Grabnic ajutor al celor bolnavi cu mintea, al celor apăsați de duhuri necurate și al celor căzuți în depresie și deznădejde
Pe un perete de stâncă aproape vertical din munții Muntenegrului, la mare înălțime deasupra văii râului Zeta, se află o mănăstire săpată în piatră. În peștera ei se odihnește trupul neputrezit al unui episcop care a murit acum mai bine de trei sute cincizeci de ani. La racla lui vin necontenit, an de an, mii de oameni — ortodocși, dar și catolici, protestanți și musulmani — și mulți dintre ei caută același lucru: vindecarea minții. Pentru cei chinuiți de boli sufletești, de deznădejde, de tulburări ale rațiunii și de duhuri necurate, numele Sfântului Vasile de Ostrog a ajuns, peste veacuri, un nume de nădejde.
Cine a fost acest sfânt și de ce mănăstirea lui, ascunsă într-un colț greu accesibil al Balcanilor, a devenit unul dintre cele mai cercetate locuri de pelerinaj din întreaga Ortodoxie? Răspunsul ține de o viață întreagă de nevoință tăcută, de o credință care a rezistat sub apăsare grea, și mai ales de mărturia neîntreruptă a moaștelor lui, prin care Dumnezeu lucrează minuni până în ziua de astăzi.
Un copil din Herțegovina
Sfântul Vasile s-a născut în Herțegovina, în satul Mrkonjić din ținutul Popovo Polje, la sfârșitul anului 1610, dintr-o familie de țărani simpli și binecredincioși, Petru și Ana Jovanović. La botez a primit numele Stoian. Era o vreme grea pentru creștinii ortodocși din Balcani: pământul sârbesc se afla sub stăpânire otomană, iar dinspre apus venea presiunea necontenită a unirii cu Roma. Într-o asemenea lume, credința nu era o moștenire de la sine înțeleasă, ci o luptă zilnică.
Din copilărie, Stoian a fost atras de Biserică și de rugăciune. Părinții lui, voind să-l ferească de păcatele tinereții și să-l crească în frica lui Dumnezeu, l-au dus de mic la Mănăstirea Zavala, unde a deprins citirea Scripturilor sub îndrumarea unui dascăl înțelept, egumenul Serafim. Acolo, copilul a învățat nu numai literele, ci și începutul vieții duhovnicești: rugăciunea, postul, ascultarea.
Când a ajuns la vârsta bărbăției, a fost trimis mai departe, la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului de la Tvrdoš, lângă Trebinje. Acolo a primit tunderea în monahism și un nume nou — Vasile, în cinstea Sfântului Vasile cel Mare. Numele acesta nu a fost o întâmplare: tânărul monah avea să poarte, prin viața lui, ceva din duhul marelui ierarh al Cezareei — aceeași îmbinare a slujirii arhierești cu nevoința aspră, aceeași apărare neînfricată a dreptei credințe.
Nevoința și rugăciunea inimii
Ca monah, Vasile s-a făcut repede cunoscut prin asprimea vieții lui. Lua asupra sa nevoință după nevoință, fiecare mai grea decât cea dinainte — post îndelungat, privegheri de noapte, rugăciune neîncetată. Nu căuta nimic din cele ale lumii; căuta numai apropierea de Dumnezeu. Pentru curăția vieții lui, a fost ridicat la treapta de arhimandrit.
În căutarea înțelepciunii duhovnicești, Vasile a călătorit mult — la marile mănăstiri ale lumii ortodoxe, la Locurile Sfinte din Țara Sfântă și, mai presus de toate, la Muntele Athos. Din aceste călătorii se întorcea totdeauna cu daruri pentru bisericile sărace ale Herțegovinei — cărți, odoare, bani pentru cei lipsiți. Era un monah care nu strângea nimic pentru sine, ci dăruia tot ce primea.
Inima nevoinței lui a fost rugăciunea neîncetată — chemarea numelui lui Iisus, lucrarea pe care tradiția o numește rugăciunea inimii. Aceasta nu este o metodă, ci o stare la care monahul ajunge prin osteneală îndelungată: mintea adunată din risipire și pogorâtă în inimă, ca de acolo, în liniște, să cheme necontenit numele Domnului. De aceea Părinții nu despart niciodată rugăciunea inimii de pocăință, de smerenie și de ascultare, iar pentru monah, de povățuirea duhovnicească. Fără acestea, chemarea numelui lui Iisus poate fi înțeleasă greșit, ca o tehnică a minții; cu acestea, ea devine lucrare de curățire și de unire cu Dumnezeu.
