Psalmul 8 – „Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele tău”

Psalmul 8 este o cântare a uimirii. David privește cerul cu luna și stelele, se gândește cât de mic este omul în fața lor și se minunează că Dumnezeu totuși Își aduce aminte de el și l-a pus stăpân peste toate făpturile. Domnul Iisus Hristos Însuși a rostit un verset din acest psalm. Cu câteva zile înainte de Patimi, adică de suferințele și răstignirea Lui, El a intrat în Ierusalim, iar copiii din curtea templului strigau: „Osana Fiului lui David!”, adică „Mântuiește, te rugăm, Fiul lui David!”. Așa Îl întâmpinau pe Mesia, împăratul făgăduit din neamul lui David. Arhiereii și cărturarii, căpeteniile preoților și învățătorii Legii, s-au mâniat și I-au zis: „Auzi ce zic aceștia?”. Iar Hristos le-a răspuns cu Psalmul 8: „N-ați citit niciodată că din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă?”¹. Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel a arătat că aceste cuvinte despre omul micșorat puțin față de îngeri și încununat cu slavă își găsesc împlinirea desăvârșită în Hristos, Care a luat firea noastră². De aceea Sfinții Părinți au citit în acest psalm vestirea Întrupării și cinstea pe care a primit-o firea omenească.

Textul psalmului

Textul psalmului este adaptat după Biblia Sinodală de la 1914, cu ortografia și formele vechi aduse la limba de astăzi. Biblia de la 1914 păstrează titlul din Septuaginta, traducerea grecească a Vechiului Testament pe care o folosește Biserica și după care au tâlcuit Părinții. Cuvintele vechi din text sunt explicate mai jos, la fiecare verset.

Întru sfârșit, pentru teascuri. Psalmul lui David.

1. Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele tău în tot pământul!
2. Că s-a înălțat mare cuviința ta mai presus de ceruri.
3. Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, pentru vrăjmașii tăi, ca să sfărâmi pe vrăjmașul și izbânditorul.
4. Că voi vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna și stelele, pe care tu le-ai întemeiat.
5. Ce este omul, că-l pomenești pe el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?
6. Micșoratu-l-ai pe dânsul puțin oarece decât îngerii, cu slavă și cu cinste l-ai încununat pe el și l-ai pus pe dânsul peste lucrurile mâinilor tale.
7. Toate le-ai supus sub picioarele lui: oile și boii, toate, încă și dobitoacele câmpului,
8. Păsările cerului și peștii mării, cele ce străbat cărările mărilor.
9. Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele tău în tot pământul!

Psalmul 8 în slujbele Bisericii

Psalmul 8 încheie a treia stare a catismei întâi, după Psalmul 7. Catismele sunt cele douăzeci de părți în care se împarte Psaltirea pentru citirea în biserică, iar fiecare are trei stări, adică trei grupe de psalmi. Catisma întâi se citește de regulă la Vecernia de sâmbătă seara, slujba cu care începe ziua Duminicii, iar în Postul Mare și la Utrenia de miercuri. În parohii ea se scurtează de obicei la câteva stihuri, așa că Psalmul 8 se aude întreg mai ales în mănăstiri.

Locul cel mai luminos al psalmului este însă Duminica Floriilor, sărbătoarea intrării Domnului în Ierusalim. La Utrenia acestei zile, înainte de Evanghelie, se cântă un prochimen, adică un verset din psalmi care pregătește citirea, însoțit de un alt verset, numit stih. Prochimenul Floriilor, pe glasul al patrulea, este versetul 3 al Psalmului 8: „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă”. Stihul este versetul 1: „Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele tău în tot pământul”. Apoi se citește Evanghelia care istorisește tocmai intrarea în Ierusalim și răspunsul dat de Hristos arhiereilor, cu cuvintele acestui psalm³. Biserica pune astfel psalmul lângă întâmplarea în care el s-a împlinit.

