Sfântul Cuvios Pimen cel Mare a fost un călugăr egiptean care s-a nevoit în pustie în a doua jumătate a veacului al IV-lea și în prima jumătate a veacului al V-lea. Biserica îl pomenește la 27 august. Numele lui grecesc, Poimín, înseamnă „păstor”, și acesta a rămas locul lui în Biserică: un părinte la care veneau ceilalți călugări ca să întrebe cum se curăță sufletul de patimi.
Cuvintele pe care le-a rostit au fost strânse în Patericul egiptean, culegerea de răspunsuri scurte pe care părinții pustiei le dădeau celor ce veneau la ei. Un asemenea răspuns se numește apoftegmă. În colecția alfabetică a Patericului, lui Avva Pimen i se pun pe seamă mai multe apoftegme decât oricărui alt părinte — aproape două sute, numărul deosebindu-se puțin de la o ediție la alta. Cercetătorii care au studiat felul în care s-au format aceste culegeri socotesc că cele dintâi au fost adunate chiar în jurul lui și al ucenicilor lui apropiați.
Viața
Pimen s-a născut în Egipt. La cincisprezece ani a plecat în pustia Schetiei, unde se nevoiau deja cei șase frați ai lui; cel mai mare dintre ei era Avva Anuv. Schetia era așezarea monahală din pustia Egiptului de jos, o adunare de chilii răzlețe în care fiecare călugăr trăia singur, iar sâmbăta seara toți se strângeau la biserică și privegheau până duminică.
Sinaxarul povestește că, tânăr fiind, s-a dus la un bătrân ca să-l întrebe despre trei gânduri care îl tulburau, dar pe drumul întoarcerii și-a dat seama că unul dintre ele îi ieșise din minte în timpul vorbirii. S-a întors pe dată și a străbătut a doua oară tot drumul, ca să-l spună. Bătrânul, văzând cu câtă grijă își păzea sufletul curat înaintea lui Dumnezeu, i-a spus că numele lui se va rosti în tot Egiptul și că va ajunge cu adevărat păstor al unei turme mari.
În jurul anului 407, mazicii — un neam de nomazi din pustia de apus — au năvălit peste Schetia și au pustiit-o. Frații au scăpat cu viață și s-au așezat la Terenuthis, pe malul Nilului. Acolo a crescut vestea lui Pimen, până acolo încât oamenii îi lăsau pe bătrânii la care mergeau de obicei ca să vină la el. El însă nu lua cuvântul de față cu fratele său mai mare și nu vorbea după ce vorbise un alt bătrân.
Aflând unde se retrăseseră fiii ei, maica lor a venit să-i vadă. Ei nu i-au deschis. Când a ajuns înaintea ușii încuiate și a început să plângă, Pimen i-a vorbit din chilie și a întrebat-o dacă vrea să-i vadă aici sau în lumea ce va să fie. Ea a răspuns că este maica lor și că părul i-a albit. El i-a spus că, dacă își va ține dorința acum, îi va vedea veșnic dincolo. Femeia a plecat bucurându-se (Pateric, Pimen 76).
Dregătorul ținutului a vrut și el să-l vadă și, ca să-l silească, l-a închis pe fiul surorii lui, socotind că bătrânul va veni să ceară iertare pentru el. Pimen nu s-a înduplecat nici la plânsul surorii sale, ci a răspuns că el nu a născut copil, și i-a trimis vorbă dregătorului să judece după lege. Dregătorul l-a slobozit pe tânăr.
A adormit în pace la puțin timp după Sfântul Arsenie cel Mare, adică după anul 449, fără să mai fi văzut Schetia. Unele sinaxare dau anii 340–450 și o vârstă de o sută zece ani; cifrele acestea vin din tradiție și nu se pot verifica în documente.
Măsura
În anii dintâi Pimen postea aspru și rămânea uneori două sau trei zile fără să mănânce. Cu vremea a lăsat asprimea și a început să mănânce puțin în fiecare zi, ca să nu cadă nici în mândrie, nici în lăcomie. Când Avva Isaac l-a găsit punându-și puțină apă pe picioare și l-a întrebat cum de unii își chinuie trupul cu asprime, i-a răspuns că ei nu s-au învățat să fie omorâtori de trupuri, ci de patimi (Pimen 183). Spunea adesea că tot ce trece peste măsură vine de la diavol.