Sfântul Vasile a deprins această lucrare acolo unde se cuvenea să o deprindă: la izvoarele ei vii. Muntele Athos, unde a petrecut o vreme, era de veacuri vistieria tradiției isihaste, locul unde rugăciunea inimii fusese păstrată și predată din nevoitor în nevoitor, neîntreruptă. El nu a luat această lucrare din cărți, ci din viu grai și din pildă, de la oameni care o trăiau. Aceasta este însemnătatea filiației lui: sfântul din Ostrog nu a fost un cugetător singuratic care și-a închipuit o cale a lui, ci un ucenic al tradiției, care a primit ceea ce i s-a predat și l-a trăit până la capăt.
De aici și măsura pe care a păzit-o în toate. Nevoința lui a fost aspră, dar nu fără rânduială. Părinții cer nevoitorului dreapta socoteală: să-și ostenească trupul, dar fără să-l ruineze, fiindcă trupul este locaș al Duhului Sfânt, nu dușman ce trebuie nimicit. Nevoința lui nu era scop în sine, ci mijloc — calea prin care inima se curăță, ca să poată chema curat numele lui Dumnezeu. Iar roada acestei curățiri s-a arătat încă din viața lui: darul străvederii, puterea de a tămădui, pacea pe care o revărsa peste cei din jur.
Episcop fără voia lui
În jurul anului 1638, la întoarcerea de la Muntele Athos, Vasile a fost ales și hirotonit episcop — mitropolit al Herțegovinei — împotriva voinței lui. Avea pe atunci sub treizeci de ani. Smerenia lui se împotrivea acestei cinstiri, dar nu s-a putut feri de povara pe care i-o așeza Biserica.
Ca să înțelegem ce a însemnat statornicia lui, trebuie să ne aducem aminte în ce vreme a trăit. Herțegovina secolului al XVII-lea era un pământ apăsat din două părți deodată. Dinspre răsărit stăpânea Imperiul Otoman, sub care creștinii ortodocși trăiau ca o turmă fără apărare omenească: biruri grele, umiliri, primejdia robiei, încercarea necontenită de a-i întoarce de la credința lor. Dinspre apus venea o altă apăsare, mai vicleană fiindcă se înfățișa prietenoasă: lucrarea unirii cu Roma, care căuta să-i atragă pe ortodocși sub ascultarea papei, făgăduindu-le ușurare în schimbul lepădării de dreapta credință.
Între aceste două pietre de moară a stat poporul ortodox al Herțegovinei, și împreună cu el păstorul lui. Sfântul Vasile a văzut limpede primejdia cea dinspre apus. El a stăruit pe lângă mitropolitul Mardarie al Cetinjei să se împotrivească propagandei unirii, ca un adevărat ostaș al Bisericii; dar acela nu numai că a rămas nepăsător, ci a și ajuns să primească unirea cu Roma, în anul 1640, mânat și de nădejdea unui ajutor venețian împotriva turcilor. Mai mult, a început să răspândească despre Vasile zvonuri și învinuiri mincinoase. Poporul însă nu le-a dat crezare, fiindcă îl cunoștea și îl iubea pe sfânt pentru viața lui curată; iar Vasile a luat el însuși atitudine, fără șovăire, și a rămas cunoscut ca un apărător neînfricat al dreptei credințe.
Apăra Ortodoxia nu cu armele, pe care nu le avea, ci cu lucrarea de păstor. Avea mai întâi reședința la Tvrdoš, locul unde se călugărise, dar nu stătea închis acolo: străbătea necontenit eparhia cea întinsă și grea, slujind Sfânta Liturghie chiar și în locuri ascunse, acolo unde primejdia nu îngăduia biserică la vedere, hirotonind preoți statornici în credință și întărind sufletele oamenilor. Întărea ce era slab, aduna ce era risipit, ținea poporul lipit de Biserică tocmai acolo unde totul împingea spre lepădarea de ea. Iar când oamenii prigoniți fugeau de furia turcească, aflau la el adăpost, și el îi hrănea cu ajutorul satelor din jur.