„Întru sfârșit, pentru teascuri”

Teascul este locul sau vasul în care se storc strugurii, ca să curgă din ei mustul din care se face vinul. Tâlcuirea transmisă sub numele Sfântului Atanasie cel Mare explică astfel titlul. (Spunem „transmisă sub numele” pentru că în această carte s-au amestecat de-a lungul vremii și fragmente ale altor tâlcuitori.) Odinioară, în slujirea Legii, era un singur vas înaintea teascului, adică jertfelnicul din templul de la Ierusalim. După ce au fost chemate la credință neamurile, adică popoarele care nu erau evrei, s-au făcut multe teascuri: acestea sunt Bisericile, care primesc roadele celor îndreptați și le aduc spre cinstea lui Dumnezeu.

Fericitul Teodoret al Cirului, episcop și tâlcuitor al Scripturii din secolul al V-lea, adaugă că Domnul S-a numit pe Sine viță, când a zis: „Eu sunt vița cea adevărată”⁴. Cei care au crezut culeg rodul acestei vițe și pregătesc vinul cel de taină. Prin proorocul Isaia, Dumnezeu Își asemănase poporul cu o vie pe care a îngrădit-o, în care a zidit un turn și a săpat un teasc, așteptând să facă struguri, dar ea a făcut spini⁵. Atunci era un singur teasc; acum, spune Teodoret, preoții nu mai calcă roadele oamenilor pe un singur jertfelnic, ci jertfelnicele s-au înfipt peste tot pământul și peste mare și nu li se mai poate ști numărul. Același titlu îl poartă și Psalmul 83, care vorbește despre multele altare ale lui Dumnezeu: „Altarele tale, Doamne al puterilor”⁶.

Eftimie Zigabenul, monahul bizantin care a adunat în tâlcuirea sa la Psaltire cuvintele Părinților de dinaintea lui, spune același lucru cu alte cuvinte. Via este Domnul, mlădițele sunt Apostolii, iar strugurele este credința, care se strânge în biserici și dă din sine învățătura, ca pe un vin ce veselește inimile credincioșilor.

Cât despre „întru sfârșit”, Teodoret arată că alți tălmăcitori vechi ai Scripturii în grecește au pus aici „Făcătorului de biruință” sau „de biruință”. Psalmul este deci o cântare de biruință adusă lui Dumnezeu, Care l-a doborât pe diavol, vrăjmașul și răzbunătorul, și i-a scos pe oameni de sub stăpânirea lui.

„Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele tău”

Sfântul Ioan Gură de Aur leagă acest psalm de cel dinainte. Psalmul 7 se încheia cu o făgăduință: „voi cânta numele Domnului celui înalt”⁷. Acum David își împlinește făgăduința. Acolo vorbea un singur om: „Doamne, Dumnezeul meu”; aici vorbesc mulți: „Doamne, Domnul nostru”. Pentru cei care nu cred, spune Sfântul Ioan, Dumnezeu este Domn într-un singur fel, pentru că i-a făcut. Pentru noi este Domn în două feluri: ne-a făcut din nimic și L-am cunoscut. Iar cine înțelege cum ne-a făcut Dumnezeu ai Săi pe noi, care eram înstrăinați, vrăjmași și morți, vede că aceasta este cea mai mare dintre binefacerile Lui.

„Cât este de minunat”: proorocul nu spune cât anume, pentru că nu putea măsura. Sfântul Ioan întreabă unde sunt atunci cei care se laudă că pot cunoaște ființa lui Dumnezeu, dacă proorocul nu putea cuprinde nici cât de minunat este numele Lui. Prin acest nume, spune el, a fost nimicită moartea, au fost legați demonii, s-a deschis cerul și ușa raiului, a fost trimis Duhul Sfânt, robii s-au făcut liberi, vrăjmașii s-au făcut fii, iar străinii moștenitori. Dumnezeu S-a făcut om, iar cerul a primit firea pământească.

