Psalmul 7 – „Doamne, Dumnezeul meu, spre tine am nădăjduit”

Psalmul 7 este rugăciunea unui om prigonit pe nedrept. Împăratul David, care a scris cei mai mulți dintre psalmi, fusese alungat din Ierusalim de propriul fiu, Abesalom, iar un prieten credincios, Husi, zădărnicise planul care l-ar fi pierdut: l-a convins pe Abesalom să nu-l urmărească pe David îndată, ci să-și adune întâi toată oastea, iar David a câștigat astfel vreme să scape¹. Cu toate acestea, el nu-și pune nădejdea în prietenul său, ci în Dumnezeu. Îi cere să-l judece după dreptatea lui, mărturisește că nu a întors răul celor care i l-au făcut și vede cum răul se întoarce asupra celui care l-a uneltit. Sfinții Părinți au găsit în acest psalm o școală a nădejdii, a neținerii de minte a răului și a încrederii în judecata lui Dumnezeu.

Textul psalmului

Textul psalmului este adaptat după Biblia Sinodală de la 1914, cu ortografia și formele vechi aduse la limba de astăzi. Biblia de la 1914 păstrează aici titlul din Septuaginta, traducerea grecească a Vechiului Testament pe care o folosește Biserica și după care au tâlcuit Părinții. Cuvintele vechi din text sunt explicate mai jos, la fiecare verset.

Psalmul lui David, care l-a cântat Domnului, pentru cuvintele lui Husi, feciorul lui Iemini.

1. Doamne, Dumnezeul meu, spre tine am nădăjduit; mântuiește-mă de toți cei ce mă gonesc și mă izbăvește.
2. Ca nu cândva să răpească, ca un leu, sufletul meu, nefiind cel ce izbăvește, nici cel ce mântuiește.
3. Doamne, Dumnezeul meu, de am făcut aceasta, de este nedreptate întru mâinile mele,
4. De am răsplătit celor ce-mi răsplătesc mie rele,
5. Să caz adică de la vrăjmașii mei deșert; să gonească dar vrăjmașul sufletul meu și să-l prinză, și să calce în pământ viața mea, și slava mea în țărână să o așeze.
6. Scoală-te, Doamne, întru mânia ta; înalță-te întru hotarele vrăjmașilor tăi.
7. Și te scoală, Doamne, Dumnezeul meu, cu porunca care ai poruncit.
8. Și adunare de noroade te va înconjura.
9. Și pentru aceasta la înălțime te întoarce. Domnul va judeca pe noroade. Judecă mie, Doamne, după dreptatea mea și după nerăutatea mea asupra mea.
10. Sfârșească-se răutatea păcătoșilor, și vei îndrepta pe cel drept, cel ce cerci inimile și rărunchii, Dumnezeule, cu dreptul.
11. Ajutorul meu de la Dumnezeu, cel ce mântuiește pe cei drepți la inimă.
12. Dumnezeu este judecător drept și tare și îndelung răbdător, și neaducând mânie în toate zilele.
13. De nu vă veți întoarce, sabia sa o va luci; arcul său a încordat și l-a gătit pe el.
14. Și într-însul a gătit vasele morții; săgețile sale celor ce se ard le-a lucrat.
15. Iată a chinuit nedreptate, zămislit-a durere și a născut fărădelege.
16. Groapă a săpat și a deschis-o pe ea, și va cădea în groapa pe care a făcut-o.
17. Întoarce-se-va durerea lui la capul lui, și pe creștetul lui nedreptatea lui se va pogorî.
18. Mărturisi-mă-voi Domnului după dreptatea lui și voi cânta numele Domnului celui înalt.

Psalmul 7 în slujbele Bisericii

Psalmul 7 deschide a treia stare a catismei întâi, împreună cu Psalmul 8. Catismele sunt cele douăzeci de părți în care se împarte Psaltirea pentru citirea în biserică. Fiecare are trei stări, adică trei grupe de psalmi, după care se zice „Slavă… Și acum…”. Catisma întâi se citește în fiecare săptămână la Vecernia de sâmbătă seara, slujba de seară cu care începe ziua Duminicii, iar în Postul Mare și la Utrenia de miercuri, slujba de dimineață. În parohii ea se scurtează de obicei la câteva stihuri din prima stare, cântate cu începutul Psalmului 1, „Fericit bărbatul”, așa că Psalmul 7 se aude întreg mai ales în mănăstiri.

Psalmul are și un loc deosebit în ziua Învierii. La Utrenia de duminică, înainte de Evanghelie, se cântă un prochimen, adică un verset din psalmi care pregătește citirea, însoțit de un alt verset, numit stih. Cântările de duminică se schimbă în fiecare săptămână după unul din cele opt glasuri, adică opt feluri de melodie. Pe glasul al doilea, prochimenul este luat din versetele 7–8 ale acestui psalm: „Scoală-te, Doamne, Dumnezeul meu, cu porunca care ai poruncit, și adunare de noroade te va înconjura”. Stihul este primul verset: „Doamne, Dumnezeul meu, spre tine am nădăjduit, mântuiește-mă”. Vom vedea că Părinții au citit tocmai în aceste cuvinte vestirea Învierii.