Aici se cuvine o lămurire, ca nu cumva tăria sfântului să fie greșit înțeleasă. Împotrivirea lui nu venea din ură față de oameni, ci din dragoste față de Hristos și de turma încredințată lui. Apărarea hotarelor dreptei credințe nu este vrăjmășie față de cei de altă lege, ci grijă ca cei încredințați ție să nu fie smulși de la adevărul mântuitor. Tăria în credință și dragostea față de om nu se bat cap în cap; dimpotrivă, tocmai dragostea adevărată cere statornicie în adevăr.
Tocmai această statornicie i-a adus prigoană. Latinii, ale căror strădanii de unire se loveau de împotrivirea lui, îl învinuiau necontenit și îi atacau credința. Iar dinspre turci, apăsarea creștea: soldații prădau satele, jefuiau bisericile și mănăstirile și luau oameni în robie, iar stăpânitorii locului căutau să-i piardă pe fruntașii poporului. Sub această îndoită presiune, în anul 1649, Mănăstirea Tvrdoš — unde se afla și scaunul episcopiei — a fost pustiită de turci. Rămas fără adăpost și împresurat din toate părțile, episcopul nevoitor a fost silit să-și caute alt loc. Și l-a găsit acolo unde nimeni nu l-ar fi ales pentru tihnă: stâncile sălbatice ale Ostrogului.
Ostrog — cuibul de vultur
Ostrogul este, înainte de toate, o minune a firii. Pe un perete de piatră care se înalță aproape drept deasupra văii Bjelopavlici, ca un cuib uriaș de vultur, se deschide o peșteră. Acolo s-a retras Sfântul Vasile, însoțit de o ceată de monahi, ca să-și ducă mai departe viața de nevoință și să-și apere turma prin rugăciune neîncetată.
Potrivit tradiției locului, la Ostrog Vasile l-a aflat pe sihastrul Isaia, un pustnic sporit în viața duhovnicească, care se nevoia deja în acele locuri. Atât de mare îi era faima, încât, după moartea lui, turcii i-au ars trupul, încercând să stingă evlavia poporului față de el — semn al cinstirii de care se bucura. În peștera acestui pustnic, Sfântul Vasile a cărat el însuși pietre și lemne și a ridicat cea dintâi biserică de pe muntele Ostrog. A înnoit așezarea, a zidit biserica Sfintei Cruci și a adunat în jurul lui o frățime de monahi. Vreme de aproximativ cincisprezece ani a trăit acolo, în post, în priveghere și în rugăciune, păstorindu-și poporul și răbdând toate lipsurile unei vieți aspre, în piatră goală.
Încă din timpul vieții era cinstit de oameni ca un sfânt viu: mulți au fost martori ai darului străvederii lui și ai vindecărilor pe care le săvârșea prin rugăciune. Era, pe lângă aceasta, și cunoscător al ierburilor tămăduitoare, și mulți bolnavi îl căutau pentru ajutor. Lucrul acesta merită luat aminte, fiindcă în el se vede o îmbinare care va lumina mai târziu întreaga lucrare a sfântului: cunoașterea leacului firesc și puterea rugăciunii nu se loveau una de alta în mâinile lui, ci mergeau împreună. Sfântul nu disprețuia doctoria firii, dar nici nu se oprea la ea; o folosea ca pe un dar al lui Dumnezeu, lăsând harului lucrarea cea mai adâncă.
Mănăstirea de astăzi este alcătuită din două așezări: cea de jos, în vale, și cea de sus, lipită de peretele de stâncă la mare înălțime. Pe platoul din vârf nu se află decât câteva capele mici, săpate în piatră, și câteva chilii pentru pelerini. Bisericuța Intrării Maicii Domnului în Biserică, în care se află trupul sfântului, păstrează fresce de la sfârșitul secolului al XVII-lea, zugrăvite de-a dreptul pe piatra peșterii. Un mare incendiu a mistuit odinioară aproape întreg complexul de pe stâncă, iar înfățișarea de astăzi a mănăstirii i-a fost dată prin refacerea din anii 1923-1926. Dar nici focul, nici vremea, nici războaiele nu au izbutit să curme viața duhovnicească a locului. Localnicii spun și astăzi că este mai aproape de cer decât de pământ.