Numele lui Dumnezeu nu fusese însă întotdeauna minunat între oameni. Prin Isaia, Dumnezeu spusese despre poporul Său: „pentru voi numele meu pururea se hulește întru neamuri”⁸. Dar când a venit Fiul cel Unul-Născut, numele lui Dumnezeu s-a făcut minunat pretutindeni, cum vestise proorocul Maleahi: „de la răsăritul soarelui până la apus numele meu s-a mărit întru neamuri”⁹. De aceea, spune tâlcuirea Sfântului Atanasie, proorocul se minunează de cunoașterea lui Dumnezeu dăruită oamenilor, pentru că Dumnezeu nu mai era cunoscut numai celor din Iudeea. Eftimie adaugă că David se numără pe sine împreună cu neamurile când zice „Domnul nostru”, pentru că a văzut mai dinainte taina Întrupării și credința în Hristos, care avea să treacă la toate popoarele lumii.

„Că s-a înălțat mare cuviința ta mai presus de ceruri”

„Mare cuviință” înseamnă măreție, slavă. După ce a vorbit despre pământ, spune Sfântul Ioan, proorocul își întoarce cuvântul spre cer: numele lui Dumnezeu este minunat jos și minunat sus, pentru că nu numai oamenii, ci și îngerii laudă cele săvârșite de Dumnezeu pentru oameni, cum au cântat în noaptea Nașterii Domnului¹⁰. Și se minunează de ceva și mai mare: firea care era mai prejos de toate, firea omenească, Dumnezeu a înălțat-o mai presus de toate.

Fericitul Teodoret spune că Dumnezeu a avut dintotdeauna această măreție, dar oamenii nu o cunoșteau dintotdeauna; acum toți știu că El stăpânește cerul și pământul. Și aduce mărturia proorocului Avacum: „Acoperit-a cerurile bunătatea lui, și de lauda lui este plin pământul”¹¹.

Eftimie Zigabenul aduce aici cuvântul Sfântului Chiril al Alexandriei, pentru care „mare cuviința” este înomenirea lui Dumnezeu, mai presus de orice minte și neînțeleasă nici de puterile cerești. Tâlcuirea lui Eftimie a fost tipărită cu notele Sfântului Nicodim Aghioritul, monah din Sfântul Munte Athos în secolul al XVIII-lea, care adaugă texte din alți Părinți. Sfântul Nicodim aduce aici cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa: sufletul care se înalță și lasă în urmă tot ce poate fi cuprins, ca pe ceva mai mic decât ceea ce caută, ajunge să înțeleagă că măreția lui Dumnezeu nu se oprește la ceruri, ci este mai presus de ele, iar cerurile însele sunt mici vestitori ai slavei Lui.

„Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă”

Ca să înțelegem versetul, trebuie să ne întoarcem la ziua Floriilor. Când Hristos a intrat în Ierusalim, mulțimile care mergeau înainte și în urma Lui strigau: „Osana Fiului lui David! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!”¹². Apoi El a intrat în templu, a scos de acolo pe cei care vindeau și cumpărau și a vindecat orbi și șchiopi. Copiii din templu strigau și ei: „Osana Fiului lui David!”. Arhiereii și cărturarii s-au mâniat, iar Hristos le-a răspuns cu acest verset¹³. „A săvârși laudă” înseamnă a face lauda deplină, desăvârșită. „Cei ce sug” sunt sugarii, copiii care încă se hrănesc la sânul mamei.

Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă de ce proorocul, lăsând deoparte celelalte minuni ale lui Hristos, a ales tocmai aceasta. Pentru că învierea morților, curățirea leproșilor și izgonirea demonilor se mai văzuseră, în alt fel, și în Vechiul Testament: proorocul Elisei a înviat un mort și a curățit un lepros, iar David îl liniștea pe împăratul Saul când îl chinuia duhul cel rău¹⁴. Dar ca niște prunci să laude pe Dumnezeu cu cuvinte limpezi nu se mai întâmplase niciodată. Și nu spune doar „prunci”, ca să nu înțeleagă cineva oameni simpli și fără răutate, ci adaugă „cei ce sug”, arătând vârsta lor prin hrana pe care o luau. Ba mai mult, ce nu știau încă Apostolii cântau copiii.