„Pentru cuvintele lui Husi, fiul lui Iemini”

Titlul ne duce la cea mai dureroasă vreme din viața lui David, aceeași din care s-a născut Psalmul 3. Fiul său Abesalom s-a răsculat, i-a luat cetatea și tronul, iar David a fugit în pustie². Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Abesalom nu s-a rușinat nici de fire, nici de creșterea primită de la tatăl său, nici de bătrânețea lui: patima stăpânirii a alungat din el orice rușine și l-a făcut, din om, fiară.

Cu Abesalom trecuse și Ahitofel, sfetnicul lui David, atât de priceput la război încât, spune Sfântul Ioan, David se temea de el mai mult decât de fiul său. Când a aflat de trădarea lui, David s-a rugat ca Dumnezeu să zădărnicească planul lui Ahitofel³. Chiar atunci i-a ieșit înainte Husi, prietenul lui, care rămăsese credincios pentru că era, cum spune Sfântul Ioan, prieten al virtuții, nu al norocului. David l-a trimis înapoi în Ierusalim, să se prefacă slujitor al lui Abesalom⁴. Husi nu s-a întrebat ce va păți dacă va fi descoperit, ci și-a pus nădejdea în Dumnezeu.

Ahitofel i-a cerut lui Abesalom douăsprezece mii de oameni, ca să-l urmărească pe David chiar în noaptea aceea și să-l lovească numai pe el, cât era obosit și cu puțini oameni lângă el⁵. Planul era bun pentru Abesalom și de moarte pentru David. Husi l-a lăudat întâi pe Ahitofel pentru sfaturile de până atunci, apoi a spus că planul lui nu e bun: David și oamenii lui sunt viteji și, încolțiți, se vor lupta ca o ursoaică rămasă fără pui, iar o primă înfrângere i-ar înspăimânta pe toți; mai bine să se adune tot Israelul și să meargă Abesalom însuși la luptă⁶. Sfatul lui Husi cerea timp: până să se adune tot Israelul, David putea să scape și să-și strângă oastea. Abesalom l-a ascultat pe Husi, pentru că, spune Scriptura, Domnul rânduise ca planul lui Ahitofel, deși bun, să fie zădărnicit⁷. Husi a trimis îndată vestea prin preoți, iar David a trecut Iordanul în aceeași noapte, cu tot poporul⁸. A câștigat astfel vreme să-și strângă oastea și a biruit în lupta care a urmat⁹. Ahitofel, văzându-și planul lepădat, a înțeles cum se va sfârși totul, s-a dus acasă și s-a spânzurat¹⁰.

Sfântul Ioan scoate de aici patru învățături: să nu ne tulburăm când vedem pe cei drepți în necazuri, să nu ne schimbăm prieteniile după împrejurări, să fim gata să înfruntăm primejdia pentru virtute și să nu ne pierdem nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. Răutatea, chiar dacă ar avea lumea întreagă de partea ei, este mai slabă decât orice, iar virtutea, chiar singură, este mai tare decât orice, pentru că Îl are pe Dumnezeu. David a ieșit din încercare mai curat, ca aurul din cuptor.

De ce „fiul lui Iemini”, când Cartea Împăraților îl numește pe Husi fiul lui Arhi? Sfântul Vasile cel Mare răspunde că Husi și-a primit numele după faptă. „Iemini” înseamnă „dreapta”, iar Husi, prin sfatul lui cel bun, s-a făcut mâna dreaptă a lui David. Scriptura obișnuiește să-i numească pe oameni după faptele lor: Domnul l-a numit pe Iuda „fiul pierzării”¹¹ și pe omul vrednic de pacea Lui „fiul păcii”¹². Eftimie Zigabenul, monahul bizantin care a adunat în tâlcuirea sa la Psaltire cuvintele Părinților de dinaintea lui, aduce această lămurire, împreună cu cea a Sfântului Chiril al Alexandriei, care vede în Iemini numele seminției lui Husi. Tâlcuirea lui Eftimie a fost tipărită cu notele Sfântului Nicodim Aghioritul, monah din Sfântul Munte Athos, din secolul al XVIII-lea, care adaugă texte din alți Părinți. Le vom întâlni de mai multe ori.

De ce mulțumește David „pentru cuvintele lui Husi”? Sfântul Ioan și tâlcuirea transmisă sub numele Sfântului Atanasie cel Mare răspund la fel. (Spunem „transmisă sub numele” pentru că în această carte s-au amestecat de-a lungul vremii și fragmente ale altor tâlcuitori.) David scăpase printr-un ajutor care părea omenesc, dar pune totul pe seama harului lui Dumnezeu. Iar sfatul lui Husi era chiar răspunsul la rugăciunea lui David din ceasul trădării. Fericitul Teodoret al Cirului adaugă că psalmul îi învață pe cei nedreptățiți să nădăjduiască în Dumnezeu, iar pe cei care nedreptățesc îi înfricoșează cu dreapta Lui judecată. Eftimie vede în titlu și o pocăință: David se căiește că își sprijinise o vreme nădejdea pe înțelepciunea prietenului său, iar psalmul, curățitor, îl întoarce la nădejdea cea dintâi.

„Doamne, Dumnezeul meu, spre tine am nădăjduit”

David nu și-a pus nădejdea în Husi, nici în înțelepciunea omenească, nici în propria minte, ci în Dumnezeu. De aici Sfântul Ioan ne învață ca, atunci când ni se face un bine prin oameni, să-I mulțumim lui Dumnezeu. În „Dumnezeul meu” el aude dragostea: așa cum Dumnezeu, deși al tuturor, Se numește în chip deosebit „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”¹³, tot așa dreptul Îl numește al său.

