În dimineața zilei de 24 august 1779, lângă satul Kolikondasi din apropierea orașului Berat, în Albania de astăzi, oamenii lui Kurt Pașa l-au dus pe ieromonahul Cosma Etolul la malul râului Apsos și l-au sugrumat cu o funie. Trupul i l-au aruncat în apă. Fusese oprit în ziua dinainte, la 23 august, când se dusese el însuși la hogea locului ca să ceară învoire pentru propovăduire. Nu avem mărturie despre vreo acuzație formulată împotriva lui și nici despre vreun proces.
Avea în jur de șaizeci și cinci de ani. Petrecuse ultimele două decenii umblând pe jos prin satele Epirului, Macedoniei, Tesaliei, Etoliei și prin insule, predicând mulțimilor care se strângeau să-l asculte și lăsând în urmă școli.
Sfârșitul lui nu seamănă cu al celor mai mulți dintre noii mucenici ai veacului său. Pătimirile din acea vreme păstrează aproape toate aceeași rânduială: acuzația, chemarea la lepădare, judecata, mărturisirea înaintea judecătorului. Aici nu a rămas nimic din rânduiala aceasta. Un om a fost ridicat după predică și omorât a doua zi dimineața, ca și cum s-ar fi înlăturat o piedică.
Un creștin poate fi socotit primejdios fără să fi uneltit nimic împotriva stăpânirii; asta se știe de la Faptele Apostolilor. Întrebarea este alta: ce făcea acest călugăr, încât stăpânirea a găsit mai la îndemână să-l facă să tacă decât să-l judece.
Constantin, fiul țesătorului
S-a născut în jurul anului 1714, în satul Mega Dendron din Etolia, în ținutul Apokouro. Numele primit la botez a fost Constas — Constantin. Tatăl său, Dimitrie, era țesător.
Data nașterii nu ne vine dintr-un act, ci dintr-un calcul: Sfântul Nicodim Aghioritul, autorul celei dintâi vieți tipărite, scrie că a fost ucis în 1779, la vârsta de șaizeci și cinci de ani. De aici, 1714.
A învățat carte târziu, pe la douăzeci de ani, la școlile din Parnasida și din Nafpaktia, avându-i dascăli pe ierodiaconii Gherasim și Anania. A predat apoi el însuși prin satele din ținut. Copilăria nu trebuie umplută cu semne prevestitoare: izvoarele apropiate nu ne dau niciunul, iar ceea ce urmează se explică fără ele.
Șaptesprezece ani în Sfântul Munte
A ajuns la Athos, la Academia Athonită de la Vatoped, împreună cu alți tovarăși de învățătură. A deprins gramatica și literatura sub Panaghiotis Palamas, iar logica sub Nicolae Tzartzoulis din Metsovo, care conducea școala după Evghenie Vulgaris. Când școala s-a pustiit, în 1759, prin plecarea dascălilor, a trecut la Mănăstirea Filoteu, unde a fost tuns în monahism, primind numele Cosma; la stăruința părinților, mănăstirea având nevoie de preot, a fost hirotonit ieromonah.
În prima dintre învățăturile lui rămase spune despre acei ani: „Am șezut în Sfântul Munte șaptesprezece ani și plângeam pentru păcatele mele.”
Cifra nu se potrivește. Cercetarea grecească dă Academia Athonită întemeiată în 1749, cu Cosma elev al ei de la început; de acolo până la plecarea din 1759 ies vreo zece ani, iar cu șederea la Filoteu ceva mai mult. Traducerea românească a vieții pune între paranteze un început mai timpuriu, care ar închide aproape golul, dar acea dată nu se confirmă în altă parte. Diferența merită lăsată la vedere, nu netezită.
Ceea ce rămâne sigur este că a ieșit din Athos după ani de nevoință, nu după o dezamăgire. Ieșirea lui nu se explică prin plictis, ci prin faptul că ceea ce primise acolo nu mai încăpea într-o singură viață.
