Un sfat vechi și pe jumătate adevărat
Umblă printre oameni un sfat care pare înțelept: dacă vrei să-ți păstrezi un prieten, nu-i da bani cu împrumut. Cine l-a rostit întâia oară văzuse ceva adevărat. Prietenii se pierd așa, și se pierd des. Omul dă din bunăvoință, celălalt întârzie, pe urmă se ferește, pe urmă începe să ocolească strada; iar cel care a dat se trezește că îl caută pe fugarul acesta cu o socoteală în mână, acolo unde până mai ieri avea un frate.
Sfatul are dreptate în ce a văzut. Greșește în ce a hotărât din ce a văzut. Scriptura cunoaște de multă vreme paguba aceasta, o descrie mai amănunțit decât o descriu vorbele oamenilor și ajunge la altă încheiere.
Ce se schimbă între doi oameni când trec banii
Pilda lui Solomon spune limpede ce se petrece: „Bogatul stăpânește pe cei săraci, și cel ce împrumută este slujitor celui de la care se împrumută” (Pilde 22, 7).
Aici stă rădăcina lucrului. Împrumutul nu adaugă ceva la prietenie, ci o preface. Doi oameni care stăteau față în față, deopotrivă, ajung unul deasupra și altul dedesubt. Cel care a dat capătă un drept, iar dreptul acesta îi îngăduie să ceară, să numere zilele, să întrebe. Cel care a luat capătă o obligație, iar obligația îl face să se rușineze, să amâne răspunsul, să caute scuze. Nici unul dintre ei n-a voit asta. S-a făcut singură, prin firea lucrului.
De aceea prietenia se strică. Nu fiindcă banii ar fi răi, ci fiindcă între prieteni s-a strecurat o socoteală, iar socoteala are legile ei, care nu sunt legile prieteniei. Un frate nu ține catastif. Un creditor ține.
Un scriitor de acum două mii de ani descrie exact ce vedem astăzi
Capitolul 29 din Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, este cel mai amănunțit text scripturistic despre împrumut. Cine îl citește astăzi are impresia că a fost scris săptămâna trecută.
Sirah începe cu ce trebuie făcut: „Împrumută pe aproapele tău în vremea lipsei lui; și iarăși înapoiază aproapelui la vremea sa” (Sirah 29, 2). Două porunci într-un singur verset, una pentru fiecare dintre cei doi.
Pe urmă descrie ce se întâmplă de fapt. Datornicul „socotește împrumutul ca bani găsiți” și îl necăjește pe cel care l-a ajutat (29, 4). Până să primească banii, sărută mâna care i-i întinde și vorbește dulce (29, 5). Când vine vremea să dea înapoi, tărăgănează, se apără cu vorbe de lene și dă vina pe vremuri (29, 6). Dacă are de unde, întoarce pe jumătate și socotește cealaltă jumătate ca pe o pomană primită (29, 7). Dacă n-are, se face vrăjmaș celui care i-a dat, pentru nimic, doar fiindcă acela l-a lipsit de bani (29, 8). Și îi plătește cu blesteme și cu ocări în loc de mulțumire (29, 9).
Șase versete care cuprind toată povestea, de la sărutarea mâinii până la dușmănie. Oricine a dat vreodată bani cuiva apropiat recunoaște treptele.
Apoi vine versetul care ne interesează cel mai mult, fiindcă este chiar proverbul de la care am pornit: „Mulți, pentru această răutate, se întorc de către om și nu împrumută, temându-se să nu se păgubească în zadar” (29, 10).
Sirah știe, așadar, că oamenii ajung la încheierea aceasta. Nu se preface că lumea e altfel decât este. Recunoaște că mulți au încetat să dea și spune de ce au încetat.
Porunca nu se schimbă din pricina celor care o calcă
Ceea ce urmează în text vine îndată după recunoașterea pagubei: „Însă cu cel smerit fii îngăduitor și nu întârzia a face milă cu el. Pentru poruncă, ajută pe sărac și în sărăcia lui să nu-l întorci deșert” (Sirah 29, 11-12).
