Sfânta Cuvioasă Muceniță Anastasia Romana

Viața Sfintei Cuvioase Mucenițe Anastasia Romana, pomenită pe 29 octombrie: stareța Sofia, mărturisirea lui Hristos și paharul cu apă al lui Chiril.

Sfânta Cuvioasă Muceniță Anastasia Romana, cu crucea în mână, alături de stareța Sofia, ilustrație în stil bizantin
Ilustrație simbolică în stil bizantin, realizată cu ajutorul inteligenței artificiale pentru OrtodoxWay; nu este fotografia unei icoane istorice.

Sfânta Anastasia Romana a fost o tânără călugăriță din Roma, ucisă la mijlocul secolului al III-lea pentru că nu a vrut să se lepede de Hristos. Biserica o pomenește pe 29 octombrie. În Bisericile care țin calendarul vechi, ziua aceasta cade acum pe 11 noiembrie.

În calendar, numele ei este însoțit de două cuvinte: cuvioasă muceniță. Cuvioși sunt numiți sfinții care s-au sfințit prin viața călugărească, în post, în rugăciune și în ascultare. Mucenici sunt numiți cei care și-au dat viața pentru Hristos. Anastasia a mers pe amândouă căile. Anii petrecuți în mănăstire au pregătit-o pentru mărturisire, iar harul lui Hristos a întărit-o în ceasul chinurilor.

Ea nu trebuie confundată cu Sfânta Mare Muceniță Anastasia Farmacolitria, adică izbăvitoarea de otrăvuri, pe care Biserica o pomenește la 22 decembrie.

În acest articol

Copila crescută de stareța Sofia

Anastasia s-a născut la Roma, într-o familie de neam bun, și a rămas fără părinți când avea doar trei ani. Fetița a fost primită de o călugăriță bătrână, pe nume Sofia, care conducea o mică obște de fecioare de lângă Roma. Viețile Sfinților spun că obștea trăia într-un loc retras și puțin știut și că avea doar câteva maici cu viață aleasă.

Sofia a crescut-o ca pe propria fiică, în credință, în frica lui Dumnezeu și în ascultare. De la ea a învățat Anastasia postul, rugăciunea și celelalte osteneli ale vieții călugărești, pe care limba Bisericii le numește nevoință. Crescând, le-a întrecut pe surorile ei la post și la osteneli. După șaptesprezece ani, creștinii din împrejurimi o cunoșteau ca pe o mare nevoitoare, iar printre păgâni se dusese vestea frumuseții ei.

Înaintea dregătorului

Anastasia trăia în anii în care împărații Deciu și Valerian porniseră prigoana împotriva creștinilor. Niște păgâni s-au dus la Probus, dregătorul Romei, și i-au spus că cea mai frumoasă fecioară din cetate trăiește ascunsă, împreună cu câteva femei sărace care au ales să nu se mărite, că se închină Celui Răstignit și își bate joc de zei. Probus a trimis ostași să o aducă.

Stareța Sofia a stat două ceasuri cu ucenica ei și a învățat-o cum să-și păzească credința, cum să nu se lase amăgită de vorbele dulci ale dregătorului și cum să poarte chinurile. Anastasia i-a răspuns că inima ei este gata să pătimească pentru Hristos și că sufletul ei este gata să moară pentru Iisus, pe Care Îl iubea. Cu binecuvântarea stareței, a ieșit apoi cu smerenie în întâmpinarea ostașilor înarmați.

Văzându-i tinerețea și frumusețea, Probus a încercat întâi să o câștige cu vorbe blânde. A întrebat-o de ce își risipește tinerețea fără nicio bucurie și ce folos are să moară în chinuri pentru Cel Răstignit. I-a făgăduit că, dacă se va închina zeilor, o va mărita cu un bărbat de neam mare, bogat și cinstit la curtea împăratului, și că va trăi în slavă, înconjurată de copii și de bogății.

Anastasia i-a răspuns că făgăduințele lui seamănă cu ale șarpelui care a amăgit-o pe Eva în rai și că ea nu se va lăsa prinsă de ele. Singura frumusețe și singura tinerețe pe care le cunoștea erau cele pe care Hristos le dăruiește sufletelor care Îl aleg pe El mai presus de viață. Bogății avusese din belșug, dar nu le dorise, pentru că Îl voia doar pe Hristos, iar de El nicio putere nu avea să o despartă. Când dregătorul a trecut la amenințări, i-a spus că ar fi gata să moară pentru Domnul ei nu o singură dată, ci de sute de ori, dacă s-ar putea.