Școala aceea nu era un loc oarecare. Cel dintâi conducător al ei a fost ierodiaconul Neofit Cavsocalivitul, care avea să deschidă peste câțiva ani mișcarea colivarilor — iar prilejul acelei dispute, în 1754, chiar în anii uceniciei lui Cosma, a fost o chestiune de rânduială a duminicii. Din aceeași școală aveau să iasă mai târziu figurile mișcării filocalice; dar aceia sunt oameni ai generației următoare, iar Cosma nu i-a apucat ca dascăli.
Nici Filoteu nu era o casă fără trecut în privința aceasta. Din ea ieșise Cuviosul Dionisie din Olimp, care lăsase egumenia ca să propovăduiască prin Macedonia și Tesalia, și alți câțiva înaintea și în urma lui. Când Cosma a plecat în lume, nu făcea ceva nemaivăzut la mănăstirea lui.
Monahul Moise Aghioritul socotește că legătura dintre Sfântul Cosma și renașterea filocalică a fost prea puțin băgată în seamă, iar Mitropolitul Amfilohie Radovici merge mai departe și îl numește înaintemergător al ei. Este o citire teologică, nu o filiație dovedită documentar. Ea lămurește însă ceva ce altfel pare o ciudățenie de metodă: de ce un misionar cerea spovedanie, post, priveghere și Maslu înainte de a-și deschide gura. Nu născocise o rânduială. Scotea în sate ceea ce trăise în Athos.
Binecuvântarea Bisericii
Nu a plecat însă din propria pornire. Nicodim povestește — în cheia obișnuită a vieților de sfinți — că, măsurând cât de grea este propovăduirea apostolică și neîndrăznind să se apuce de ea de la sine, a deschis Scriptura și a dat peste cuvântul Apostolului: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale altuia” (1 Cor. 10, 24). Ceea ce urmează în relatare contează mai mult decât episodul: nu s-a socotit încredințat prin acel semn, ci și-a descoperit gândul părinților duhovnicești, a luat binecuvântare de la ei și abia apoi a cerut voia Bisericii.
Mai târziu avea să spună el însuși de ce a plecat: „Mi-am lăsat folosul meu, binele meu, și am ieșit să umblu din loc în loc și să-i învăț pe frații mei.” Iar în alt loc, cu o îndrăzneală care spune totul despre el: „Fiindcă neamul nostru căzuse în neștiință, am zis: să mă piardă Hristos pe mine, o oaie, și să le câștige pe celelalte.”
Apoi a mers la Constantinopol, unde se afla și fratele său Hrisant, dascăl. Patriarhul Ecumenic Serafim al II-lea i-a dat voia și binecuvântarea de a predica. În 1760, la vreo patruzeci și șase de ani, a pornit la drum.
Amănuntul acesta îl așază acolo unde trebuie. Cosma nu este un predicator rătăcitor care lucrează din propria însuflețire și își caută singur îndreptățirea. A cerut Bisericii îngăduința de a vorbi și a primit-o din mâna Patriarhului Ecumenic. Nici nu s-a mulțumit cu o singură încuviințare: în 1774–1775, Patriarhul Sofronie al II-lea îi înnoiește voia de a predica. Lucrarea lui a început cu binecuvântare patriarhală și a rămas sub ea.
Obiceiul l-a păstrat până la capăt. Nicodim scrie că, oriunde ajungea, cerea întâi voie de la arhiereul locului sau de la epitropii lui, apoi trimitea creștini să ia aceeași învoire de la autoritatea otomană, și abia pe urmă propovăduia. Nu a predicat niciodată pe ascuns. A și murit ținând această rânduială.
Douăzeci de ani de drum
Biografii îi împart călătoriile misionare în trei sau patru mari itinerarii, după felul în care despart etapele lucrării. A străbătut Tracia și Macedonia, a coborât în Etolia și Acarnania, a trecut prin Epir, a ajuns în insulele Ionice și în Ciclade, iar în ultimii ani a lucrat mai ales în Himara și în ținuturile Epirului de nord, în Albania de astăzi.