Aici se desparte înțelepciunea Scripturii de înțelepciunea oamenilor. Amândouă au văzut același lucru. Oamenii au hotărât că e mai bine să nu mai dea nimănui. Sirah nu îngăduie ca păgubirea să usuce mila și arată către cine se îndreaptă ea: cel smerit și cel sărac. Aceștia au trebuință, iar lor li se dă, pentru poruncă.
Temeiul acesta schimbă totul. Dacă dau fiindcă am încredere în om, atunci fiecare om care mă înșală îmi micșorează încrederea, și după al treilea sau al patrulea nu mai dau nimănui. Dacă dau fiindcă mi s-a poruncit, purtarea celuilalt nu-mi atinge temeiul faptei. Rămân dator poruncii chiar când el rămâne dator mie.
Sirah merge mai departe și spune ce să faci cu banii: „Jertfește banii tăi pentru un frate și un prieten, ca să nu ruginească sub o piatră, pierzându-se” (29, 13). Verbul cântărește greu. Nu spune dă, spune jertfește, iar cine jertfește ceva nu mai stă cu ochii pe ce a jertfit. Cuvântul acesta privește inima celui care dă și nu dezleagă pe nimeni de datorie: porunca de a înapoia la vremea sa, din versetul 2, rămâne întreagă asupra celui care a luat.
Împrumutul care nu așteaptă nimic
Domnul rostește aceeași învățătură în Predica de pe munte și în cuvântul de la câmpie, cu o limpezime pe care n-o mai poate ocoli nimeni.
„Celui care cere de la tine, dă-i; și pe cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta” (Matei 5, 42).
„Oricui îți cere, dă-i; și de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi” (Luca 6, 30).
Iar pe urmă vine versetul care cântărește cel mai greu:
„Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca 6, 34-35).
Se cade luat aminte la cine sunt puși alături. Cel care dă bani așteptând să-i primească înapoi întocmai face ce fac și păcătoșii. Fapta lui nu este osândită, fiindcă nu e păcat să-ți ceri banii. Este doar așezată la locul ei: o socoteală dreaptă, care nu trece dincolo de ce fac toți oamenii între ei. Am dat, am primit înapoi, socoteala s-a închis. Domnul nu leagă de ea făgăduința din versetul următor; răsplata cea multă o făgăduiește celui care face bine fără să-și pună nădejdea în răspunsul celuilalt.
Și se cade luat aminte la temeiul pe care Domnul îl dă pentru celălalt fel de a da: Tatăl este bun cu cei nemulțumitori și răi. Cel care dă fără să aștepte Îi seamănă în lucrarea aceasta, și de aceea se numește fiu al Lui.
Măsura: dă atât cât poți pierde
Din toate acestea iese o măsură practică, pe care Sfântul Porfirie Kavsokalivitul a rostit-o simplu.
Sfătuia ca omul care dă bani cu împrumut să se gândească din capul locului că nu-i va mai primi înapoi. Așa se liniștește și scapă de frica de a-i pierde. Dacă i se dau înapoi, să-i ia. Dacă nu, să-și spună că banii aceia i-a dăruit și să-i socotească milostenie. Adăuga și că este mai bine să dăruiești decât să împrumuți.
Măsura aceasta răspunde dintr-o dată amândurora primejdiilor. Îl păzește pe cel care dă de ținerea de minte a răului, fiindcă nu poate să-ți fie luat ceea ce ai lăsat de la început din mână. Și păzește prietenia, fiindcă între doi oameni nu se mai așază nici o socoteală. Dacă banii se întorc, este o bucurie. Dacă nu se întorc, nu s-a rupt nimic.
De aici iese și răspunsul la întrebarea cât. Dă atât cât poți pierde fără să te oțărăști. Suma aceasta se deosebește de la om la om și de la vreme la vreme: pentru unul sunt cincizeci de lire, pentru altul cinci mii. Nu se măsoară numai după cât ai, ci după cât poți lăsa din mână fără ca inima să rămână legată de bani și fără să primejduiești îndatoririle pe care le porți deja.