Rugăciunea pare simplă, spune Sfântul Vasile, dar nu o poate rosti oricine. Cine aleargă după putere, după bani sau după strălucirea lumii nu poate spune cu adevărat „spre tine am nădăjduit”, pentru că „blestemat este omul care nădăjduiește în om”¹⁴. Precum nu se cuvine să cinstești pe altcineva în locul lui Dumnezeu, tot așa nu se cuvine să-ți pui nădejdea în altcineva decât în El.

Sfântul Ioan arată și blândețea rugăciunii. David nu cere pedepsirea potrivnicului, ci numai mântuirea sa. Nu-și numește fiul și vede în el, chiar în vreme de luptă, tot pe fiul său. Nu zice „de cei care mi-au jefuit comorile”, ci simplu „de cei ce mă gonesc”.

Sfântul Vasile deosebește apoi „a mântui” de „a izbăvi”. De mântuire au nevoie cei slabi, care sunt duși la ea prin credință, cum spune Domnul: „Credința ta te-a mântuit”¹⁵. De izbăvire au nevoie cei robiți, care așteaptă să le plătească altcineva prețul răscumpărării. În cele două cereri el vede cele două vieți: mântuire aici de prigonitori, izbăvire acolo, în ceasul cercetării.

„Ca nu cândva să răpească, ca un leu, sufletul meu”

Sfântul Vasile dă versetului o tâlcuire care trezește frica de Dumnezeu. Atleții lui Dumnezeu s-au luptat toată viața cu vrăjmașii nevăzuți. La sfârșit, stăpânitorul veacului acestuia, adică diavolul, vine să-i cerceteze, ca să-i ia în stăpânire dacă află în ei răni, pete și urme de păcat. Dacă însă vor fi găsiți fără răni și fără pete, vor fi odihniți de Hristos, liberi, ca unii care au rămas nebiruiți. Numai Domnul a putut spune: „Vine stăpânitorul lumii acesteia și el nu are nimic în Mine”¹⁶. Omului îi este de ajuns, spune Sfântul Vasile, dacă va îndrăzni să spună că acela găsește în el lucruri puține și mici.

Tâlcuirea Sfântului Atanasie vede și ea în leu pe diavolul, „leul cel înțelegător”, adică leul nevăzut, duhovnicesc, care uneltește împotriva sufletului nostru. Sfântul Ioan spune că David își vedea fiul robit de diavol și se ruga să nu pățească și el la fel, după cuvântul Apostolului: „Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”¹⁷. Fiara aceasta ia multe chipuri, dar pentru cei treji se face mai neputincioasă decât țărâna. Pe cei care Îl au pe Hristos, care poartă crucea pe frunte, focul Duhului și candela care nu se stinge, milostenia, nici nu poate să-i privească, ci fuge îndărăt.

„Nefiind cel ce izbăvește, nici cel ce mântuiește”: David avea oaste, dar fără ajutorul de sus socotea ca nimic sprijinul lumii întregi, iar cu el nu se simțea singur nici părăsit de toți.

„De am făcut aceasta, de este nedreptate întru mâinile mele”

Aici Sfântul Ioan se oprește să ne învețe cum să ne rugăm ca să fim auziți: să fim vrednici de ce cerem, să ne rugăm după legile lui Dumnezeu și neîncetat, să cerem ce ne este de folos, nu bogăție și lucruri lumești, și să ne facem și noi partea. Aceasta nu ne oprește să cerem cele de trebuință vieții, cum ne-a învățat Domnul: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”¹⁸. Vameșul a fost auzit tocmai pentru că s-a rugat ca păcătos care se smerește, iar Pavel, deși drept, nu a primit ce nu-i era de folos¹⁹. Nu suntem auziți însă când rămânem de bunăvoie în păcate, fără pocăință, nici când cerem ceva împotriva vrăjmașilor. Rugăciunea este un leac, și cine nu știe să-l folosească nu are folos din el.

„De am făcut aceasta”: David nu îndrăznește să numească păcatul fiului. Nu zice „oare m-am ridicat eu împotriva tatălui meu?”, pentru că se rușinează pentru el. Eftimie adaugă că încă îl cruța și îi era milă de el. Nici nu vorbește din mândrie, spune Sfântul Ioan, ci e silit să-și pună înainte nevinovăția, pentru că mulți îl judecau după nenorocirea lui.

Fericitul Teodoret precizează că David nu-și mărturisește aici virtutea desăvârșită, ci doar că nu i-a nedreptățit pe acești vrăjmași. Sfântul Nicodim aduce în note cuvântul Sfântului Chiril al Alexandriei, care merge mai departe: poate David nu se socotește slobod cu totul de nedreptate, pentru că îl nedreptățise pe Urie, ostașul pe care îl trimisese la moarte ca să-i ia soția, pe Batșeba²⁰, dar în pricina fiului său era fără vină.

