Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon

La 27 iulie, Biserica prăznuiește pe Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, doctor din Nicomidia Bitiniei, ucis pentru Hristos în vremea prigoanei lui Maximian, la începutul veacului al patrulea. Era tânăr, învățase meșteșugul doctoricesc de la unul dintre cei mai vestiți doctori ai Nicomidiei și era așteptat la curtea împărătească. Meșteșugul l-a păstrat până la sfârșit, însă l-a mutat sub altă stăpânire: vindeca chemând numele lui Hristos și nu lua plată de la cei pe care îi vindeca.

Numele sub care îl pomenește Biserica nu este cel primit la naștere. S-a numit întâi Pantoleon, care în grecește înseamnă „leu în toate”, nume ales de un tată ce aștepta de la fiul său putere și izbândă în lume. A murit purtând numele Pantelimon, „cel întru totul milostiv”. Drumul dintre aceste două nume este viața lui.

Cetatea

Nicomidia era, la cumpăna veacurilor al treilea și al patrulea, una dintre cetățile de scaun ale Împărăției Romane. Dioclețian își ținea acolo curtea, iar de acolo s-a cârmuit o vreme răsăritul întreg. Cetatea avea creștini mulți și o biserică pe care o vedea toată lumea, ridicată în văzul palatului împărătesc. Tocmai acest lucru a adus asupra ei greutatea celei mai crâncene prigoane pe care a cunoscut-o Biserica veche.

În anul 303 au ieșit poruncile împărătești: bisericile să fie surpate, cărțile sfinte să fie arse, creștinii să fie scoși din slujbe și siliți să jertfească idolilor. Biserica Nicomidiei a fost dărâmată cea dintâi. Predania Bisericii pomenește apoi arderea unei mulțimi de credincioși închiși într-un lăcaș de rugăciune, pe care Sinaxarul îi cinstește la 28 decembrie. Puțini preoți au scăpat din acele zile, iar cei rămași s-au ascuns prin case mici, prin curți dosnice, slujind pe furiș.

În cetatea aceasta a crescut Pantoleon.

Casa părintească

Tatăl său, Eustorgie, era om cu vază, bogat și cinstit de cetate, și slujea idolilor cu multă râvnă. Mama, Evula, era creștină. Biserica o pomenește la 30 martie, iar Sinaxarul spune despre ea că și-a învățat fiul credința din pruncie, cu blândețe și cu stăruință, ferindu-l pe cât a putut de jertfele tatălui.

A murit însă devreme, când copilul era încă mic. Casa a rămas sub rânduiala lui Eustorgie, iar băiatul a fost dus la școlile păgâne ale cetății. Sămânța pusă de mamă a rămas acoperită ani de-a rândul, sub altă învățătură și sub alte deprinderi, până când s-a găsit cine s-o trezească.

Este un lucru care merită băgat de seamă. Rugăciunea unei mame nu lucrează totdeauna în văzul ei, și nici în anii ei. Evula n-a apucat să vadă nimic din ceea ce a semănat.

Școala doctoricească

Eustorgie l-a dat pe fiul său la învățătură lui Eufrosin, cel mai vestit doctor al Nicomidiei. Meșteșugul acesta se învăța atunci pe îndelete, prin citirea scrierilor vechi și prin lucrare lângă bolnavi, iar ucenicul l-a deprins repede și l-a întrecut curând pe cei de o vârstă cu el. Vestea a ajuns până la curte. Împăratul Maximian a auzit de el și l-a voit doctor al său, îndată ce va isprăvi învățătura.

Așadar tânărul avea înaintea lui tot ce poate da lumea unui om: nume, avere, meșteșug căutat și un loc lângă împărat. Nimic din toate acestea nu i s-a luat cu sila. Le-a lăsat el, pe rând, când a aflat ceva mai de preț.

Bătrânul preot

Pe drumul dintre casă și școală era o casă mică în care locuia, ascuns, preotul Ermolae, unul dintre cei scăpați din prigoana Nicomidiei. Bătrânul îl vedea trecând zi după zi și îl privea îndelung, până când într-o zi l-a chemat înăuntru și a intrat cu el în vorbă.