Mergea în comunitățile sărace și izolate, unde slujba se rărise și unde preotul lipsea sau nu mai știa să tâlcuiască. Epirul și sudul Albaniei erau, în acea vreme, printre regiunile cele mai puternic atinse de treceri la islam. Predica în piețe și în cimitire, sub un copac, cu o cruce de lemn înfiptă alături. Când pleca, lăsa crucea acolo.
Era supravegheat. Un raport venețian arată că, la 18 aprilie 1779, agentul Mamonas a încercat la Mavrolitari să afle ce caută Cosma cu propovăduirea lui. Cu patru luni înainte de moarte, un călugăr care predica despre pocăință era socotit destul de important încât să fie iscodit de o putere străină.
Zece școli grecești și două sute pentru carte de obște
În martie 1779, cu cinci luni înainte de sfârșit, într-o scrisoare către fratele său Hrisant, își face singur socoteala lucrării: a străbătut până la treizeci de ținuturi, a întemeiat zece școli elinești și două sute de școli pentru învățătura de obște.
Aceasta este socoteala lui, oprită în martie 1779. Tradiția de mai târziu a urcat cifrele la vreo două sute zece școli grecești și în jur de o mie o sută elementare. Totalurile acelea nu sunt confirmate de propria lui însemnare și ar trebui dovedite separat, din alte izvoare, înainte de a fi repetate.
Școlile erau gratuite, iar Nicodim îl arată lucrând mărunt și practic: aduna bani de la cei avuți, cumpăra cărți și le împărțea celor care știau citi sau făgăduiau să învețe. Nu se mulțumea să îndemne. Căuta dascăli, aduna banii, purta grija clădirii. Într-o scrisoare către locuitorii Zalongului le scrie că a văzut că nu au școală, că i-a îndemnat pe creștini și că aceștia au dat cât au putut, și îi roagă și pe ei să ajute.
Rostul acestor școli era limpede pentru el:
„Școala deschide bisericile; școala deschide mănăstirile.”
Și, în alt loc:
„Mai bine să ai în satul tău școală decât izvoare și râuri, căci izvorul adapă trupul, iar școala adapă sufletul.”
Nu vorbea despre alfabetizare în înțelesul de azi. Spune el însuși ce se învață acolo: din școală aflăm ce este Dumnezeu, ce este Sfânta Treime, ce sunt îngerii și ce sunt demonii, ce este raiul și ce este iadul, ce este virtutea și ce este păcatul, ce este sufletul și ce este trupul. Din școală aflăm ce este Sfânta Împărtășanie, ce este Botezul, ce este Sfântul Maslu, ce este cununia cinstită. „Căci fără școală umblăm în întuneric.”
Credința nu atârnă de știința de carte — Biserica are sfinți neînvățați cu duiumul. Dar acolo unde lipsesc cateheza și înțelegerea, ea rămâne fără apărare: se sprijină pe obicei, iar obiceiul se subțiază de la o generație la alta. De aceea le spunea părinților ca, dacă ei nu au apucat să învețe, măcar copiii lor să învețe.
Lucrarea aceasta avea însă și o față lingvistică, pe care el o spune deschis: copiii să învețe grecește, fiindcă și Biserica este în grecește. Limba slujbei și limba școlii erau aceeași, iar de aici vine faptul că aceeași faptă poate fi citită de unii ca luminare, iar de alții ca elenizare.
Ce învăța
Sfântul Nicodim Aghioritul, care spune că l-a auzit el însuși predicând, scrie despre cuvântul lui că era de o simplitate desăvârșită, asemenea cuvântului pescarilor, senin și liniștit. Textele păstrate întăresc mărturia. Nu clădea tratate; vorbea despre Sfânta Treime, despre pocăință și spovedanie, despre Liturghie și pregătirea pentru împărtășire, despre preoție, căsătorie și creșterea copiilor, despre milostenie, smerenie, păzirea duminicii și școală.