„De am răsplătit celor ce-mi răsplătesc mie rele”

Aici este, după Sfântul Ioan, lucrul cel mai mare din începutul psalmului. Este bine să nu faci nedreptate, dar cu mult mai bine să nu te răzbuni pentru cea suferită. Legea Vechiului Testament îngăduia „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, ca măsură a pedepsei la judecată, nu ca îndreptățire a urii, pentru că poruncea deja să nu te răzbuni și să nu ții minte răul²¹. David nu a călcat Legea, ci a trecut mult dincolo de ea. De la creștini se cere și mai mult: să le facem bine vrăjmașilor și să ne rugăm „pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”²². Ce iertare vom avea, întreabă Sfântul Ioan, dacă după venirea lui Hristos nu ajungem nici la măsura celor din Legea Veche? El și Fericitul Teodoret amintesc de Saul, împăratul de dinaintea lui David, care îl prigonea din pizmă și pe care David l-a avut de mai multe ori în mâini și l-a cruțat, deși mulți îl îndemnau să-l lovească²³.

Hristos nu ne-a poruncit să nu avem vrăjmași, ceea ce nu stă în puterea noastră, ci să nu-i urâm, ceea ce stă. Când sunt urât, dar nu urăsc, celălalt mă are vrăjmaș, dar eu nu-l am pe el. De aceea spune Apostolul: „Dacă se poate, pe cât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii”²⁴. Rădăcinile vrăjmășiei sunt iubirea de argint și iubirea de slavă deșartă; cine se ridică deasupra lor se ridică și deasupra vrăjmășiei. Sfântul Ioan dă și o pildă: dacă cineva care se îneacă te-ar ocărî, n-ai coborî de pe mal ca să te îneci cu el. Cel care te ocărăște e prins în vârtejul mâniei. Dacă rabzi, rămâi în liman; dacă te iei după el, nu pe el îl scufunzi, ci pe tine.

„Să caz adică de la vrăjmașii mei deșert”

„Să caz” înseamnă „să cad”, iar „deșert” înseamnă „gol”, cu mâinile goale. David rostește o judecată asupra lui însuși, și Sfântul Ioan vede în ea îndrăzneala unui cuget curat: nu ar fi chemat asupra sa asemenea pedepse dacă nu ar fi fost încredințat de nevinovăția lui.

Pentru Sfântul Vasile, „gol” cade numai cel care cade din plinătatea harului lui Hristos. Dreptul își are viața ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și poate spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”²⁵. Păcătosul se tăvălește în patimile trupului ca într-o mocirlă, iar vrăjmașul se urcă peste el și îi calcă viața în pământ. Sfinții își au slava în ceruri, unde și-au pus faptele bune ca într-o vistierie veșnică; cine se slăvește cu bogăția, cu cinstea trecătoare sau cu darurile trupului își are slava în țărână.

Sfântul Nicodim aduce în note și tâlcuirea Avvei Dorotei, mare dascăl al vieții monahale din secolul al VI-lea. A cădea înseamnă a nu mai avea putere să te împotrivești; a cădea gol, a nu mai avea nimic bun și a nu te mai putea ridica. Viața noastră sunt virtuțile, călcate în pământ când omul cugetă numai cele pământești. Slava noastră este cunoștința născută din păzirea poruncilor, așezată în țărână când omul nu mai cugetă la Dumnezeu, ci toate trupește. De aceea, încheie Avva Dorotei, să nu întoarcem răul nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici cu privirea.

„Scoală-te, Doamne, întru mânia ta”

Sfântul Ioan ne cere să nu înțelegem nimic trupesc în „scoală-te”. Când Scriptura spune că Dumnezeu șade, arată neclintirea firii Lui și puterea Lui de judecător și de împărat; când spune că Se scoală, arată puterea Lui care pedepsește și zdrobește răul. Nici mânia Lui nu este patimă, ci înseamnă pedeapsa.

„Înalță-te întru hotarele vrăjmașilor tăi.” Biblia de la 1914 are „tăi”, ca și unele Psaltiri grecești folosite în biserică; alte ediții ale Septuagintei au „mei”, iar Sfântul Nicodim notează deosebirea. Cum se înalță Cel Preaînalt? Sfântul Ioan răspunde că Se înalță în sufletele oamenilor. Cei răi socotesc îndelunga Lui răbdare neputință, așa cum soarele pare întunecat ochilor bolnavi. David se roagă ca Dumnezeu să-Și arate puterea, ca ei să-I vadă slava: nu cere răzbunare pentru sine, ci slava lui Dumnezeu.

Pentru tâlcuirea Sfântului Atanasie, „hotarele” vrăjmașilor sunt cei mai puternici dintre ei. Fericitul Teodoret înțelege că David cere ca Dumnezeu să pună hotar năvălirii lor nedrepte. Sfântul Vasile vede aici un doctor bun, care cuprinde dinainte marginile răului și oprește boala să se întindă. Sfântul Nicodim aduce cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa: vrăjmaș prin fire este numai răutatea, iar hotarul ei este pierzarea, adică intrarea în neființă. Cine se roagă astfel cere ca răutatea să fie mărginită, ca să nu mai rămână în viață nicio cale spre rău.

„Cu porunca care ai poruncit”

Sfântul Vasile vede aici două înțelesuri. Primul privește împrejurarea lui David: Dumnezeu poruncise „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”²⁶, iar fiul călcase porunca. David cere ca Dumnezeu să Se scoale nu ca să-l răzbune pe el, ci ca să-Și apere porunca disprețuită, spre îndreptarea lui și a fiului său și spre înțelepțirea multora. Al doilea privește Învierea Domnului, pe care Eftimie o leagă de cuvântul spus de Domnul despre trupul Său: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica”²⁷. Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune limpede că aici proorocul binevestește arătarea Mântuitorului.