Tot Sfântul Ioan vede în acești prunci chipul Apostolilor. Oameni simpli, mai fără glas decât peștii, ei au prins în mreaja credinței lumea întreagă. Și scoate de aici o învățătură pentru toți: cei care se apropie de învățătura lui Dumnezeu trebuie să fie copii cu sufletul, cum a spus Domnul: „de nu vă veți întoarce și să vă faceți ca pruncii, nu veți intra întru împărăția cerurilor”¹⁵.

Tâlcuirea Sfântului Atanasie înțelege prin prunci pe cei care sunt prunci după răutate, adică fără răutate, cum îndeamnă Sfântul Pavel: „nu fiți prunci cu mintea, ci cu răutatea fiți prunci, iar cu mintea fiți desăvârșiți”¹⁶. Fericitul Teodoret vede aici puterea lui Dumnezeu, Care, prin oameni ce nu învățaseră înțelepciunea lumii și prin prunci curați și fără vicleșug, l-a doborât pe tiranul cel rău, pe diavolul.

„Pentru vrăjmașii Tăi, ca să sfărâmi pe vrăjmașul și izbânditorul”

„Izbânditor” înseamnă răzbunător, cel care pedepsește pentru o faptă. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că celelalte minuni s-au făcut ca să primească oamenii binefaceri și să învețe și alții, dar aceasta s-a făcut și ca să închidă gura vrăjmașilor. Cei care L-au prigonit pe Hristos spuneau că apără cinstea lui Dumnezeu Tatăl, ca și cum Fiul I-ar fi luat-o. De aceea erau, în ochii lor, răzbunători. Dar Domnul le-a luat această îndreptățire, spunând: „Cel ce mă urăște pe mine și pe Tatăl meu urăște”¹⁷. Iar copiii nu au spus nimic care să-i poată supăra, ci au mărturisit tocmai unirea Fiului cu Tatăl: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”. Sfântul Ioan mai observă că psalmul nu spune „ca să-l pedepsești”, ci „ca să-l sfărâmi”, adică să-i oprești îndrăzneala.

Tâlcuirea Sfântului Atanasie mai dă un înțeles, mai adânc. Vrăjmașul și răzbunătorul este diavolul. După ce îl împinge pe om să păcătuiască, tot el îl pedepsește pe cel care a păcătuit, punându-i înaintea ochilor mărimea păcatului, ca să-l ducă la deznădejde. Eftimie aduce același cuvânt de la Sfântul Maxim Mărturisitorul. Diavolul este vrăjmaș, pentru că se împotrivește poruncilor lui Dumnezeu și îi prigonește pe prietenii Lui. Și se face răzbunător, pentru că, după ce îi coboară pe oameni în păcat, îi pârăște la Dumnezeu ca pe niște călcători ai poruncilor și cere să fie pedepsiți. Acest vrăjmaș a fost rușinat când a auzit pruncii lăudându-L pe Hristos.

„Că voi vedea cerurile, lucrul degetelor tale”

Fericitul Teodoret pune în gura proorocului aceste cuvinte: Stăpâne, ajung lucrurile zidite ca să arate marea Ta lucrare, cerul și pământul, luna și soarele și buna lor rânduială, dar grija Ta, care se coboară până la oamenii cei mici, vestește și mai mult iubirea Ta de oameni. Tâlcuirea Sfântului Atanasie leagă versetul de cel dinainte: arhiereii se mâniau pe pruncii care lăudau, iar proorocul privește la lucrarea cea mică a zidirii, cerurile, și vede cât de mare și de frumoasă este.