Mutarea la cele veșnice și aflarea moaștelor
Sfântul Vasile a trecut la Domnul în pace, în chilia sa din Mănăstirea Ostrog, la 29 aprilie 1671. Tradiția spune că, în clipa morții lui, o lumină neobișnuită a umplut chilia. A fost îngropat în bisericuța închinată Intrării în Biserică a Maicii Domnului, săpată în peștera muntelui. Și, după obiceiul pe care îl avusese în viață, poporul a început îndată să vină la mormântul lui, ca să se roage. Iar la mormânt au început să se săvârșească minuni, care nu au mai contenit până astăzi.
La șapte ani după adormirea sa, în anul 1678, Sfântul Vasile s-a arătat în vis stareţului Rafail, egumenul Mănăstirii Sfântului Luca din Župa, de lângă Nikšić, poruncindu-i să meargă la Ostrog și să-i deschidă mormântul. Stareţul, temându-se ca nu cumva vedenia să fie înșelăciune, nu a luat-o în seamă. Arătându-i-se a doua oară aceeași vedenie, iarăși nu a ascultat. Atunci Sfântul Vasile i s-a arătat a treia oară, îmbrăcat în veșminte arhierești și ținând în mână o cădelniță. Stareţul s-a trezit cuprins de frică și le-a descoperit fraților vedenia.
Această grijă a stareţului de a nu se grăbi merită luată aminte. El nu a primit vedenia de la cea dintâi arătare, ci a cerut, prin însăși împotrivirea lui, o încredințare mai tare că lucrarea este de la Dumnezeu, iar nu amăgire a vrăjmașului. Este chipul dreptei socoteli pe care Părinții o cer întotdeauna în fața arătărilor: nu o primire grabnică și ușuratică, ci o cercetare prevăzătoare. Abia după a treia arătare, însoțită de semnul lămurit al veșmintelor arhierești și al cădelniței, stareţul a cunoscut că este voia lui Dumnezeu.
Ajunși la Ostrog, frații au început o aspră postire, săvârșind totodată rânduiala slujbelor de fiecare zi împreunate cu Sfânta Liturghie, vreme de șapte zile. În cea de-a șaptea zi, au tămâiat mormântul și l-au deschis. Atunci s-a arătat înaintea lor trupul plin de slavă al Sfântului Vasile — întreg și neputrezit, asemenea cerii celei mai curate, răspândind o bună-mireasmă de busuioc. Monahii au așezat trupul cel nestricăcios într-o raclă și l-au mutat la biserica Intrării Maicii Domnului în Biserică, în mănăstirea de sus, unde se află și astăzi.
Neputrezirea și taina sfințirii omului întreg
Merită să ne oprim asupra a ceea ce vede pelerinul când ajunge la racla din peșteră: un trup omenesc rămas întreg după mai bine de trei sute cincizeci de ani. Pentru gândirea Bisericii, faptul acesta are un înțeles adânc.
Părinții ne învață că omul nu este suflet închis într-un trup, ca într-o temniță, ci o ființă întreagă, în care trupul și sufletul sunt împreună chemate la sfințire. Mântuirea nu este scăparea sufletului din trup, ci prefacerea omului întreg prin har. Iar atunci când harul lui Dumnezeu pătrunde cu adevărat toată ființa omului — când rugăciunea, nevoința și împărtășirea de Dumnezeu lucrează ani de-a rândul în adâncul lui — această lucrare nu lasă neatins nici trupul.
Trebuie spus însă, cu toată limpezimea, că neputrezirea moaștelor nu este criteriul unic al sfințeniei. Mulți sfinți ai Bisericii nu au avut trupuri păstrate întregi, și nu sunt prin aceasta mai puțin sfinți. Dar acolo unde Dumnezeu îngăduie această nestricăciune, ea devine un semn văzut al harului care a lucrat în omul întreg și o arvună a învierii de obște. Trupul sfântului rămâne ca o pârgă, o mărturie pipăită că făgăduința învierii nu este vorbă goală, ci adevăr care a și început să lucreze în cei sfinți.
Aceasta este și pricina pentru care Biserica cinstește moaștele sfinților — nu ca pe niște rămășițe, ci ca pe izvoare de har. La racla Sfântului Vasile, omul nu se închină unei amintiri, ci se atinge de un loc în care puterea lui Dumnezeu lucrează și astăzi.