Sfântul Ioan și Fericitul Teodoret dau și un înțeles care ne privește pe toți: ceea ce ne-ai poruncit nouă, să-i ajutăm pe cei nedreptățiți, arată-ne Tu Însuți cu fapta.

„Și adunare de noroade te va înconjura”

„Noroade” înseamnă popoare. Nici aici, spune Sfântul Ioan, nu trebuie să ne închipuim ceva omenesc. Iudeii Îl lăudau pe Dumnezeu stând în cerc în templu, așa că „te va înconjura” înseamnă „Îți va cânta, Îți va aduce mare laudă”. Fericitul Teodoret tâlcuiește la fel.

Tâlcuirea Sfântului Atanasie vede aici credința Bisericii în Hristos. „La înălțime te întoarce” înseamnă „întoarce-Te la înălțime pentru această adunare”. Înălțimea este fie Crucea, pe care Hristos S-a suit pentru păcatele noastre, fie Înălțarea la cer, unde S-a dus ca să Se înfățișeze acum pentru noi înaintea lui Dumnezeu²⁸. Sfântul Vasile spune la fel: pentru adunarea dobândită prin întrupare, întoarce-Te la slava pe care o aveai mai înainte de a fi lumea²⁹.

De aceea a ales Biserica aceste versete pentru Utrenia de duminică: Hristos S-a sculat din morți, iar Biserica, adunarea popoarelor, stă în jurul Lui și Îl laudă.

„Domnul va judeca pe noroade”

Celor care cred că totul se petrece la întâmplare, psalmistul le arată, după Sfântul Ioan, că peste faptele noastre veghează Pronia lui Dumnezeu, adică purtarea Lui de grijă, care cere socoteală. Sunt două judecăți: una viitoare, de obște și la vedere, și una de acum, prin care Dumnezeu cere socoteală fiecăruia în parte, ca să-i trezească pe cei nepăsători.

Sfântul Vasile arată cât de dreaptă va fi judecata: nu toți vom fi judecați la fel, pentru că împrejurările sunt felurite. Păcatul făcut de bunăvoie e mai greu decât cel spre care ne-au tras împrejurările. Dintre doi oameni căzuți în același păcat, cel crescut cu părinți buni, dascăli, cuvântul lui Dumnezeu și pilde de curăție va primi pedeapsă mai grea decât cel crescut într-o casă stricată.

„Judecă mie, Doamne, după dreptatea mea”

Cum cere David să fie judecat după dreptatea lui, când spune în alt psalm: „Să nu intri la judecată cu robul tău, că nu se va îndrepta înaintea ta tot cel viu”³⁰? Sfântul Ioan răspunde că acolo este vorba de judecata în care viața omului e pusă alături de binefacerile lui Dumnezeu, înaintea căreia nimeni nu e drept. Aici David cere să fie judecat numai în pricina lui cu oamenii, iar dreptatea lui este că nu și-a întins mâinile spre nedreptate.

Vorbește așa pentru că mulți îl judecau după nenorocirile lui, cum au făcut prietenii lui Iov, barbarii din Malta care au văzut vipera atârnând de mâna lui Pavel³¹ și Șimei, care l-a numit ucigaș pe David când fugea de Abesalom³². Să nu credem, spune Sfântul Ioan, că Dumnezeu îl iubește pe om pentru că este bogat și sănătos: El îl iubește pe cel care Îi păzește poruncile³³, iar aici este vremea luptelor, nu a cununilor.

Sfântul Vasile vede în aceste cuvinte, care par lăudăroase, smerenia psalmistului, departe de mândria fariseului din pilda Domnului, care se lăuda în rugăciune cu faptele lui³⁴. Este o dreptate a oamenilor, una a îngerilor și una a lui Dumnezeu, care covârșește orice minte; David cere să fie judecat după cea cu putință omului în trup. „Nerăutatea” lui este simplitatea, lipsa de viclenie, din pricina căreia omul cade adesea în greșeli. David cere ca Dumnezeu să-i cântărească dreptatea alături de slăbiciunea omenească și să nu-l osândească ca pe unul grabnic spre păcat.

„Sfârșească-se răutatea păcătoșilor”

Cel care se roagă astfel, spune Sfântul Vasile, este ucenic al Evangheliei: nu cere să piară păcătoșii, ci să se sfârșească răutatea lor, cum am cere pentru bolnavi să se sfârșească boala.

Pedeapsa oprește răutatea, spune Sfântul Ioan, așa cum rănile putrezite se curăță cu leacuri amare, cu arderea și cu tăierea. De aceea să nu-i plângem pe cei pedepsiți, ci pe cei care păcătuiesc nepedepsiți: nu boala e lucrul cel mai greu, ci boala fără doctor. Dacă am fi pedepsiți în fiecare zi, neamul omenesc ar fi pierit de mult și nu ar mai rămâne vreme de pocăință. Dar, cum doctorii dau leacul pe măsura puterii bolnavului, nu a rănii, Dumnezeu pedepsește ușor și treptat, și adesea, pedepsind pe unul, îi înțelepțește pe mulți.

„Și vei îndrepta pe cel drept”: când cei răi sunt pedepsiți, cei drepți devin mai atenți, iar din aceasta ies două bunătăți: cei răi se depărtează de rău, iar cei drepți se lipesc mai mult de virtute. Sfântul Vasile adaugă că și dreptul are nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu, ca nici din slăbiciune să nu se abată de la dreptarul adevărului.