Una dintre trăsăturile care se văd cel mai limpede în cuvintele lui este dreapta socoteală, adică puterea de a deosebi ce se cuvine, cui, și în ce măsură. Nu este o îngăduință față de sine. Pimen era cumpătat în asceză și neînduplecat când era vorba de desprinderea de legăturile lumești, iar chilia și-o socotea ca pe un mormânt, în care călugărul trebuie să rămână străin de toate cele pământești.
Pimen nu a descoperit lucrarea aceasta, ci a primit-o de la începutul pustiei. Sfântul Ioan Casian consemnează în Convorbirea a II-a, prin gura Avvei Moise, că niște bătrâni veniseră la Sfântul Antonie cel Mare ca să-l întrebe despre desăvârșire și că sfatul a ținut de seara până dimineața. Se căuta virtutea care îl păzește pe călugăr nevătămat de cursele vrăjmașului, iar fiecare a propus altceva. La urmă, judecata lui Antonie și a celorlalți a fost că dreapta socoteală este cea care îl duce pe călugăr la Dumnezeu, treaptă cu treaptă, fiindcă ea naște, păzește și cârmuiește toate celelalte virtuți. În Pateric, Antonie spune același lucru mai scurt: unii și-au topit trupul cu nevoința, dar, fiindcă le lipsea dreapta socoteală, au rămas departe de Dumnezeu (Avva Antonie 8).
Ce rostește Antonie într-o frază, Pimen arată pe îndelete, în fiecare răspuns pe care îl dă. Mai întâi asupra lui însuși, când lasă postul aspru pentru măsura zilnică. Apoi asupra celor care veneau la el.
Când cineva venea să discute cu el lucruri înalte, tăcea. Când era întrebat despre patimi și despre felul în care se vindecă sufletul, răspundea bucuros. Fiecăruia îi vorbea pe măsura puterii lui de înțelegere.
Gândurile
Despre gânduri a fost întrebat de multe ori, iar răspunsurile lui merg toate în aceeași direcție. Trei dintre ele se așază unul după altul.
Un frate a venit la el și i-a spus că are multe gânduri și că se primejduiește din pricina lor. Bătrânul l-a scos afară sub văzduh și i-a spus să întindă brațul și să țină vânturile. Fratele a răspuns că nu poate face aceasta. Atunci i-a zis că nici gândurile nu le poate opri să vină, dar că altceva este să le stea împotrivă (Pimen 28).
Avva Anuv l-a întrebat altă dată despre gândurile necurate pe care le naște inima omului și despre poftele deșarte. Pimen i-a răspuns cu un cuvânt al proorocului Isaia: slăbește oare securea fără cel care taie cu ea? Tu însă nu le da loc, i-a spus, nici să te îndulcești cu ele, și rămân fără lucrare (Pimen 15).
Un alt frate l-a întrebat despre supărarea gândurilor. Este ca un om care are foc de-a stânga și un pahar cu apă de-a dreapta, a răspuns bătrânul; când se aprinde focul, ia apă din pahar și îl stinge. Focul este sămânța vrăjmașului. Apa este aruncarea de sine înaintea lui Dumnezeu, adică rugăciunea (Pimen 146).
Venirea gândului nu ține de noi. Învoirea ține de noi. Stingerea vine prin rugăciune.
Luarea-aminte neîncetată la ce se apropie de inimă se numește în limbajul Bisericii trezvie. Pimen o păzea cu asprime în orice clipă, știind că începutul tuturor răutăților este împrăștierea minții. Când trebuia să iasă din chilie, ședea mai întâi o vreme și își punea gândurile în rânduială.
Avva Ioan, cel trimis mai târziu în surghiun de împăratul Marcian, povestea că venise din Siria împreună cu alții ca să-l întrebe pe Pimen despre împietrirea inimii. Bătrânul nu știa elinește și nu au găsit tălmaci. Văzându-i tulburați, a început deodată să vorbească în limba elinească și le-a spus că firea apei este moale, iar a pietrei vârtoasă, dar ulciorul atârnat deasupra pietrei, picurând câte puțină apă, găurește piatra; tot așa cuvântul lui Dumnezeu este moale, iar inima noastră vârtoasă, însă omul care îl aude de multe ori își deschide inima spre frica de Dumnezeu (Pimen 182).