De ce „degetelor”, și nu „mâinilor”? Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde că proorocul vrea să arate ușurința cu care Dumnezeu a făcut toate cele văzute. Stelele atârnă fără să cadă, deși niciun lucru nu stă de la sine în înalt, pentru că Ziditorul, ca un meșter fără seamăn, a făcut multe dincolo de rânduiala obișnuită a firii. „Le-ai întemeiat” înseamnă, după Eftimie, le-ai așezat și le-ai întărit, ca să nu cadă din locurile lor. Iar de ce pomenește luna, și nu soarele? Sfântul Ioan spune că, prin lună, proorocul arată că Dumnezeu este Ziditorul nopții, pe care unii o socoteau străină de lucrarea Lui.

Sfântul Ioan scoate de aici și o mărturie despre Hristos. Același Care a săvârșit lauda din gura pruncilor a făcut și cerurile. Unii eretici, ca Pavel de Samosata, episcop din secolul al III-lea osândit de Biserică, învățau că Hristos a început să fie abia când S-a născut din Fecioara Maria. Dar dacă El a făcut cerurile, atunci era mai înainte de ceruri, și cu atât mai mult mai înainte de Maria.

De ce „voi vedea”, la viitor? Sfântul Ioan răspunde că mai înainte puțini știau că Cel răstignit este Ziditorul cerurilor, iar cu vremea aveau să știe toți. Sfântul Nicodim aduce și cuvântul Sfântului Grigorie Teologul, care citește versetul ca pe o făgăduință pentru veacul ce va să vină. Acum nu cunoaștem zidirea cu de-amănuntul, ci vedem doar umbrele ei; atunci, când vom ajunge la desăvârșire, vom vedea cerurile cum vor fi, și vom înțelege că cele văzute acum erau doar închipuiri ale adevărului.

„Ce este omul, că-l pomenești pe el?”

„A pomeni” înseamnă a-ți aduce aminte, iar „a cerceta” înseamnă a veni la cineva ca să-l vezi și să-l ajuți. După ce a vorbit despre zidire, proorocul trece, spune Sfântul Ioan, la grija pe care Dumnezeu o poartă omului. Omul este aproape nimic, și cu atât mai puțin era ceva după atâtea păcate. Și totuși pentru el sunt toate cele văzute, pentru el au fost raiul, poruncile, pedepsele, minunile și binefacerile din vremea Legii, pentru el S-a făcut om Fiul lui Dumnezeu. Ca un doctor bun, Dumnezeu i-a lăsat pe cei sănătoși și a venit la noi, cei bolnavi.

Fericitul Teodoret observă că psalmul nu vorbește aici despre facerea omului, ci despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nu spune „l-ai făcut”, ci „îl pomenești” și „îl cercetezi”. Nu numai că l-ai adus la viață, spune el, ci i-ai dăruit și viață bună, îți aduci aminte de el, iar când ajunge în rău, vii la el.

Eftimie spune că David a grăit și acest cuvânt despre înomenirea Domnului, pe care a văzut-o mai dinainte. Omul se îndepărtase de Dumnezeu și călcase porunca, iar Dumnezeu Își aducea aminte de el și îl miluia. Mai mult, nu a trimis pe altcineva să-l cerceteze, ci a venit El Însuși, cum spune Isaia: „Nu sol, nici înger, ci însuși Domnul i-a mântuit pe ei”¹⁸. Pentru îngerii căzuți nu s-a făcut o asemenea milă, dar pentru omul căzut Dumnezeu S-a coborât până la smerenia noastră și S-a făcut om.

„Micșoratu-l-ai puțin oarece decât îngerii”

„Puțin oarece” înseamnă „cu puțin”. Sfântul Ioan Gură de Aur vede aici osânda de după păcatul cel dintâi, adică moartea: prin ea omul a fost micșorat față de îngeri. Dar Fiul cel Unul-Născut, când a venit, a nimicit și moartea. Fericitul Teodoret spune la fel: omul este mai prejos decât îngerii pentru că a devenit muritor. Eftimie aduce și cuvântul Sfântului Vasile cel Mare: omul este cu puțin mai prejos decât îngerii pentru că poartă un trup din țărână, iar Dumnezeu a rânduit aceasta ca, atunci când omul se trufește cu mintea, să se smerească pentru țărâna din care este făcut. Dacă se mândrește atât purtând un trup greu, ce ar fi făcut fără el?