Moaștele păzite prin furtunile istoriei
În timpul vieții, sfântul nu a fost lăsat în pace, ci a fost prigonit de mulți dușmani. Iar după mutarea lui la Domnul, nici moaștele lui nu au fost cruțate de încercări. Istoria celor mai bine de trei veacuri de la aflarea lor mărturisește, ea însăși, purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Cea dintâi oară când monahii au trebuit să ascundă moaștele a fost în anul 1714, când Numan-pașa Ćuprilić a pustiit Muntenegrul. Călugării au îngropat racla sub mănăstire, lângă râul Zeta. Râul a ieșit din matcă și a inundat locul; dar, potrivit mărturiei păstrate, apa nu a pătruns nici în raclă, nici la trupul sfântului. A doua oară, moaștele au fost ascunse în iarna anului 1852, în timpul asediului Ostrogului de către Omer-pașa, care a ținut nouă zile. După ce apărătorii au izbutit să-i alunge pe turci, au dus trupul sfântului la Cetinje, lângă moaștele Sfântului Petru de Cetinje, de unde l-au adus înapoi în primăvara următoare. A treia oară, moaștele au fost mutate în timpul războiului din 1876-1877, fiind iarăși duse la Cetinje aproape un an, până când au fost aduse înapoi într-o procesiune măreață, în 1878.
Iar în al Doilea Război Mondial, în februarie 1942, când grenadele dușmane se abăteau asupra Ostrogului, monahii au dus moaștele într-o peșteră din spatele mănăstirii, temându-se ca bisericuța să nu fie lovită. Teama lor s-a dovedit neîntemeiată: grenadele cădeau de jur împrejur și se spărgeau, dar mănăstirea însăși nu a fost lovită, și nimeni nu a fost rănit. Aceste mutări nu sunt simple întâmplări de istorie bisericească. Ele arată ceva despre felul în care lucrează Dumnezeu prin sfinții Săi: nu ferindu-i de furtună, ci păzindu-i prin mijlocul ei.
Izvor de minuni pentru toate semințiile
Vestea proslăvirii Sfântului Vasile s-a răspândit degrabă, și mulțime de popor a început să se adune la moaștele lui. Și aici se arată ceva cu totul neobișnuit: la racla sfântului nu au venit numai creștini ortodocși, ci și romano-catolici, și protestanți, ba chiar și musulmani. Toți căutau ajutor, și, după credința lor în mila lui Dumnezeu, primeau mângâiere și tămăduire.
Este vrednic de luat aminte că sfântul care în viață a apărat cu tărie hotarele dreptei credințe a devenit, după moarte, izvor de milă și pentru cei din afara Ortodoxiei. Nu este în aceasta nicio contrazicere. Tăria lui în apărarea adevărului nu venea din ură, ci din dragoste; iar mila pe care Dumnezeu o revarsă prin el peste toți cei ce vin cu credință este chemarea blândă a adevărului către cei ce încă nu-l cunosc. Tradiția spune că mulți dintre necreștinii care au primit ajutor la Ostrog s-au și botezat în urma închinării la moaște. Așa lucrează un sfânt adevărat: nu sluțind adevărul ca să placă tuturor, ci ținându-l întreg, dar întâmpinând cu dragoste pe orice om care caută.
Pe 29 aprilie după calendarul vechi — adică 12 mai după cel nou — tot Muntenegrul prăznuiește. Șiruri nesfârșite de pelerini urcă spre mănăstire, mulți cu picioarele goale de la așezarea de jos până la cea de sus, rostind doar atât: „spre cer”. La racla sfântului se pot auzi rugăciuni în multe limbi. Iar cea mai de preț jertfă adusă acolo nu este nici darul de bani, nici lumânarea, ci pocăința curată și voința omului de a-și curăți inima înaintea lui Dumnezeu.
Tămăduitorul minții și al sufletului
Dintre toate darurile de vindecare ale Sfântului Vasile, unul s-a arătat mai izbitor decât celelalte: ajutorul dat celor cu mintea tulburată și celor apăsați de duhuri necurate. Tradiția mănăstirii păstrează nenumărate însemnări despre cei aduși la Ostrog cuprinși de suferințe sufletești grele, de deznădejde și de stăpânire demonică — oameni pe care medicina nu izbutise să-i ajute — și care, după rugăciune și ungere cu untdelemn din candela de la racla sfântului, și-au aflat tămăduirea.