Smerenia
Pimen spunea că omul are trebuință de smerită cugetare și de frica lui Dumnezeu în toată vremea, așa cum are trebuință de răsuflarea care îi iese pe nări (Pimen 49).
Când a fost întrebat dacă e bine să acopere greșeala fratelui pe care îl vede greșind, a răspuns că, în orice ceas acoperim greșeala fratelui nostru, Dumnezeu o acoperă pe a noastră, iar în orice ceas o arătăm pe a lui, Dumnezeu o arată pe a noastră (Pimen 64). Pe fratele care adormea la biserică nu îl certa, ci îi lua capul și i-l punea pe genunchi, lăsându-l să se odihnească (Pimen 92).
Despre sine vorbea fără cruțare. Mărturisea că se așază sub toate făpturile necuvântătoare, fiindcă ele nu au ce să-și reproșeze. Când l-au întrebat cum se poate socoti mai prejos până și decât un ucigaș, a răspuns că acela a făcut greșeala aceea o dată, iar el greșește în fiecare zi.
Aceasta este osândirea de sine — nu o părere rea despre sine, ci obiceiul de a-și cerceta întâi propria vină. Din ea se naște, în învățătura lui, odihna inimii în orice împrejurare.
Într-o zi a văzut o femeie plângând la mormânt, căreia îi muriseră soțul, fiul și fratele, și i-a spus fratelui său Anuv că nu poate ajunge călugăr cel care nu a ajuns la o asemenea măsură a plânsului (Pimen 72). Iar când unul dintre cei apropiați l-a găsit răpit cu mintea și l-a întrebat pe urmă unde fusese, a răspuns că gândul lui era acolo unde stătea Maica Domnului și plângea lângă Crucea Mântuitorului, și că ar vrea să plângă și el așa în toată vremea.
De ce îl citim astăzi
Tradiția isihastă, întemeiată pe căutarea liniștii lăuntrice și pe rugăciunea neîncetată, nu a apărut din nimic. Multe dintre lucrările pe care le va așeza în centru — paza gândurilor, trezvia, plânsul, osândirea de sine și dreapta socoteală — se află limpede în tradiția monahală egipteană a veacurilor al IV-lea și al V-lea. În cuvintele lui Pimen ele nu apar ca un sistem, ci ca răspunsuri scurte, născute din experiența nevoinței.
Aceeași tradiție a pustiei trece în literatura ascetică a veacurilor următoare și se regăsește, dezvoltată și rânduită, la mulți dintre autorii cuprinși mai târziu în Filocalie.
Erminia zugravilor a lui Dionisie din Furna cere să fie zugrăvit ca un călugăr foarte bătrân, cu barba lungă despărțită în două, ținând în mână cuvântul: învață-ți inima să facă ceea ce învață gura ta.
Slujba zilei
Troparul, glasul al 8-lea (troparul de obște al cuvioșilor, cu numele sfântului):
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Pimen, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condacul, glasul al 4-lea:
Sosit-a astăzi sfânta pomenire a strălucitelor tale lupte, cuvioase părinte, veselind sufletele binecredincioșilor, Pimene, de Dumnezeu cugetătorule, părintele nostru.
Note
Asupra trimiterilor. Numerele apoftegmelor au fost verificate în ediția românească a Patericului egiptean, la slova P. În colecția alfabetică tradusă de Benedicta Ward numerotarea nu coincide peste tot: episodul vorbirii în elinește apare acolo ca 183, iar spălarea picioarelor ca 184. Tot acolo, întrebarea sirienilor este redată ca fiind despre curăția inimii; textul grec și cel românesc au însă „împietrirea inimii”, iar imaginea pietrei și a apei o cere pe cea din urmă.
Asupra datei. Pomenirea se face la 27 august. Bisericile care urmează calendarul iulian o prăznuiesc în aceeași zi a calendarului lor bisericesc, care astăzi cade la 9 septembrie în calendarul civil.
Sfinte Cuvioase Părinte Pimen, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Imagine: mozaic al Sfântului Pimen, secolul al XI-lea, Mănăstirea Daphni; autor necunoscut, domeniul public, prin Wikimedia Commons.