Nu s-a oprit la o singură vorbă. Ermolae l-a așteptat apoi mereu, l-a primit de fiecare dată și i-a deschis pe îndelete credința: cine este Hristos, de ce S-a răstignit, ce înseamnă învierea, ce fac idolii pe care îi cinstea tatăl său. Îi vorbea și despre meșteșugul pe care tânărul îl învăța, arătându-i că doctorul poate lega rana, dar viața o dă numai Dumnezeu.

Tânărul asculta și cerceta. Nu s-a hotărât dintr-odată, ci a purtat multă vreme în el ceea ce auzea, cântărind. Sinaxarul nu ascunde această zăbavă, și bine face. Ceea ce a primit atunci a ținut până la sabie.

Copilul mort și vipera

Într-o zi, întorcându-se de la școală, a găsit pe cale un copil căzut, mort, mușcat de o viperă. Fiara era încă acolo, aproape, încolăcită lângă trupul mic.

Pantoleon s-a oprit. Meșteșugul lui nu mai avea ce face; copilul era mort de-a binelea. Atunci și-a adus aminte de cuvintele bătrânului și a făcut singurul lucru pe care nu-l încercase niciodată: s-a rugat. A cerut lui Hristos, pe Care încă nu-L mărturisise, ca dacă este cu adevărat Dumnezeu, să scoale copilul și să omoare fiara, iar el se va boteza.

Copilul s-a ridicat viu. Vipera a rămas moartă pe pământ.

Sinaxarul așază aici hotarul vieții lui. Tânărul nu s-a mai întors acasă, ci a alergat la Ermolae și a cerut botezul. A rămas apoi șapte zile în casa bătrânului, învățând cele ale credinței, și abia după aceea s-a întors la tatăl său.

Vindecarea orbului

Cel dintâi semn pe care l-a făcut ca creștin a fost înaintea tatălui său.

A venit la el un om orb, care își cheltuise toată averea pe doctori și care, în loc de vedere, își pierduse și puținul rămas. Doctorii îl luaseră în mâini pe rând, îi luaseră banii pe rând, iar boala se făcuse mai grea. Omul a aflat că în cetate este un doctor tânăr și a venit la el fără nădejde, mai mult din obișnuința deznădăjduiților de a mai încerca o dată.

Pantoleon i-a spus că îl va vindeca, dar nu cu meșteșugul său, ci prin numele lui Hristos, și că nu-i va lua nimic. Eustorgie asculta. Bolnavul a făgăduit că, dacă va vedea, va crede în Cel ce l-a vindecat. Tânărul s-a atins de ochii lui chemând numele Domnului, iar omul a văzut.

În ziua aceea au crezut amândoi: și cel vindecat, și tatăl. Eustorgie a sfărâmat idolii din casă și a primit botezul de la Ermolae. A murit la scurtă vreme, împăcat cu Dumnezeu, iar Sinaxarul spune că fiul l-a îngropat cu bucurie, ca pe unul care apucase să-L cunoască pe Hristos înainte de moarte.

Cel vindecat avea să fie mai târziu prins și ucis din porunca împăratului, mărturisind numele Aceluia care îi dăduse vederea.

Doctorul fără de arginți

Rămas singur, cu toată averea casei în mână, Pantelimon a făcut cu ea un lucru simplu. A slobozit robii, a împărțit averea săracilor și a început să caute bolnavi pretutindeni, fără să ceară nimic.

Umbla prin temnițele cetății, unde zăceau creștinii schingiuiți, și le lega rănile. Intra în casele celor pe care ceilalți doctori îi lăsaseră, fiindcă nu mai aveau de unde plăti. Bolnavii au început să vină la el din toată Nicomidia, iar ușile celorlalți doctori au rămas goale.

Aici s-a născut ura care l-a dus la moarte. Cei ce trăiau din meșteșug au văzut că li se ia pâinea și au mers la împărat cu pâră: tânărul acesta este creștin, cinstește pe Cel răstignit, cercetează temnițele și ajută pe cei osândiți.

Înaintea împăratului

Maximian n-a vrut la început să-l piardă. Îl prețuia și îl aștepta la curte. L-a chemat, i-a vorbit blând și i-a cerut doar atât: să tăgăduiască în auzul tuturor și să aducă jertfă zeilor, iar toate să rămână cum au fost.

Pantelimon a cerut o dovadă înaintea cetății. Să fie adus un slăbănog pe care nimeni nu-l mai putea ridica; să-l cheme întâi slujitorii idolilor pe zeii lor, iar dacă aceia nu vor putea, să cheme el numele lui Hristos.