Sfântul Apostol Pavel citează versetele 5–7 ale psalmului în Epistola către Evrei și adaugă: „Ci acum încă nu vedem supuse lui toate. Iar mai micșorat cu puțin oarece decât îngerii vedem pe Iisus, pentru patima morții, cu slavă și cu cinste încununat”¹⁹. Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune simplu că, de vreme ce Pavel a tâlcuit limpede aceste cuvinte despre Mântuitorul, trebuie să ne mulțumim cu tâlcuirea lui. Eftimie arată cum se potrivesc cuvintele cu Hristos. „L-ai micșorat” arată că Domnul, ca om, flămânzea, înseta și primea toate neputințele firești ale trupului, fără păcat. „L-ai încununat cu slavă” arată, după Eftimie, slava dumnezeirii. Firea Lui omenească nu a primit-o mai târziu, ca pe un dar adăugat, ci, cum precizează Sfântul Nicodim, era unită cu Dumnezeu Cuvântul după ipostas, adică în aceeași Persoană. Iar „cu cinste” arată cinstea pe care I-o dădeau îngerii, care Îi slujeau după ispitirea din pustie²⁰, și cea pe care I-o dădeau cei care credeau în El.

„Cu slavă și cu cinste l-ai încununat pe el”

Eftimie spune că slava omului este că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, iar cinstea, că i-au fost supuse toate vietățile și toată zidirea văzută. Sfântul Ioan Gură de Aur vede aici cinstea dată omului la facere, când Dumnezeu i-a zis să stăpânească peste pești, peste păsări și peste toate vietățile²¹, dar mai ales cinstea cea nouă, pe care am primit-o după venirea lui Hristos. Acum omul Îl are cap pe Hristos și se face trupul Lui, frate și împreună-moștenitor cu El. Domnul ne-a zis: „pe voi v-am zis prieteni”²², iar îngerii nu se rușinează de noi, ci slujesc mântuirii noastre. Adam a fost cinstit îndată după ce a fost făcut, fără să fi făcut nimic, nici rău, nici bine; noi, după nenumărate păcate, am primit o cinste cu mult mai mare.

„Și l-ai pus pe dânsul peste lucrurile mâinilor tale”

Eftimie spune că Dumnezeu l-a pus pe om împărat al zidirii celei văzute, când i-a zis: „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți pe el”²³. Tâlcuirea Sfântului Atanasie merge mai departe. Dumnezeu i-a dăruit omului stăpânirea peste toate făpturile lipsite de rațiune, ca unuia care se aseamănă cu El: precum Dumnezeu este Împăratul tuturor, așa și omul, având putere de la chipul dumnezeiesc, a fost pus stăpân peste cele de pe pământ. Dar în alt psalm este scris: „lucrurile mâinilor tale sunt cerurile”²⁴. Dacă omul a fost pus peste lucrurile mâinilor lui Dumnezeu, atunci poate că aici se vestește și petrecerea negrăită în ceruri a celor care vor moșteni Împărăția, după cuvântul lui Pavel: „moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori ai lui Hristos”²⁵.

Fericitul Teodoret spune că firea noastră a primit această cinste după înomenirea lui Dumnezeu, cum zice Apostolul: „împreună cu dânsul ne-a sculat și ne-a pus a ședea întru cele cerești întru Hristos Iisus”²⁶.

„Toate le-ai supus sub picioarele lui”

„Dobitoacele câmpului” sunt animalele care trăiesc slobode, pe câmp și în păduri, iar „cele ce străbat cărările mărilor” sunt, după Sfântul Vasile, pe care îl aduce Sfântul Nicodim, vietățile cele mari ale mării. Eftimie arată că David a luat aceste cuvinte din Cartea Facerii, unde Dumnezeu a zis: „să facem om după chipul nostru și după asemănare și să stăpânească peștii mării și păsările cerului”²⁷. Fericitul Teodoret se minunează de înțelepciunea dată omului, care prinde cu mintea lui nu numai fiarele pământului, ci și păsările din înalt și peștii din adânc.