Potrivit mărturiilor păstrate, în anul 1921 un musulman bosniac cuprins de duh necurat a fost adus legat la porțile mănăstirii, zbătându-se și cerând să fie luat de acolo — semn cunoscut al împotrivirii pe care duhul necurat o arată față de cele sfinte. A doua zi, cei de față l-au văzut cu totul tămăduit. Tot tradiția locului pomenește, din aceeași vreme, un om mut de aproape zece ani, adus la moaște după un urcuș greu, și un locuitor din Saraievo care petrecuse multă vreme într-un ospiciu fără îndreptare și care, adus în cele din urmă la racla sfântului, a fost slobozit de legătura bolii. Între minunile cuprinse în acatistul sfântului se pomenește și o copilă care nu putea dormi defel, asupra căreia doctorii își mărturisiseră neputința; adusă cu credință de mama ei la moaște, după câteva zile somnul i-a fost dăruit înapoi.
Două întâmplări mai amănunțit păstrate arată cele două fețe ale acestui dar. Cea dintâi s-a petrecut în anul 1924, cu un bărbat din Kruševac care își ieșise din minți, nemaiștiind cine este și ce face. Rudele l-au adus legat la mănăstire și l-au lăsat peste noapte lângă sfintele moaște. A doua zi s-a întors acasă întreg la minte, iar tulburarea aceea nu s-a mai întors până la sfârșitul vieții lui, în anul 1945. Cea de a doua privește un tânăr pe nume Marian, frumos la chip, dar a cărui înfățișare o schimonosise suferința: când era cuprins de duhul necurat, răcnea ca un leu. Fratele lui l-a dus legat în lanțuri la racla sfântului, spunându-i că, de se va ruga lui Dumnezeu și sfântului, va fi tămăduit. Tânărul a simțit atunci cum mintea i se ușurează de povară, iar după ce s-a rugat îndelung în genunchi și preotul i-a citit rugăciune de tămăduire, a plecat acasă slobod de chinul lui.
Tocmai aceste două feluri de suferință — pierderea minții și apăsarea de la duhul necurat — cer cea mai mare luare-aminte, ca să nu fie amestecate unul cu altul. Sfântul Porfirie, unul dintre marii nevoitori de curând trecuți la Domnul, atrăgea luarea-aminte asupra unei rătăciri ce se face în amândouă părțile: uneori oameni care ar avea nevoie de doctor sunt trimiși la slujbe de dezlegare, iar alții, care ar avea nevoie de rugăciunea Bisericii, sunt trimiși numai la doctori. Această încurcătură, spunea el, are urmări grele. Deosebirea cere dreaptă socoteală, smerenie și sfat — nu grabă într-o parte sau alta.
Aceste întâmplări nu sunt o colecție de mirări, ci mărturii ale aceleiași lucrări: harul lui Dumnezeu, chemat prin rugăciunile sfântului, atinge tocmai acolo unde puterea omenească se oprește.
Aici se cuvine o lămurire de însemnătate, și sfântul însuși ne-o pune înainte prin felul în care a trăit. Am văzut că el cunoștea ierburile tămăduitoare și se îngrijea de cei bolnavi cu leacul firii; aceeași măsură o cere și creștinului de astăzi. Biserica nu disprețuiește doctoria și nu-l oprește pe creștin de la ajutorul medicinei. Medicina — doctorul, leacul, îngrijirea sufletească — atinge cu adevărat partea trupească și psihologică a suferinței, și are darul ei de la Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu nu vine împotriva acestor lucrări, ci le poate lumina și întări.
Dar tot atât de limpede trebuie spus și celălalt adevăr: omul nu este numai trup, și sunt adâncimi ale persoanei pe care îngrijirea omenească singură nu le poate atinge — locul în care omul are nevoie de pace, de pocăință, de nădejde și de întărire. Părinții cunoșteau bine aceste adâncimi. Ei vorbeau despre duhul deznădejdii și al akediei, despre gândurile aruncate de vrăjmaș în mintea omului, despre întristarea care, lăsată să crească, poate îneca sufletul. Mult din ceea ce omul de astăzi numește depresie atinge tocmai acest strat al ființei — povara grea a deznădejdii, întunecarea în care viața își pierde gustul și nădejdea pare stinsă. Nu spunem prin aceasta că depresia ar fi totuna cu akedia, nici că ar fi de fiecare dată lucrare a vrăjmașului; ea are adesea și pricini trupești, care cer doctor și leac. Spunem doar că, dincolo de partea ei pe care medicina o îngrijește, rămâne o adâncime pe care numai harul o poate umple cu pace și cu nădejde. Și știau Părinții că împotriva acestei întunecimi arma cea mai puternică este rugăciunea, chemarea numelui lui Iisus, împărtășirea de cele sfinte. Cele două lucrări — a medicinei și a harului — nu se exclud, ci pot merge împreună: doctorul îngrijește, harul atinge adâncul.