Așa s-a și făcut. Slujitorii au strigat multă vreme deasupra omului, fără nicio schimbare. Când a chemat Pantelimon numele Domnului și a apucat pe bolnav de mână, acesta s-a ridicat pe picioarele lui și a mers.

Mulți din cei ce priveau au crezut atunci. Împăratul a poruncit ca omul vindecat să fie ucis, iar pe doctor l-a dat la chinuri.

Chinurile

Sinaxarul înșiră muncile una după alta. A fost spânzurat și strujit cu unghii de fier, ars cu făclii, aruncat în cazan cu plumb topit, azvârlit în adâncul mării cu o piatră legată de gât, dat fiarelor sălbatice, pus pe roată. Din toate a ieșit viu, iar Sinaxarul spune că în fiecare dintre ele i S-a arătat Domnul, uneori în chipul bătrânului Ermolae, ca să-l întărească.

Se cade spus limpede cum citește Biserica astfel de istorisiri. Ele nu sunt puse acolo ca să uimească, ci ca să arate un lucru pe care mucenicii l-au mărturisit cu trupul: puterea care ține lumea nu este a împăratului. Fiarele care se culcă la picioarele osânditului și plumbul care se răcește nu sunt povești despre un om tare, ci despre stăpânirea lui Hristos peste cele ce par de neînduplecat.

Văzând că nu izbutește, împăratul a poruncit să fie aduși și cei ce-l învățaseră credința. Ermolae, împreună cu Ermip și Ermocrat, au mărturisit și au fost uciși. Biserica îi pomenește la 26 iulie, cu o zi înaintea ucenicului lor.

Numele cel nou

La urmă a venit porunca sabiei.

L-au dus afară din cetate și l-au legat de un măslin. Ostașul a ridicat sabia și a lovit, iar fierul s-a moleșit în mâna lui ca ceara și nu a tăiat nimic. Ostașii au căzut la pământ, spunând că nu pot ucide pe omul acesta.

Pantelimon i-a ridicat și le-a cerut să facă ceea ce li s-a poruncit, fiindcă altfel nu vor avea parte cu el. Apoi s-a rugat pentru cei ce-l ucideau și pentru toți cei ce aveau să-i cheme numele în boală și în strâmtorare.

Atunci, spune Sinaxarul, s-a auzit glas din cer chemându-l pe nume. Nu pe cel vechi. L-a chemat Pantelimon, „cel întru totul milostiv”, și l-a chemat la Împărăție.

Ostașul a lovit a doua oară, iar din rană a curs lapte în loc de sânge. Măslinul de care era legat s-a umplut de rod în aceeași clipă. Împăratul a poruncit ca pomul să fie tăiat și trupul ars, dar creștinii au luat din foc rămășițele și le-au îngropat cu cinste.

Era, după socoteala Sinaxarului, în jurul anului 305.

Moaștele

Cinstirea lui s-a întins repede peste toată lumea creștină, și în Răsărit, și în Bisericile vechi ale Apusului. Părți din moaștele lui se află astăzi în multe locuri, iar capul se păstrează în Muntele Athos, la mănăstirea care îi poartă numele.

Numele lui a intrat de timpuriu în rânduiala Bisericii, în ceata sfinților pe care creștinii îi cheamă în vreme de boală. Este numărat între doctorii cei fără de arginți, împreună cu Cosma și Damian, cu Chir și Ioan, cu Samson și Diomid, și cu Ermolae, cel ce l-a botezat.

Cum ne învață Biserica să cerem vindecarea

Aici trebuie mers cu grijă, fiindcă tocmai la sfinții tămăduitori se ivește cea mai deasă rătăcire a evlaviei.

Meșteșugul doctoricesc nu a fost lepădat

Pantelimon nu a ars cărțile lui Eufrosin după botez. A rămas doctor, a legat răni, a cunoscut ierburile și leacurile vremii sale, și cu mâinile acestea deprinse a lucrat până în ziua morții. Ceea ce s-a schimbat nu a fost meșteșugul, ci locul lui: din stăpân s-a făcut slujitor.