Când este bine să nu dai
Din măsura de mai sus se vede și când nu trebuie dat.
Dacă suma cerută trece peste ce poți pierde, împrumutul acela poate ușor să nască dușmănie. Îl vei căuta pe om, el te va ocoli, iar tu vei ajunge să te rogi ținându-l minte cu ce-ți datorează. Refuzul spus în față este mai curat decât un împrumut care se preface în ținere de minte a răului. Cel care nu poate să dea și spune că nu poate a păstrat prietenia. Cel care dă peste puterea lui și pe urmă își cere dreptul cu amărăciune a pierdut și banii, și prietenul, și pacea.
Sirah așază lucrul acesta în chip cumpănit, îndată după ce a vorbit despre chezășie: „Ajută pe aproapele tău după puterea ta și ia aminte să nu cazi” (29, 23). Mila are o măsură, iar măsura este puterea ta. Cine se surpă pe sine ajutând nu a împlinit porunca mai bine; a adăugat un om căzut acolo unde era unul singur.
Se cuvine spus și că nu tot ce se cere se cere pentru trebuință. Sirah vorbește despre cel smerit și despre sărac. Cine cere bani ca să bea, ca să joace la noroc sau ca să nu se apuce de lucru, primește de la tine o rană, iar tu, dându-i, îi hrănești patima. Aceluia i se dă altceva: hrană, îmbrăcăminte, ajutor la lucru, un cuvânt cinstit. Nu i se dau bani în mână.
Partea de care nu vorbim: datornicul
Până aici am vorbit despre cel care dă. Cei mai mulți dintre noi așa ne așezăm în povestea aceasta, ca oameni păgubiți care se plâng. Rareori ne cercetăm din cealaltă parte.
Psalmul spune fără menajamente: „Împrumută păcătosul și nu dă înapoi, iar dreptul se îndură și dă” (Psalmul 36, 21). Și tot acolo, câteva versete mai jos: „Toată ziua dreptul miluiește și împrumută și seminția lui binecuvântată va fi” (36, 26).
Cei doi stau alături în același psalm. Cel dintâi nu este numit păcătos fiindcă a luat cu împrumut, ci fiindcă nu dă înapoi.
Aici trebuie făcută o deosebire pe care o pierdem ușor. Cine are cu ce să plătească și nu plătește ține la el ce este al altuia, oricât de blând ar suna amânările lui. Altceva este omul care ar plăti și nu mai are de unde: l-a lăsat lucrul, s-a îmbolnăvit, i s-a surpat casa peste el. Sirah vorbește și despre acesta, despre cel care nu are (29, 8). Neputința îl lasă mai departe dator, dar nu-l face vinovat de însușirea lucrului străin.
Amăgirea vine ușor tocmai fiindcă totul se petrece pe îndelete și cu vorbe bune. Sunt oameni care nu s-ar atinge de portofelul nimănui și care poartă de ani de zile o datorie pe care ar putea s-o plătească, fără să se socotească vinovați de nimic, fiindcă nimeni n-a spart nici o ușă.
Sirah descrie și cum lucrează amăgirea: datornicul întoarce jumătate și socotește cealaltă jumătate ca pomană (29, 7). Adică hotărăște singur, fără să întrebe pe nimeni, că partea rămasă i-a fost dăruită. Cel care a dat n-a dăruit nimic. Numai gândul datornicului a prefăcut datoria în dar, ca să nu-l mai doară.
Iar când nu poate plăti deloc, se face vrăjmaș celui care i-a dat (29, 8). Și lucrul acesta se vede des. Omul care îți datorează bani începe să te vorbească de rău, să-ți găsească vini, să spună altora că ești zgârcit sau că l-ai umilit. Se apără de rușine mutând vina. Ține minte răul de la cel căruia îi este dator, fiindcă îi este dator.
Datoria care nu mai poate fi plătită
Ce face omul care a luat și nu mai are de unde să dea înapoi?