Pentru creștinul de astăzi, care trăiește într-o lume tot mai apăsată de neliniște lăuntrică, de deznădejde și de tulburare, viața și moaștele acestui sfânt aduc o învățătură de neprețuit: că niciuna dintre aceste întunecimi nu este dincolo de mila lui Dumnezeu. Acolo unde puterea omenească se oprește, harul are încă putere. De aceea, peste veacuri, Sfântul Vasile de Ostrog a rămas ocrotitorul deosebit al celor tulburați la minte și la suflet. La el aleargă cei care nu mai au unde să meargă. Și de la el pleacă, mulți, cu sufletul ușurat.
Un sfânt purtat în toată lumea
Cinstirea Sfântului Vasile nu a rămas închisă între munții Muntenegrului. Veacul al XX-lea a fost un veac al pribegiei pentru multe popoare ortodoxe; mulți au fost siliți să-și lase pământul și să-și caute viața în țări străine. Cei care au plecat și-au luat cu ei credința și dragostea pentru sfinții lor — și între aceștia, dragostea pentru Sfântul Vasile de Ostrog. Astăzi, biserici închinate lui se află în cetăți răspândite pe tot pământul, iar praznicul lui se ține cu privegheri și Liturghii oriunde se adună credincioși în numele lui Hristos.
Pentru creștinii ortodocși care trăiesc departe de pământul lor — și sunt mulți cei aflați în această stare, în țări unde Ortodoxia este puțină și risipită — viața Sfântului Vasile are o mângâiere aparte. El însuși a fost un păstor al unei turme apăsate, care a trebuit să-și mute de mai multe ori așezarea fără să-și piardă credința. Iar moaștele lui, purtate din loc în loc prin furtunile istoriei și totuși niciodată părăsite de har, sunt o pildă că dreapta credință nu ține de un loc, ci se poate păstra întreagă oriunde se află o inimă credincioasă. Cel care cheamă numele Sfântului Vasile dintr-o țară străină nu este mai departe de el decât pelerinul care urcă stânca Ostrogului; căci sfântul, unit cu Dumnezeu, aude rugăciunea oriunde s-ar înălța ea.
Ce ne învață viața Sfântului Vasile
Din viața acestui sfânt se desprind câteva lucruri care privesc pe orice creștin, în orice vreme și în orice loc.
Cel dintâi este puterea rugăciunii neîncetate. Sfântul Vasile nu a lăsat în urmă cărți de teologie, ci o viață, a cărei temelie a fost chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Lucrarea aceasta tăcută a făcut din el un izvor de har din care popoarele se adapă de peste trei sute de ani.
Al doilea este tăria în credință sub apăsare. Sfântul a trăit într-o vreme în care a fi ortodox cerea curaj, și nu a clintit. Ne arată că dreapta credință nu se păstrează prin compromis, ci prin statornicie — iar statornicia aceasta nu este asprime fără dragoste, ci tocmai semnul dragostei adevărate față de Hristos și de cei încredințați spre păstorire.
Al treilea este măsura nevoinței. Sfântul Vasile s-a nevoit aspru, dar a păzit totdeauna măsura înțeleaptă a Părinților, ferindu-se de ruinarea trupului socotit ca locaș al Duhului. Este pilda dreptei socoteli, virtutea pe care Părinții o numesc rădăcină și cunună a tuturor virtuților.
Iar al patrulea, cel mai mângâietor, este nădejdea pentru cei deznădăjduiți. Sfântul Vasile de Ostrog rămâne, peste veacuri, o mărturie că mintea rănită nu este pierdută, sufletul tulburat nu este lepădat, iar omul pe care lumea îl socotește fără ieșire poate fi încă atins de mila lui Dumnezeu.
Sfinte Ierarhe Vasile, făcătorule de minuni de la Ostrog, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