Viața ei adaugă că, deși stătea în fața lui Probus, Anastasia era cu mintea la Hristos și, cu ochii sufletului, privea frumusețea Mirelui ei. Hristos este numit Mirele Bisericii întregi, iar în cântările închinate fecioarelor și mucenițelor numele acesta arată că ele I-au dăruit Lui toată viața lor. Ani de rugăciune o deprinseseră pe Anastasia să-și țină mintea înaintea lui Dumnezeu, iar în ceasul judecății mintea ei a rămas acolo unde se obișnuise să stea.

Furios, Probus a pus să fie lovită peste față. A poruncit apoi să i se rupă hainele și să fie lăsată goală în fața mulțimii, ca să o facă de rușine. Fecioara i-a strigat: „aceasta nu este rușinea mea, ci a ta”. I-a mai spus că Dumnezeu știe cu câtă grijă și-a ferit trupul toată viața de privirile oamenilor și că Hristos, Mirele ei, o va îmbrăca în slavă, iar ocara acestei fapte va rămâne asupra dregătorului.

Pătimirea

Pătimirea ei s-a păstrat pe larg în viața scrisă de Sfântul Simeon Metafrastul, care în secolul al X-lea a prelucrat și a rescris multe vieți de sfinți. Viața aceasta povestește altfel câteva amănunte: o așază pe Anastasia în vremea lui Dioclețian și spune că a intrat în mănăstire abia la douăzeci de ani. Despre chinurile ei, în schimb, spune mai mult decât toate celelalte.

Văzând că nici așa nu o poate clinti, Probus a trecut la chinuri mai grele. A poruncit să fie bătuți în pământ patru pari, de care Anastasia a fost legată cu fața în jos, iar dedesubt au aprins un foc hrănit cu untdelemn, smoală și pucioasă, în vreme ce călăii o loveau cu bețe peste spate. Sfânta se ruga, iar rugăciunea ei potolea focul ca o rouă, căci își aducea aminte cum i-a păzit Dumnezeu pe cei trei tineri în cuptorul din Babilon.

Au legat-o apoi de o roată, care, învârtindu-se, i-a zdrobit oasele. Anastasia L-a chemat pe Dumnezeu în ajutor, iar Metafrastul scrie că a fost dezlegată îndată și s-a ridicat întreagă, fără nicio rană și fără nicio arsură. Orbit de mânie, Probus nu a înțeles minunea și a pus să fie spânzurată de un lemn și sfâșiată cu gheare de fier. I-au tăiat apoi sânii și i-au smuls dinții și unghiile. Ea Îi mulțumea lui Dumnezeu că a învrednicit-o să ia parte la patimile Lui, iar un înger o ținea în picioare.

Când dregătorul a poruncit să i se taie limba, Anastasia a cerut puțin răgaz, ca să-L mai slăvească pe Dumnezeu cu glasul ei. I-a mulțumit pentru toate și L-a rugat să o învrednicească să-și sfârșească bine mucenicia, iar pe bolnavii care o vor chema în ajutor să-i vindece El, Doctorul tuturor bolilor. Atunci s-a auzit un glas din cer, care a vestit că rugăciunea ei va fi împlinită. Bucuroasă, l-a îndemnat pe călău să împlinească porunca.

Paharul cu apă al lui Chiril

Slăbită de pierderea sângelui și de chinuri, Anastasia a cerut puțină apă. Un creștin evlavios, pe nume Chiril, i-a dat să bea. Când a aflat că omul acela se milostivise de ea, Probus a poruncit să li se taie capetele amândurora.

Metafrastul scrie că pentru acest mic bine, un pahar cu apă rece, Chiril a primit de la Dumnezeu cununa muceniciei. Domnul a făgăduit în Evanghelie că cel care dă fie și numai un pahar cu apă rece unuia dintre cei mici, pentru că este ucenicul Lui, nu își va pierde răsplata. Darul lui Chiril a fost puțină apă, însă milostenia făcută unei mucenițe aflate în chinuri cerea curaj, iar Dumnezeu a primit-o ca pe o mărturisire a credinței. Biserica îl pomenește în aceeași zi ca pe Sfântul Mucenic Chiril.

Sfârșitul și îngroparea

Anastasia a fost scoasă afară din cetate și a primit acolo moartea prin sabie. Trupul i-a fost lăsat în acel loc, ca să fie mâncat de fiare, dar a zăcut acolo câteva zile și nicio pasăre și nicio fiară nu s-a atins de el, pentru că Dumnezeu îl păzea.

Din clipa în care Anastasia îi fusese luată din brațe, stareța Sofia nu încetase să se roage. Cu lacrimi Îi cerea lui Dumnezeu să o întărească pe fiica ei până la capăt, ca să treacă și peste lingușiri, și peste chinuri, fără să-și piardă cununa. Pe când se ruga astfel, i s-a arătat un înger, care i-a vestit că mucenița și-a încheiat lupta și a intrat în cămara cerească a Mirelui ei. Îngerul a călăuzit-o apoi până la trupul muceniței.