Întâi, iese din minciună. Se duce la cel căruia îi datorează și îi spune cum stau lucrurile. Nu tăcerea îl vindecă, ci cuvântul. Tăcerea îl duce la ocolirea străzii, iar de acolo la vrăjmășie.
Al doilea, întoarce după putere, chiar puțin, chiar târziu. O datorie plătită în doi ani, câte puțin, s-a plătit. O datorie la care s-a renunțat în tăcere rămâne asupra omului.
Al treilea, cere iertare pentru vreme, pentru necazul făcut, pentru amânări. Iar iertarea aceasta se cere de la om, nu numai de la Dumnezeu. Datoria s-a făcut între doi oameni și se dezleagă între ei.
Al patrulea, duce la mărturisire ce este de mărturisit: minciunile spuse ca să câștige vreme, fuga de omul căruia îi datorează, refuzul cu bună știință de a plăti, risipirea banilor pe altceva decât pe trebuința pentru care i-a cerut. Neputința singură nu este păcat de mărturisit; purtarea din jurul ei este. Duhovnicul va spune ce se cade făcut mai departe. Există împrejurări în care cel care a dat iartă datoria din inimă și atunci ea se stinge cu adevărat; și există împrejurări în care el însuși are nevoie de bani, iar tăcerea ta îi face rău.
Chezășia
O parte din capitolul 29 al lui Sirah vorbește despre altceva, înrudit: despre omul care garantează pentru altul.
„Bărbatul bun se pune chezaș pentru aproapele său; iar cel care a pierdut rușinea îl va părăsi” (29, 17). Sirah cinstește jertfa acestui om: „Binele făcut de chezaș nu-l uita, că el și-a pus viața pentru tine” (29, 18). Și tot el previne, îndată, asupra primejdiei: „Chezășia pe mulți drepți i-a pierdut și i-a azvârlit încoace și încolo ca valurile mării. Pe bărbații puternici i-a scos din case și i-a făcut să rătăcească pe la neamuri străine” (29, 20-21).
Cine garantează pentru altul trebuie să știe că poate ajunge să plătească el. Măsura este aceeași: garantează numai atât cât poți plăti tu însuți fără să te surpi.
Cei o sută de dinari
Duminica a unsprezecea după Rusalii citește pilda datornicului nemilostiv (Matei 18, 23-35). Se tâlcuiește aproape totdeauna dinspre iertare, și pe bună dreptate, fiindcă acolo duce Domnul cuvântul la sfârșit. Dar materia din care este făcută pilda sunt banii, iar o parte a ei se pierde dacă trecem repede.
Sluga cea dintâi datora zece mii de talanți, o sumă care nu se poate plăti dintr-o viață de om. Stăpânul i-a iertat-o toată. Ieșind, ea a găsit pe un tovarăș de slujbă care îi datora o sută de dinari, l-a apucat de grumaz și a cerut plata.
Se cade văzut ce anume cerea. Cerea ce i se datora. Cei o sută de dinari erau ai lui, iar celălalt îi luase și nu-i întorsese. Pilda nu spune nicăieri că datoria n-ar fi fost adevărată. Cererea slugii se întemeia, așadar, pe ceva real.
Și totuși se osândește.
Domnul spune limpede pentru ce: „Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine?” Nu datoria adevărată l-a pierdut, ci faptul că a refuzat mila după ce o primise el însuși, pentru o datorie fără măsură mai mare. Mâna pusă pe grumaz arată acest refuz; nu ea este pricina osândirii, ci ceea ce se vede prin ea.
Aici stă lucrul cel greu al pildei pentru omul păgubit. Faptul că ai dreptate nu te scoate de sub poruncă. Poți să ai bani de luat de la cineva, să ai și dovadă, și martori, și dreptate întreagă, și să pierzi totul cerându-i-i așa cum i-a cerut sluga aceea.