Sfântul Ioan Gură de Aur observă un lucru minunat: omul, cinstit cu stăpânirea înainte de păcat, nu a fost lipsit de ea nici după păcat. A pierdut numai o mică parte, stăpânirea peste fiarele sălbatice, și aceasta tot spre folosul lui. Un tată care își dezmoștenește fiul ca să-l îndrepte îi ia partea cea mai mare și îi lasă puțin. Dumnezeu a făcut invers: i-a lăsat omului partea cea mai mare și i-a luat numai o parte mică. Ce folos ar avea omul să țină un leu îmblânzit lângă el? Doar să se mândrească. De aceea Dumnezeu i-a lăsat supuse animalele de folos, boul care ară pământul, oaia care îi dă haina, vitele de povară, păsările și peștii pentru hrană. Fiarele sălbatice îl smeresc pe om și îi aduc aminte de slăbiciunea firii lui și de păcatul strămoșului Adam. „Ce este nuiaua pentru copil, aceea este fiara pentru cei mari”, spune Sfântul Ioan. Iar cine întreabă de ce sunt fiare să întrebe și de ce sunt în noi mânia și pofta, care sfâșie mai rău decât fiarele pe cel care nu le înfrânează.

Dar și aceste cuvinte se înalță până la Hristos. Fericitul Teodoret spune că Dumnezeu Cuvântul a luat asupra Sa pârga firii noastre, adică firea omenească luată de la noi ca un prim rod, a făcut din Biserică trupul Său și a șezut mai presus de toată începătoria și stăpânirea, adică mai presus de toate cetele îngerești. De aceea Lui I s-au supus nu numai oile și boii, ci toată zidirea, cea văzută și cea nevăzută, cum zice Apostolul: „toate le-a supus sub picioarele lui. Iar când zice că toate sunt supuse lui, arătat este că afară de Cel ce I-a supus Lui toate”²⁸. Atâta cinste, spune Teodoret, a primit firea oamenilor de la Dumnezeul tuturor.

Tâlcuirile mai dau aici și un înțeles duhovnicesc. După Eftimie, oile sunt cei din neamuri care au crezut, pe care Domnul i-a găsit rătăcind ca niște oi prin munții unde se jertfea idolilor și i-a adunat într-o turmă. Boii sunt cei dintre evrei care au crezut, care purtaseră jugul greu al Legii. Păsările cerului sunt îngerii, care I se supun lui Hristos, iar peștii mării sunt demonii, care și ei se vor supune, pentru că „întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt”²⁹.

„Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele tău în tot pământul”

Psalmul se încheie cu aceleași cuvinte cu care a început. Eftimie spune că psalmul acesta, care proorocește taina lui Hristos, are și el forma unui cerc. Hristos S-a pogorât din ceruri și iarăși S-a suit în ceruri, întorcându-Se la slava Tatălui; tot așa psalmul, care a început cu uimire, se încheie cu aceeași uimire. Fericitul Teodoret spune că proorocul a pus aceleași cuvinte la început și la sfârșit pentru marea cinste pe care a primit-o firea oamenilor de la Dumnezeu. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să le spunem și noi mereu, minunându-ne de grija lui Dumnezeu pentru noi, de înțelepciunea și de iubirea Lui de oameni.

Cum ne rugăm cu Psalmul 8

Psalmul 8 este rugăciunea omului care a învățat să se minuneze. Cine îl citește seara, privind cerul și stelele, poate spune cu David: „Ce este omul, că-l pomenești pe el?”. Nu o spune ca să se disprețuiască, ci ca să mulțumească, pentru că Dumnezeu, Care a făcut cerurile cu degetele Sale, Și-a adus aminte de om și a venit El Însuși să-l cerceteze.