Inima învățăturii stă în două iubiri, pe care le cerea totdeauna împreună: „Dacă vrem să-L numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, trebuie să avem mai întâi două iubiri: iubire către Dumnezeu și altă iubire către aproapele.” Versetul care îl scosese din Athos cerea același lucru, iar el l-a prefăcut într-o rânduială de viață pentru oameni care nu deschiseseră niciodată o carte.
Cererile lui erau foarte concrete. Cine a nedreptățit pe cineva să înapoieze paguba, fără să se uite la credința celui păgubit. Cine are avere să dea din ea săracilor. Duminica să fie ținută. Copiii să fie botezați cum se cuvine — și pentru asta i-a înduplecat pe cei avuți să cumpere peste patru mii de cristelnițe de aramă pentru bisericile care nu aveau. Copiii să învețe carte.
Rânduiala în care lucra spune însă mai mult decât lista. Îl urmau patruzeci sau cincizeci de preoți. Când sosea undeva, vestea dinainte oamenii să se spovedească, să postească și să facă priveghere. Preoții citeau Maslul și ungeau poporul. Se împărțeau lumânări și pâine. Abia la sfârșit de tot venea învățătura. Cuvântul nu a stat niciodată în locul Tainelor, ci după ele.
Cerea mult și de la preoți. Cel ce vrea să se facă preot să fie curat ca îngerul; să învețe carte grecească, ca să poată tâlcui Evanghelia și Scriptura; să păzească vârstele rânduite de canoane; și să nu vină de la sine, ci chemat de episcop. Aceeași logică peste tot: cine slujește trebuie să înțeleagă ce slujește.
Pe sine se socotea păcătos, și nu ca formulă. Un dregător turc bolnav l-a chemat să vină să-l binecuvânteze; a refuzat să meargă, spunând că este păcătos, și a trimis în schimb apă binecuvântată, cu două cereri: omul să se lase de băutură și să dea a zecea parte din avere săracilor. Cei șaptesprezece ani de plâns pentru păcate nu rămăseseră în urmă, în Athos.
Iar celor pe care nimeni nu-i lua în seamă le vorbea la fel ca celorlalți. S-a păstrat o convorbire cu un rom, numit „țigan” în textul vechi, care se plângea că, deși se trage din Adam, este disprețuit de consăteni chiar și în biserică. Cosma îl mângâie și îi spune că, botezat fiind și păzind poruncile lui Dumnezeu, va merge în rai — pe când el însuși, care nu este rom, dacă nu face bine merge în osândă. Deosebirea, pentru el, se face după împlinirea voii lui Dumnezeu, nu după neam.
Iar cuvântul lui cel mai cunoscut, cel care s-a păstrat mai bine decât toate celelalte, este acesta:
„Trupul vostru să vi-l ardă, să vi-l prăjească; lucrurile voastre să vi le ia; nu vă pese; dați-le, nu sunt ale voastre. Suflet și Hristos vă trebuie. Acestea două, chiar de ar cădea lumea toată, nimeni nu vi le poate lua, fără numai dacă le dați voi înșivă. Acestea două păziți-le, să nu le pierdeți.”
A fost ascultat de oameni cărora stăpânirea le putea lua în orice ceas și trupul, și lucrurile.
Duminica și târgul
Cea mai concretă bătălie a lui a fost pentru duminică.
În multe locuri târgul se ținea duminica. Oamenii vindeau și cumpărau în ceasul Liturghiei, iar bisericile rămâneau goale. Cosma a predicat împotriva acestui obicei atât de stăruitor, încât în unele ținuturi târgul a fost mutat de duminică pe sâmbătă.
Propovăduirea lui nu rămânea în cuvinte. Dacă duminica este ziua Învierii, atunci Învierea trebuie să se vadă în felul în care este așezată săptămâna unui sat întreg. Iar o predică ce schimbă ziua de târg atinge interese, și interesele răspund.