„Cel ce cerci inimile și rărunchii”

Rărunchii sunt la propriu rinichii, iar în limba Scripturii adâncul cel mai ascuns al omului. Sfântul Vasile spune că inima este partea care conduce sufletul, iar rărunchii partea lui pătimașă. Dumnezeu a cercetat inima lui Avraam cerându-i jertfa lui Isaac, ca să se arate că nu-și iubește fiul mai mult decât pe El, și rărunchii lui Iosif, vândut rob în Egipt, când acesta a ales curăția în locul plăcerii la care îl chema soția stăpânului său. Eftimie spune că în inimă se nasc mișcările mâniei, iar în rărunchi cele ale poftei, din care se trage orice păcat.

Dumnezeu nu are nevoie de martori sau de dovezi, spune Sfântul Ioan, pentru că El Însuși cunoaște cele ascunse. Să nu întrebe nimeni cum va judeca o lume atât de mare: Cel care a făcut-o din nimic o poate și judeca.

„Ajutorul meu de la Dumnezeu”

Septuaginta are aici: „Drept este ajutorul meu de la Dumnezeu”. Sfântul Ioan tâlcuiește: pe bună dreptate mi se va da ajutorul, pentru că nu cer nimic nedrept. Așa și noi, să cerem ce este după dreptate. Cine se roagă împotriva vrăjmașilor sau pentru bogăție, frumusețe și alte lucruri trecătoare, potrivnice înțelepciunii sufletului, cere împotriva legii Celui ce ajută. Să cerem așa încât să și primim.

„Drept la inimă”, spune Sfântul Vasile, este cel care merge pe calea de mijloc a virtuții, fără să se abată nici spre prea mult, nici spre prea puțin. Cine nu ajunge la bărbăție cade în frică, iar cine trece de ea, în îndrăzneală nesăbuită. Inima se strâmbă când se umflă de mândrie sau când se prăbușește în deznădejde.

„Dumnezeu este judecător drept și tare și îndelung răbdător”

Sfântul Vasile spune că psalmistul vorbește aici celor tulburați, care vedeau că răzvrătirea lui Abesalom pare să izbutească și începeau să se îndoiască de Pronie. Nimic nu se întâmplă fără judecată. Dumnezeu este drept, deci nimeni să nu grăiască nedreptate împotriva Lui; este tare, deci nimeni să nu creadă că nu poate pedepsi; iar dacă nu pedepsește îndată, este pentru că rabdă îndelung.

Iubirea Lui de oameni se arată, după Sfântul Ioan, mai întâi în faptul că nu trimite îndată pedeapsa, și mai presus de toate în faptul că iartă toate păcatele prin Botez și ne dă pocăința. Tâlcuirea Sfântului Atanasie spune și ea că Dumnezeu amână pedeapsa noastră.

Cât despre mânia care nu vine „în toate zilele”, Sfântul Ioan îl trimite pe fiecare la propria conștiință. Este vreo zi în care să nu ne rugăm leneș și cu nepăsare? Cine ar sta căscând în fața unui judecător și n-ar fi pedepsit îndată? Pedeapsa ar fi meritată în fiecare zi, dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu o oprește.

„De nu vă veți întoarce, sabia sa o va luci”

Ca cei care aud de îndelunga răbdare să nu se facă și mai nepăsători, psalmistul adaugă îndată amenințarea. Sunt oare în cer arcuri și săbii, întreabă Sfântul Ioan? Dumnezeu, care cutremură pământul numai privind spre el, nu are nevoie de arme. Psalmistul folosește numele armelor din pricina grosolăniei ascultătorilor, ca să le atingă sufletul: sabia, arcul și săgețile înseamnă pedeapsa.

În aceste cuvinte Sfântul Ioan vede și o mare iubire de oameni. Psalmul nu spune că Dumnezeu a slobozit săgeata, ci că a încordat arcul. Vrăjmașii lovesc pe ascuns; Dumnezeu vestește pedeapsa, o amână și înfricoșează cu cuvântul, ca să nu ajungă să o împlinească. Așa a făcut cu Ninive, cetatea păgână căreia proorocul Iona i-a vestit pieirea: a încordat arcul³⁵, dar nu a slobozit săgeata, pentru că cetatea s-a pocăit. Ne vorbește de gheenă, adică de iad, ca să nu ne arunce în gheenă.

Fericitul Teodoret observă același lucru: sabia „va luci”, nu va lovi, iar arcul e încordat, nu slobozit. Sfântul Nicodim aduce, din culegerea de tâlcuiri a lui Nichita, episcopul Heracleei, cuvântul Sfântului Grigorie Teologul: sabia lucește, dar zăbovește, arcul se încordează, dar își ține urgia. Aceasta este legea judecății lui Dumnezeu: fie să mântuiască prin pocăință, fie să osândească mai cu dreptate.