Sofia a căzut peste trupul sfânt, l-a îmbrățișat și l-a sărutat, plângând și bucurându-se deodată. O crescuse cu multă osteneală, în isihie, adică în liniștea în care sufletul se adună la Dumnezeu, și în nevoință. Îi mulțumea că a păzit până la sfârșit tot ce făgăduise și că a ascultat sfaturile primite. Îi spunea că stă de-acum lângă Hristos, Mirele ei, îmbrăcată în haina fecioriei și împodobită cu rănile muceniciei. Apoi stareța i s-a rugat ucenicei ei. A numit-o „fiica mea și maica mea duhovnicească” și a rugat-o să-i fie sprijin la bătrânețe și să mijlocească pentru ea înaintea Stăpânului, ca să intre și ea în Împărăția Lui.

Bătrâna nu avea putere să ridice trupul. Pe când se gândea ce să facă, s-au arătat deodată doi bărbați cu înfățișare cinstită, care l-au ridicat și l-au dus, împreună cu ea, în Roma, unde l-au așezat cu cinste într-un mormânt.

Sinaxarul grecesc, cartea care cuprinde viețile pe scurt ale sfinților din fiecare zi, o cinstește cu un distih, adică două versuri, în care numele cetății ei devine laudă:

Κάρας τομὴν ἤνεγκε ῥώμῃ καρδίας, βλάστημα Ῥώμης, μάρτυς Ἀναστασία.

În grecește, cuvântul rómi înseamnă „tărie” și sună la fel ca numele Romei. Distihul spune că vlăstarul Romei, mucenița Anastasia, a primit tăierea capului cu tăria inimii.

Astăzi, la Mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte Athos se păstrează părți din mâna dreaptă și din picioarele ei, unele acoperite încă de piele, iar o parte din moaștele ei se află și la Lavra Sfântului Alexandru Nevski din Sankt Petersburg.

Cuvioasă și muceniță

Condacul praznicului, cântarea scurtă care cuprinde într-o strofă cinstirea sfântului zilei, o laudă pe Anastasia pentru amândouă cununile: „Cu apele fecioriei curățindu-te, cuvioasă, cu sângele muceniciei încununându-te”. Întâi a venit curăția vieții din mănăstire, apoi cununa sângelui. Același condac spune că tăria i-a dat-o Hristos, Mirele ei. Ce sădiseră în ea anii de ascultare a rodit în ceasul încercării, prin puterea Lui.

Sfântul Atanasie cel Mare scrie în Viața Sfântului Antonie că acesta, după ce a trecut prigoana în care dorise să moară pentru Hristos, s-a întors în chilia lui și acolo era în fiecare zi mucenic prin conștiința lui. Anastasia a trăit întâi această mucenicie a conștiinței, iar apoi pe cea a sângelui, de la care își are numele de muceniță. Ani de zile s-a deprins cu ascultarea și cu lepădarea de voia ei, iar când a venit ceasul muceniciei, iubirea pentru Hristos a fost mai puternică decât dorința de a-și cruța viața.

Legătura dintre Sofia și Anastasia ține și ea de sfințenia lor. Bătrâna a crescut-o, a pregătit-o, a binecuvântat-o să meargă la chinuri și s-a rugat pentru ea cât timp a pătimit. La sfârșit, maica a cerut rugăciunile fiicei, iar ucenica a ajuns mijlocitoarea stareței ei.

Ajutorul ei în boli

Numele Anastasia vine din cuvântul grecesc anastasis, care înseamnă „înviere”. Fecioara din Roma și-a dat viața pentru Hristos, încredințată că El o așteaptă dincolo de moarte, în învierea pe care o purta în nume.

Rugăciunea ei pentru bolnavi, rostită cu puțin înainte să i se taie limba, a rămas vie în Biserică. Condacul ei o laudă că aduce vindecare celor care o cheamă din inimă în bolile lor. Cine i se roagă în suferință se apropie de cea care, în ceasul morții, s-a gândit la cei bolnavi.

Sfântă Cuvioasă Muceniță Anastasia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Cărți recomandate

Legături comerciale către Booksell. Prețurile și disponibilitatea se verifică pe pagina fiecărei cărți.

Newsletter OrtodoxWay

Primește noile articole OrtodoxWay

Un email scurt când apare un studiu nou despre Ortodoxie, rugăciune și viață duhovnicească. Fără spam.

Lasă un comentariu

Comentariile sunt moderate înainte de publicare. Linkurile din comentarii sunt tratate ca user-generated.