De ce a fost ucis
Aici fiecare cuvânt trebuie cântărit.
Ceea ce se știe despre fapta însăși: la 23 august 1779, Cosma s-a dus singur la hogea de lângă Kolikondasi ca să-i ceară învoire, deși creștinii încercau să-l oprească, spunând că nimeni nu merge personal la stăpânire pentru așa ceva. Hogea l-a reținut în curte, pretinzând că are poruncă de la Kurt Pașa să-l trimită la Berat. A doua zi dimineața, șapte oameni l-au luat, l-au dus la râu și abia acolo i-au arătat porunca de ucidere. Nu a fost niciun proces.
Explicația se citește în viața tipărită și are mai multe verigi. Întâi, o pâră politică: negustori evrei din Ianina l-ar fi învinuit înaintea Pașei că ar fi trimis al moscoviților, ca să ducă raiaua sultanului spre Rusia. Învinuirea a căzut. Pe urmă a venit lovitura economică — mutarea târgului de obște din duminică în sâmbătă și îndemnul dat creștinilor să nu mai cumpere anumite mărfuri. În cele din urmă, potrivit aceleiași relatări, s-au dus la Kurt Pașa cu pungi de bani, iar acesta s-a sfătuit cu hogea lui. Toate verigile acestea vin din literatura hagiografică; nu am găsit pentru ele o confirmare documentară din afara ei.
Tot de acolo aflăm ce fel de om a dat porunca. Kurt Pașa îl chemase mai înainte la el, îi plăcuse atât de mult convorbirea, încât îi pregătise scăunelul îmbrăcat în catifea de pe care Cosma predica poporului. Iar după ucidere s-a căit că, pentru câștig deșert, omorâse un om nevinovat și pașnic. Nu un dușman al credinței, ci un guvernator care a luat bani.
Ceea ce nu trebuie făcut este să se oprească articolul aici, cu formula scurtă „evreii l-au omorât”. Motivul nu ține de menajament, ci de exactitate și de ceea ce spune izvorul însuși.
Fiindcă izvorul spune ceva ce se trece de obicei cu vederea. Nicodim scrie apăsat că, până la conflictul de la Ianina, Cosma nu predicase împotriva evreilor — nici la Tesalonic, nici la Kastoria, nici la Ianina însăși — ci îi învăța numai pe creștini cum să viețuiască creștinește și să păzească credincioșia față de stăpânirea rânduită. Polemica a început după pâră, nu înaintea ei.
Trebuie spus însă și celălalt lucru, fără ocolire. Învățăturile transmise sub numele sfântului păstrează expresii antievreiești aspre, care nu pot fi puse toate în seama biografului. Sfințenia nu face fiecare formulare a unui om infailibilă, iar veacul al XVIII-lea vorbea așa. Un articol care ascunde asta își pierde dreptul de a fi crezut în rest.
Și tot același corpus pune o oprire limpede. Cele două realități trebuie ținute împreună; despărțite, mint amândouă.
Părintele Vasile Kalliakmanis, profesor la Facultatea de Teologie din Tesalonic, arată cadrul — conflictul a pornit din ziua de târg și din urmările ei economice, într-o societate otomană în care comunitățile trăiau sub statute și scutiri diferite — și adună locurile în care Cosma le spune ascultătorilor ce nu au voie să facă din cuvintele lui:
„Acestea de ce vi le-am spus, creștinii mei? Nu ca să-i ucideți pe evrei și să-i prigoniți, ci ca să-i plângeți, că au părăsit pe Dumnezeu.”
Și, în altă parte, întorcând porunca împotriva propriilor ascultători:
„Câți ați nedreptățit creștini sau turci sau evrei sau franci, dați înapoi nedreptatea, căci este blestemată.”
Un sfânt care le cere ucenicilor lui să întoarcă paguba oricui, indiferent de credință, nu poate fi citit ca îndreptățire a urii. Cine îl folosește astfel îl folosește împotriva lui.