Biserica nu a osândit niciodată doctoria. Cartea Înțelepciunii lui Isus Sirah spune limpede că doctorul trebuie cinstit, fiindcă și pe el l-a zidit Domnul, și că leacurile ies din pământ tot prin voia Ziditorului; și tot acolo se cere bolnavului să se roage întâi Domnului, apoi să cheme doctorul. Sfântul Vasile cel Mare, în Regulile mari, cercetează anume întrebarea aceasta și arată că meșteșugul tămăduirii ne-a fost dăruit spre folos, dar că cel ce își pune în el toată nădejdea a greșit hotarul.

Cine leapădă doctorii în numele credinței n-a înțeles pe Pantelimon. Și cine se sprijină numai pe ei, tot n-a înțeles.

Darul primit în dar

„În dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8). Numele de „fără de arginți” nu este o osândire a plății pentru muncă, și nici o rânduială dată tuturor doctorilor din lume. Este semnul unui dar care nu se vinde, fiindcă nu s-a cumpărat.

Pantelimon avea două lucruri în mâini: un meșteșug învățat cu osteneală și un har primit fără nicio osteneală. Pe cel dintâi l-ar fi putut vinde după dreptate. Pe al doilea nu. Iar fiindcă lucrau amândouă deodată în aceleași mâini, a ales să nu ia nimic pentru niciunul.

Sfântul nu este un meșter chemat la o treabă anume

Se întâmplă adesea ca sfinții tămăduitori să fie chemați ca niște meșteri: unul pentru ochi, altul pentru dureri, altul pentru copii. Omul vine, cere, făgăduiește ceva în schimb și pleacă. Dacă primește, se întoarce; dacă nu primește, caută alt sfânt sau lasă cu totul.

Legătura aceasta seamănă a rugăciune, dar înăuntrul ei nu este rugăciune. Este târguială. Sfântul nu vindecă; el se roagă. Vindecă Hristos, și vindecă atunci când vindecarea folosește mântuirii celui bolnav.

Aici stă și răspunsul la întrebarea care doare, aceea a rugăciunii neascultate. Apostolul Pavel a cerut de trei ori să i se ia boldul din trup și nu i s-a luat, iar răspunsul primit a fost că puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune (II Corinteni 12, 7-9). Nu a fost o rugăciune fără rod. A fost o rugăciune ascultată altfel decât fusese cerută.

Cel ce vine la Sfântul Pantelimon cerând sănătate cere un lucru bun și îngăduit. Dar cine cere numai atât nu știe încă cât i se poate da.

Locul rânduit al cererii

Cine îi citește acatistul acasă rostește tot rugăciunea Bisericii, cu cuvintele ei, nu cu ale sale. Nu odaia este de vină, nici ceasul târziu. Pe dinafară rămâne altceva: obiceiul născocit după priceperea fiecăruia, cu făgăduieli și cu socoteli, care seamănă a rugăciune numai la auz.

Iar pentru bolnav Biserica a rânduit ceva mai mult decât rugăciunea de acasă. La Sfântul Maslu se citesc șapte Apostole și șapte Evanghelii, se face de șapte ori rugăciunea untdelemnului, iar în cererile slujbei sunt chemați pe nume doctorii cei fără de arginți, între ei și Pantelimon. Acolo cererea pentru trup merge împreună cu pocăința și cu iertarea păcatelor, iar bolnavul se apropie de mărturisire după rânduiala și povățuirea duhovnicului său.

Acolo se vede în toată întinderea ei mijlocirea Sfântului Pantelimon: nu lângă un om singur care se târguiește, ci în mijlocul Bisericii care se roagă.

Cele două nume

Rămâne, la sfârșit, ceea ce s-a spus la început.

Tatăl i-a dat numele de leu, cerându-i biruință. Cerul i-a dat numele de milostiv, după ce a văzut ce a făcut cu puterea lui. Între ele nu s-a rupt nimic: îndrăzneala rămăsese aceeași, și încă se vede în felul cum a stat înaintea împăratului și în felul cum și-a ridicat de jos călăii ca să-i îndemne să lovească. Harul nu i-a stins firea tare, ci a întors-o spre alții.

Un leu care se face milostiv nu-și pierde puterea. O cheltuiește altfel.

Aceasta este și făgăduința pe care o poartă praznicul de astăzi pentru fiecare dintre noi. Numele cu care intrăm în viață nu este neapărat cel cu care ieșim din ea.

Cărți recomandate

Patru volume despre Sfântul Pantelimon, doctorii fără de arginți și rugăciunea pentru vindecare.