„Săgețile sale celor ce se ard le-a lucrat”

„Vasele morții” sunt, după Sfântul Ioan, uneltele care aduc moartea, adică săgețile. Sfântul Vasile tâlcuiește versetul printr-o asemănare luată din fire. Ziditorul a făcut focul pentru lemne, nu pentru diamant, pe care focul nu-l topește. Tot așa săgețile lui Dumnezeu sunt lucrate pentru sufletele care se aprind ușor, pentru că poartă în ele multă materie de ardere. Le primesc cei care au primit mai întâi săgețile cele aprinse ale diavolului: iubirea trupească, pofta banilor, mânia aprinsă, supărările și frica cea străină de Dumnezeu, care toate îl înstrăinează pe om de El. Cel îmbrăcat cu toate armele lui Dumnezeu³⁶ rămâne neatins de săgețile aducătoare de moarte.

Fericitul Teodoret spune că vor fi săgetați cei care au zidit, cum zice Apostolul, cu lemne, cu fân și cu trestie, adică cu fapte fără preț, care ard la judecată³⁷. Iar Sfântul Ioan observă că, prin cuvintele „celor ce se ard”, psalmistul îndulcește frica stârnită: Dumnezeu nu Își întinde mâna împotriva tuturor, ci numai a celor care se fac materie pentru foc.

„Iată a chinuit nedreptate”

„A chinuit” înseamnă „a suferit durerile nașterii”: cel rău e arătat ca o femeie care naște nedreptatea. După ce a vorbit de pedeapsa de sus, psalmistul arată, după Sfântul Ioan, că răutatea este pedeapsă pentru sine însăși, chiar înainte de pedeapsă. Judecata conștiinței nu se stinge în nimeni, pentru că este sădită de Dumnezeu în om de la început. Ahab, împărat stăpân peste toate, umbla trist și cu capul plecat pentru că poftea via vecinului său Nabot, iar Iuda, după ce L-a vândut pe Hristos, neputând purta mustrarea conștiinței, s-a spânzurat. Cine vrea să se răzbune se pierde pe sine înainte de a-i face rău celuilalt. Iată cât de ușoară este virtutea și cât de grea răutatea.

De ce sunt puse durerile înaintea zămislirii? Sfântul Vasile răspunde că la femei este întâi zămislirea, apoi durerile și nașterea, dar în inimă ordinea e alta. Pornirile nesăbuite ale poftei și ale mâniei sunt dureri de naștere, pentru că se ivesc repede și cu durere. Cine nu și-a stăpânit gândurile rele în clipa unei asemenea porniri a zămislit durerea, iar cine a aprins răutatea prin fapte rele a născut fărădelegea. Sfântul Ioan vede aici semnul că nedreptatea nu ține de firea noastră, ci ne este străină, de aceea ne apasă până scăpăm de ea; Eftimie spune la fel, că răutatea nu este sădită prin fire, ci se naște din afară.

Sfântul Vasile mai spune că David se rușina să fie tatăl unui copil nelegiuit, ca și cum ar fi zis: nu mai este al meu, ci al tatălui care l-a făcut al său prin păcat, după cuvântul „Cel ce săvârșește păcatul este de la diavolul”³⁸. Fericitul Teodoret vede aici și pe Ahitofel, care l-a înarmat pe fiu împotriva unui tată care nu-i făcuse nicio nedreptate.

„Groapă a săpat”

Sfântul Vasile face aici o deosebire frumoasă. În Scriptură, „groapă” nu se spune niciodată în sens bun, iar „fântână” niciodată în sens rău. În groapă au fost aruncați Iosif³⁹ și Daniel; Avraam și slugile lui Isaac au săpat fântâni, iar Mântuitorul a vorbit despre tainele dumnezeiești lângă o fântână⁴⁰. Apa din gropi vine din afară și cade de sus, pe când în fântâni sunt vine de apă vie, ascunse sub pământ, care ies la iveală când pământul e dat la o parte.

Tot așa în suflet. Groapă se face când gândurile bune care cad în el sunt stricate și prefăcute în rele; fântână se face când se dau la o parte gândurile rele care îl acoperă, și atunci strălucește lumina și țâșnește apa bună de băut. De aceea fiecare să-și sape o fântână, după cuvântul „Bea apă din vasele tale și din izvorul fântânilor tale”⁴¹, ca să fim fii ai lui Avraam, Isaac și Iacov, care au săpat fântâni. Să nu ne săpăm gropi, ca să nu auzim: „Părăsitu-M-au pe Mine, izvorul apei celei vii, și și-au săpat lor gropi surpate, care nu vor putea ține apă”⁴².

Sfântul Ioan vede și aici iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care a rânduit ca vicleșugul să-l prindă pe cel viclean, ca măcar așa să se înțelepțească. Porunca lui Faraon de a ucide pruncii evreilor l-a adus pe Moise chiar în casa fiicei lui. Adevărata nenorocire nu este să suferi răul, ci să-l faci, de aceea Apostolul ne îndeamnă să suferim mai degrabă nedreptatea decât să nedreptățim⁴³.

„Întoarce-se-va durerea lui la capul lui”

Sfântul Ioan și Eftimie arată cum s-a împlinit cuvântul asupra lui Ahitofel, care s-a spânzurat, și asupra lui Abesalom, care, fugind călare după ce oastea lui fusese biruită, a trecut pe sub un stejar, s-a prins cu părul în ramuri și a rămas atârnat⁴⁴. Toate acestea, spune Sfântul Ioan, au fost judecata lui Dumnezeu, nu lucrare omenească: în locul funiei, părul lui; în locul spânzurătorii, stejarul; în locul călăului, un dobitoc care l-a adus acolo. L-a ucis Ioab, căpetenia oștirii lui David, chiar cel care îl împăcase cândva cu tatăl său.