Trebuie spus și celălalt lucru: în Albania, unde a murit, memoria lui este disputată. Naționaliștii albanezi îl socotesc un agent al elenismului, iar dovada pe care o aduc este chiar școala grecească. A fost revendicat din mai multe părți, iar aceasta este o bună pricină de a rămâne la izvoare.
Trupul din râu
Călăii au legat o piatră mare de gâtul trupului și l-au aruncat în râu. Creștinii l-au căutat cu năvoadele și nu l-au aflat. Abia a treia zi preotul Marcu, parohul bisericii Intrării Maicii Domnului în Biserică din Kolikondasi, l-a scos din apă și l-a îngropat în pronaosul bisericii sale. Mitropolitul Ioasaf al Velegradelor a fost de față la înmormântare.
Peste treizeci și patru de ani, în august 1813, Ali Pașa din Ianina, ajuns stăpân peste Berat, a cerut aceluiași scaun mitropolitan să se facă ridicarea moaștelor și să se zidească o mănăstire pe numele sfântului. Mănăstirea a fost înălțată între august 1813 și iunie 1814. Craniul a fost trimis lui Ali, la cererea lui, și ferecat în argint.
Omul executat de autoritatea otomană a ajuns, o generație mai târziu, să aibă mănăstire ridicată de unul dintre cei mai puternici conducători musulmani ai regiunii. Mormântul, cu o cruce de piatră și inscripția Shen Kozma, se află și astăzi acolo. Mănăstirea a fost restaurată după 1990, în vremea Arhiepiscopului Anastasie. Părți din moaștele lui se păstrează la Arhiepiscopia din Tirana și sunt aduse spre cinstire și la mănăstirea din Kolkondas.
Problema textelor
Cosma nu a scris cărți. Ne-au rămas de la el câteva scrisori și învățăturile, iar învățăturile ne-au ajuns prin însemnările ucenicilor care îl urmau și scriau după el. De aici vine o dificultate reală: putem fi siguri de conținutul propovăduirii lui, dar nu totdeauna de forma exactă a fiecărei fraze.
Firul izvoarelor este acesta. Sfântul Nicodim Aghioritul îi scrie viața în Noul Martirologiu, tipărit în 1799 — la douăzeci de ani după moarte, de un om care spune că îl auzise predicând. Sapfirie Hristodulidis, alt martor, alcătuiește un sinaxar și o slujbă, tipărite la Veneția în 1814 și retipărite apoi la Cefalonia în 1850, la București în 1860 și la Patras în 1878. Ediția critică a învățăturilor a fost făcută de Ioannis Menounos în 1979.
Cu profețiile lucrurile stau altfel. Colecțiile au crescut de la o ediție la alta, iar astăzi circulă liste de o sută douăzeci și două de prorociri. Unele au mărturii vechi. Altele apar întâi în tipărituri moderne și sunt formulate suspect de potrivit cu tehnologiile pe care pretind că le-ar fi prezis. Cine vrea să scrie serios despre Cosma nu poate lua lista ca întreg. Fiecare prorocire trebuie urmărită până la cea mai veche mărturie care o consemnează, iar unde această mărturie lipsește, tăcerea este mai cinstită decât entuziasmul.
O singură prorocire arată cum se face cercetarea. Potrivit vieții tipărite, trecând prin părțile Tepelenei pe când Ali Pașa era încă bei și prigonit de Kurt Pașa, Cosma i-ar fi spus că stăpânirea lui va crește, că numele lui va ajunge cunoscut în lume și că va lua într-o zi chiar cetatea lui Kurt Pașa. Treizeci de ani mai târziu, Ali a intrat în Berat, și-a adus aminte de cuvânt și a poruncit ridicarea moaștelor și zidirea mănăstirii.