Și mai este ceva, care privește locul de unde ne uităm la pildă. Noi ne așezăm de obicei în locul celui de-al doilea, cel care datora o sută de dinari și era strâns de gât. În înțelesul dintâi al pildei, Domnul ne așază mai ales în locul celui dintâi: al datornicului căruia i s-a iertat peste măsură și care are, la rândul lui, de iertat. Cele o sută de dinari pe care le avem de luat de la fratele nostru sunt adevărate; sunt doar mici pe lângă ce ni s-a lăsat nouă.
Ce rămâne de făcut
Cel care are de dat: să dea atât cât poate pierde, socotind de la început că nu se va mai întoarce, și să refuze curat ce trece peste măsura aceasta.
Cel care a luat: să întoarcă la vremea sa, iar dacă a ajuns la neputință, să vorbească, să plătească după putere și să ceară iertare, știind că banii aceia nu sunt ai lui.
Cel care a pierdut bani și îi ține minte celuilalt: să vadă că mila cerută de la el nu se măsoară cu suma pierdută, ci cu ce i s-a iertat lui.
Proverbul de la început spunea să nu dai, ca să nu pierzi prietenul. Evanghelia te învață să dai fără să-ți legi inima de întoarcerea banilor. Banii tot îi poți pierde. Ce nu mai ești silit să pierzi odată cu ei este iubirea.
Note de verificare
Texte scripturistice — verificate în Biblia Sinodală (ediția Bisericii Ortodoxe Române), verset cu verset:
- Pilde 22, 7 — bibliaortodoxa.ro. Formularea sinodală este „este slujitor celui de la care se împrumută” (Cornilescu are „robul”). Am păstrat formularea sinodală.
- Sirah 29, 1-23 — doxologia.ro, capitolul integral. Toate versetele citate au fost verificate în text.
- Psalmul 36, 21 și 36, 26 — doxologia.ro / Psaltirea. (Numerotarea masoretică: Ps. 37.)
- Matei 5, 42 — pericopa liturgică, doxologia.ro.
- Luca 6, 30 și 6, 34-35 — doxologia.ro, capitolul integral, și biblia.ortodoxa.info (versiunea sinodală).
- Matei 18, 23-35 — pericopa liturgică a Duminicii a 11-a după Rusalii, doxologia.ro.
Calendar — Duminica a 11-a după Rusalii, Apostol I Corinteni 9, 2-12, Evanghelie Matei 18, 23-35, glas 2, voscreasna a 11-a. Verificat în calendarul zilei.
Sfântul Porfirie — Antologie de sfaturi și îndrumări, trad. Sorina Munteanu, Editura Bunavestire, Bacău, p. 125, citat prin doxologia.ro. Pagina a fost confirmată separat. Volumul apare sub numele „Părintele Porfirie”; în text l-am numit Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, identificare obișnuită pentru acest volum, dar care merită o privire pe pagina de titlu înainte de publicare.
Ce am scos, la cererea ta: camăta și canoanele privitoare la ea. Rămân disponibile pentru un articol separat.
Ce nu am putut verifica și de aceea lipsește: texte de la Cuviosul Cleopa Ilie sau de la Părintele Arsenie Papacioc pe tema împrumutului. Nu am găsit locuri sigure, cu ediție și pagină, și n-am pus atribuiri nesigure. Dacă ai în bibliotecă ceva pe temă, se adaugă ușor la secțiunea despre măsură.
Afirmații scoase la revizuire, fiindcă treceau dincolo de text: că neîntoarcerea împrumutului poartă în Scriptură numele de furt (Psalmul nu spune asta); că sluga din pildă ar fi fost îndreptățită juridic să-și arunce datornicul în temniță (afirmație istorică neverificată și de care argumentul nu are trebuință); că împrumutul dat și întors întocmai ar rămâne fără nici o plată de la Dumnezeu (Luca 6, 34 pune întrebarea, dar nu îngăduie socoteala aceasta).
Ilustrație realizată pentru OrtodoxWay.
Cărți recomandate
Patru volume despre iertare, împăcare, pildele Evangheliei și sfatul Sfântului Porfirie.