Sfântul Ioan nu uită nici durerea lui David. Fiul voia să-și înmoaie mâna în sângele tatălui, iar tatăl le-a cerut ostașilor să-l cruțe⁴⁵ și l-a plâns: „Fiul meu Abesalom… cine mi-ar fi dat să mor eu în locul tău!”⁴⁶. Cruțarea a cerut-o din pornirea firii, iar în psalm vorbește din insuflarea Duhului, mărturisind judecata lui Dumnezeu.

„Mărturisi-mă-voi Domnului după dreptatea lui”

„A se mărturisi” înseamnă aici a lăuda și a mulțumi. David nu se bucură de căderea altora, spune Sfântul Ioan, ci recunoaște judecata lui Dumnezeu: biruințele sunt ale Lui, de aceea Îi cântă, cum cântă supușii împăratului după o biruință. Fericitul Teodoret pune în gura lui David aceste cuvinte: învrednicit de atâta purtare de grijă, voi lăuda neîncetat pe Făcătorul de bine, povestind dreptatea judecății Lui. Eftimie adaugă că David nu se bucura de moartea fiului, pe care l-a plâns mult, ci cinstea hotărârea lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu are nevoie de laudele noastre, cum nu avea nevoie nici de jertfe; le primește pentru mântuirea noastră. Nimic nu ne înaintează în virtute, spune Sfântul Ioan, ca vorbirea deasă cu Dumnezeu, mulțumirea neîncetată și lauda Lui.

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-a arătat chiar față de Abesalom, pe care l-a lăsat să trăiască multă vreme, ca să se pocăiască. Sfântul Ioan își încheie omilia cu pilda lui David, care nu s-a plâns că primește o răsplată rea pentru că a cugetat la legea lui Dumnezeu și i-a cruțat pe vrăjmași, ci a purtat totul cu o singură mângâiere: că nimic nu se petrecea fără știrea lui Dumnezeu. Să-L iubim pe Dumnezeu nu pentru darurile Lui, ci pentru El Însuși.

Cum ne rugăm cu Psalmul 7

Psalmul 7 este rugăciunea celui prigonit pe nedrept. Cine este vorbit de rău, ocărât sau nedreptățit poate spune cu David: „Doamne, Dumnezeul meu, spre tine am nădăjduit”, dar, cum ne amintește Sfântul Vasile, o poate spune cu adevărat numai cel care nu-și pune nădejdea în oameni, în bani sau în putere.

Psalmul ne învață să ne cercetăm înainte de a cere dreptate. David poate spune „de am răsplătit celor ce-mi răsplătesc mie rele” pentru că nu a întors răul. De la noi, creștinii, se cere și mai mult: să le facem bine celor care ne fac rău și să ne rugăm pentru ei, fără să întoarcem răul nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici cu privirea.

Nici nu ne învață să ne bucurăm de căderea vrăjmașilor. Dreptul cere să se sfârșească răutatea, nu omul, iar David și-a plâns fiul care voise să-l ucidă. Cine se roagă cu acest psalm Îi lasă lui Dumnezeu judecata, așteaptă cu răbdare și se ferește să-și sape în suflet o groapă în loc de fântână.

În dimineața de duminică Biserica pune pe buzele noastre: „Scoală-te, Doamne, Dumnezeul meu, cu porunca care ai poruncit, și adunare de noroade te va înconjura”. Cine citește psalmul cu credință se poate ruga ca Hristos Cel înviat să-l izbăvească de leul cel nevăzut, să-i cerceteze inima și rărunchii și să-l învrednicească să spună la sfârșit, împreună cu David: „Mărturisi-mă-voi Domnului după dreptatea lui și voi cânta numele Domnului celui înalt”.

Izvoare

• Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a celei Nouă, ediția Sfântului Sinod, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1914.
• Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul 7 (PG 29); trad. rom. de Pr. D. Fecioru, în Scrieri I, PSB 17, București, 1986.
• Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, trad. Laura Enache, Iași, Editura Doxologia, 2011, Omilia la Psalmul 7, p. 91–131.
• Sfântul Atanasie cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi – cuprinzând și fragmente atribuite altor scriitori bisericești, trad. din limba greacă veche de monahia Parascheva Enache, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Dragoș Mîrșanu, colecția Patristica, Iași, Editura Doxologia, 2021, Psalmul 7, p. 85–86; comparată cu ediția rusă Толкование на псалмы, Moscova, Editura Blagovest, 2011 (după Творения в 4-х томах, vol. 4, Serghiev Posad, 1902–1903), Psalmul 7, p. 25–27.
• Fericitul Teodorit, episcopul Kirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de psalmi ai Prorocului împărat David, ed. Florin Stuparu, București, Editura Sophia, 2018 (după traducerea tipărită la Buzău în 1840), Tâlcuirea Psalmului 7, p. 28–31.
• Eftimie Zigabenul, Tâlcuirea Psaltirii, vol. I (Psalmii 1–69), trad. rom. de Mitropolitul Veniamin Costachi, Iași, 1850, după ediția pregătită de Sfântul Nicodim Aghioritul și apărută după moartea lui, la Constantinopol, 1819–1821, cu notele Sfântului Nicodim; reeditată sub titlul Psaltirea în tâlcuirile Sfinților Părinți, vol. 1, Editura Egumenița.