pentru el. A ieșit și a dat pământul sătenilor. Iar mai târziu, auzind alt cuvânt — „nu vă îngrijiți de ziua de mâine” —, a împărțit și ce mai rămăsese și a încredințat-o pe sora sa unor fecioare cunoscute.
Aceleași cuvinte, aceeași citire, două răspunsuri. Unul a plecat întristat, celălalt a plecat golit. Antonie nu a fost cel dintâi care s-a nevoit — însăși Viața lui povestește că a mers să învețe de la un bătrân care trăia singur din tinerețile sale, și de la alți nevoitori din împrejurimi. Dar din răspunsul lui avea să crească pustia Egiptului, așa cum a cunoscut-o mai apoi Biserica.
„Un singur lucru trebuie”
Aici intră a doua Evanghelie a zilei.
Marta primește pe Domnul în casa ei și se silește cu multă slujire, iar Maria șade la picioarele Lui și ascultă. Când Marta se plânge, Domnul îi răspunde: „Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie; iar Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 41-42).
Cele două Evanghelii se ating chiar în cuvintele lor. Tânărul avea „multe avuții”; Marta se silea „pentru multe”. Tânărul întreabă „ce-mi mai lipsește”, iar Domnul îi răspunde, în Evanghelia după Marcu, „un lucru îți mai lipsește”; Martei îi spune „un singur lucru trebuie”. Ceea ce lipsește nu este o faptă adăugată la celelalte, ci Cel pentru care se lasă celelalte.
Evanghelia praznicului merge mai departe. O femeie din mulțime strigă: „Fericit este pântecele care Te-a purtat!” Iar Domnul răspunde: „Așa este, dar fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc” (Luca 11, 27-28). Răspunsul acesta pare la întâia auzire că micșorează lauda adusă Maicii Sale. El o adâncește. Biserica citește Evanghelia aceasta la praznicele Născătoarei de Dumnezeu tocmai fiindcă vede în ea pe cea dintâi care a ascultat cuvântul și l-a păzit, mai înainte de a-L purta cu trupul: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38).
Puse una lângă alta, cele două Evanghelii arată aceeași chemare primită în două feluri. Tânărul păzise poruncile; când însă Hristos nu i-a mai cerut ceva, ci pe el însuși, a plecat. Maica Domnului nu știa unde o va duce cuvântul ei — neînțelegerea celor din jur, fuga în Egipt, sabia vestită de Simeon, Crucea Fiului — și totuși nu l-a luat înapoi.
Unde duce alegerea
Ultima propoziție a Evangheliei duminicale se aude altfel în ziua aceasta.
Nimic nu-i este omului mai cu neputință decât să biruiască moartea. Nu se poate mântui singur, nu se poate scula singur din mormânt. Iar praznicul care se încheie astăzi vestește tocmai lucrul acesta: ceea ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu. De aceea troparul Adormirii nu se oprește la mormânt, ci cântă mutarea: „Mutatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții.”
Întrebarea tânărului rămâne întrebarea fiecăruia dintre noi, iar ea nu se pune o singură dată, ci ori de câte ori Hristos cere ceva ce nu suntem gata să dăm. Răspunsul se aude astăzi de două ori: o dată înaintea unui om care nu l-a primit și o dată în casa Martei — un singur lucru trebuie.
Imagine: icoana Tânărul bogat, prin Ziarul Lumina.
Cărți recomandate
Patru volume despre pildele lui Hristos, Sfântul Antonie, Scara și cuvintele Sfântului Cleopa.