Prorocirea aceasta stă mai bine decât toate cele despre corăbii zburătoare și glasuri purtate prin văzduh: are un capăt verificabil, fiindcă mănăstirea chiar s-a zidit, iar partea lui Ali este atestată. Și tot nu poate fi socotită dovedită. Textul care o consemnează a fost scris după împlinire, iar o prorocire așezată pe hârtie după ce s-a împlinit rămâne, oricât de veche, o mărturie despre credința celor care au scris-o. Aceasta este măsura la care ajunge una dintre cele mai bine sprijinite prorociri din tot corpusul. Celelalte stau mult mai prost.
Se poate scrie despre el fără ele. Ajung scrisorile, învățăturile în ediție critică și viața tipărită.
Cinstirea
Cinstirea nu a început în secolul XX. Icoanele, locurile de pelerinaj și memoria populară s-au format îndată după 1779, iar mănăstirea din 1814 este dovada cea mai limpede. Actul canonic de recunoaștere a venit de la Patriarhia Ecumenică la 20 aprilie 1961, care a rânduit pomenirea lui la 24 august, ziua muceniciei.
În calendarul grecesc pomenirea stă limpede la această zi. În spațiul românesc situația este mai puțin uniformă: calendarul oficial al Patriarhiei Române trece la 24 august pe Sfântul Sfințit Mucenic Eutihie și pe Sfântul Mucenic Tation, fără să-l cuprindă pe Cosma, în vreme ce calendarele extinse, între care cel al Doxologia, îl pomenesc la aceeași dată. Menaiele rusești îl trec la două date, 4 și 24 august, cu trimitere de la una la cealaltă, iar slujbele tipărite pentru aceste parohii — între care și traduceri românești — poartă uneori data de 4 august. O ediție sârbească semnalează ea însăși nepotrivirea. Pomenirea de obște și data muceniciei rămân 24 august.
Titlurile sub care este pomenit spun aproape toată viața lui: sfințit mucenic, întocmai cu Apostolii, luminător și dascăl, Apostol al săracilor.
Ce rămâne
Cosma a văzut ceva ce se vede greu din interiorul unei comunități care încă are biserică deschisă: că o credință se poate pierde fără prigoană, prin simpla încetare a înțelegerii. Oamenii merg mai departe la slujbă, aprind lumânări, țin obiceiuri, dar nu mai știu ce mărturisesc, iar copiii primesc de la ei forma fără conținut.
Împotriva acestei stingeri lente a lucrat douăzeci de ani. De aceea nu a despărțit niciodată altarul de școală și rugăciunea de învățătură. Nu a socotit învățătura de carte un lucru lumesc adăugat pe lângă credință, ci un sprijin al ei acolo unde cateheza se stinsese.
Veacul lui nu seamănă cu al nostru, și e mai cinstit să spunem asta decât să forțăm asemănarea. Nimănui nu i se cere astăzi lepădarea, satele au școli, cartea se găsește oriunde. Se repetă însă mecanismul: credința se pierde întâi din înțelegere și abia pe urmă din practică, iar între cele două trec una sau două generații în care totul pare încă în picioare.
Împotriva acestui mecanism, Cosma nu s-a mărginit la chemarea la trezire și nu a arătat spre semnele vremurilor. A căutat un dascăl, a adunat bani, a ridicat o clădire, a mutat ziua de târg. Răspunsul lui a fost mărunt, așezat și fără strălucire, iar aceasta este partea din viața lui care se poate lua astăzi întocmai.
Iar cea mai simplă propoziție a lui spune totul:
„Școala deschide bisericile.”
Imagine: icoană portabilă a Sfântului Cosma Etolul, pictată în 1767, în timpul vieții sale, la biserica „Sfântul Nicolae” din Zitsa. Autor necunoscut; domeniul public, prin Wikimedia Commons.
Cărți recomandate
Patru volume despre viața Sfântului Cosma, sfinții lunii august, pocăință și educația ortodoxă.
Viața și învățăturile Cuviosului și Sfințitului Mucenic Cosma Etolianul, Luminătorul Greciei
Viață și învățături
37,00 lei