Psalmul ne învață și cum să ne apropiem de Dumnezeu. Lauda pe care a primit-o Hristos în ziua Floriilor a venit din gura pruncilor, nu a celor învățați. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cine se apropie de învățătura lui Dumnezeu trebuie să fie copil cu sufletul: curat, fără vicleșug și gata să creadă.

Cine are pe conștiință păcate grele poate găsi aici și o întărire. Diavolul, vrăjmașul și răzbunătorul, îl împinge pe om la păcat și apoi îi pune păcatul înaintea ochilor, ca să-l ducă la deznădejde. Dar Hristos l-a sfărâmat pe acest vrăjmaș, iar Biserica ne pune în gură, în ziua Floriilor, cântarea pruncilor: „Osana Fiului lui David! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!”. Cine o cântă cu credință poate încheia, cu David și cu toată Biserica: „Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele tău în tot pământul!”.

Izvoare

• Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a celei Nouă, ediția Sfântului Sinod, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1914.
• Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Psalmul 8 (PG 55), după ediția rusă Творения святого отца нашего Иоанна Златоуста, vol. 5, Sankt Petersburg, Academia Teologică, 1899, Беседа 6 на псалом 8. Traducerea românească (Laura Enache, Iași, Editura Doxologia, 2011, p. 132–155) nu a fost consultată pentru acest articol.
• Sfântul Atanasie cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi – cuprinzând și fragmente atribuite altor scriitori bisericești, trad. din limba greacă veche de monahia Parascheva Enache, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Dragoș Mîrșanu, colecția Patristica, Iași, Editura Doxologia, 2021, Psalmul 8, p. 86–89. Am folosit numai pasajele din afara parantezelor drepte. Fragmentele dintre parantezele drepte sunt atribuite de ediție altor scriitori bisericești.
• Fericitul Teodorit, episcopul Kirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai Prorocului împărat David, ed. Florin Stuparu, București, Editura Sophia, 2018 (după traducerea tipărită la Buzău în 1840), Tâlcuirea Psalmului 8, p. 31–34.
• Eftimie Zigabenul, Tâlcuirea Psaltirii, vol. I (Psalmii 1–69), trad. rom. de Mitropolitul Veniamin Costachi, Iași, 1850, după ediția pregătită de Sfântul Nicodim Aghioritul și apărută după moartea lui, la Constantinopol, 1819–1821, cu notele Sfântului Nicodim; reeditată sub titlul Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. 1, Editura Egumenița.

1. Matei 21, 15–16. ↩︎
2. Evrei 2, 6–9. ↩︎
3. Matei 21, 1–11 și 15–17. ↩︎
4. Ioan 15, 1. ↩︎
5. Isaia 5, 1–7. ↩︎
6. Psalmul 83, 4. ↩︎
7. Psalmul 7, 18. ↩︎
8. Isaia 52, 5. ↩︎
9. Maleahi 1, 11. ↩︎
10. Luca 2, 13–14. ↩︎
11. Avacum 3, 3. ↩︎
12. Matei 21, 9. ↩︎
13. Matei 21, 12–16. ↩︎
14. 4 Împărați 4, 32–37 și 5, 1–14; 1 Împărați 16, 23. Cărțile 1 și 4 Împărați corespund cărților 1 Samuel și 2 Regi din alte ediții ale Bibliei. ↩︎
15. Matei 18, 3. ↩︎
16. 1 Corinteni 14, 20. ↩︎
17. Ioan 15, 23. ↩︎
18. Isaia 63, 9. ↩︎
19. Evrei 2, 8–9. ↩︎
20. Matei 4, 11. ↩︎
21. Facerea 1, 26. ↩︎
22. Ioan 15, 15. ↩︎
23. Facerea 1, 28. ↩︎
24. Psalmul 101, 26. ↩︎
25. Romani 8, 17. ↩︎
26. Efeseni 2, 6. ↩︎
27. Facerea 1, 26. ↩︎
28. 1 Corinteni 15, 27. ↩︎
29. Filipeni 2, 10. ↩︎