La 1 septembrie Biserica începe un an nou. Nu este anul civil, care începe la 1 ianuarie. Este începutul anului bisericesc și, mai precis, al ciclului sărbătorilor cu dată fixă, cuprins în cele douăsprezece Minee, cărțile de slujbă ce rânduiesc, zi de zi, slujbele fiecărei luni. Alături de acest ciclu stă cel al sărbătorilor mișcătoare, așezat în jurul Paștilor prin Triod și Penticostar. Cel dintâi dintre Minee este Mineiul pe septembrie, iar el se deschide cu ziua aceasta.
Numele vechi al praznicului nu este „anul nou bisericesc”, ci Începutul Indictului, sau al Indictionului. Așa îl scriu cărțile de slujbă, și de la acest nume trebuie pornit, fiindcă el arată de unde a venit data.
Ce spune cartea de slujbă a zilei
Sinaxarul, adică istorisirea scurtă pe care Biserica o citește la Utrenie despre sărbătoarea și despre sfinții zilei, dă două pricini pentru care se prăznuiește 1 septembrie.
Cea dintâi este un obicei preluat. Biserica prăznuiește Indictul, spune Sinaxarul, luând obicei de la cei vechi, fiindcă în luna aceasta se prăznuia Anul Nou și la evrei, și în toată lumea de atunci. Indictionul era, la romani, un ciclu de cincisprezece ani după care se așezau dările împărăției. Cuvântul latinesc indictio înseamnă poruncă, vestire publică, adică anunțul prin care se făcea cunoscută darea. Ciclul acesta și-a început anul mai întâi la 23 septembrie, ziua de naștere a împăratului August. În a doua jumătate a veacului al V-lea, probabil în jurul anului 462, începutul lui a fost mutat la 1 septembrie. În anul 537, prin Novela 47, împăratul Justinian a poruncit ca actele oficiale să fie datate după anul de domnie, după consul și după indiction; prin această hotărâre indicția a devenit un element obligatoriu al datării oficiale bizantine.
Biserica a luat, așadar, un cadru gata făcut al lumii de atunci și l-a umplut cu ce este al ei. A făcut la fel și cu ziua. Împărțirea luminii zilei în douăsprezece ceasuri venea de la egipteni și de la greci, iar la Roma a intrat pe la anul 293 înainte de Hristos, odată cu ceasul solar; tot așa socoteau și evreii pe vremea Domnului. Biserica a primit împărțirea aceasta și a umplut-o cu faptele mântuirii. Din ea s-au născut ceasurile din Ceaslov, cartea de slujbă care cuprinde rugăciunile rânduite pe ceasurile zilei: la ceasul al treilea S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli, la al șaselea a fost răstignit Domnul, la al nouălea a murit pe Cruce, iar ceasul întâi ține de zorii zilei și de Hristos, Lumina cea adevărată. Tertulian, la sfârșitul veacului al doilea, și Sfântul Ciprian, în al treilea, pomenesc anume ceasurile acestea.
Ceasurile acelea nu se măsurau cu niciun mecanism. Lumina zilei se împărțea la douăsprezece, așa că un ceas ținea vreo patruzeci și cinci de minute la miezul iernii și vreo șaptezeci și cinci la miezul verii. Rugăciunea Bisericii mergea după soare.
Rânduiala ei nu s-a născut dintr-o hotărâre scrisă la o anumită zi, ci a crescut lin, primind ceea ce era de folos și lăsând deoparte ceea ce nu era.
O afirmație care cere îndreptare
Se scrie adesea, și în cărți, și pe site-uri bisericești, că Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, ținut la Niceea în anul 325, ar fi rânduit ca anul bisericesc să înceapă la 1 septembrie.
Afirmația nu vine de nicăieri. Ea se află în versiunea largă a Viețile Sfinților, acolo unde se spune că praznicul anului nou bisericesc s-a așezat de Sfinții Părinți la Sinodul de la Niceea, pe vremea când împăratul Constantin, biruind pe Maxențiu, a schimbat înțelesul Indictionului. Este o istorisire hagiografică, nu un act sinodal, iar deosebirea dintre acestea două trebuie păstrată.
Cele douăzeci de canoane ale Sinodului de la Niceea s-au păstrat și se pot citi; ele nu conțin o asemenea hotărâre. Sinodul s-a ocupat de erezia lui Arie, de data Paștilor, de rânduieli privitoare la cler și la cei căzuți în vremea prigoanei. Mai mult, începutul indictionului răsăritean a fost mutat la 1 septembrie în a doua jumătate a veacului al V-lea, la mai bine de un secol după Niceea, iar înaintea acestei mutări ziua de început era alta. Însuși Sinaxarul praznicului nu amintește aici vreo hotărâre a Sinodului de la Niceea: el vorbește despre obiceiul vechi și despre intrarea Domnului în sinagogă.
Praznicul nu pierde nimic prin această lămurire. Ziua de 1 septembrie nu ne-a fost dată printr-un decret, ci prin viețuirea Bisericii, care a rugat pentru anul ce vine în fiecare an, până când rugăciunea aceasta a devenit slujbă și slujba a intrat în Minei. Ce s-a întărit astfel ține mai bine decât ce s-ar fi întărit printr-o semnătură.
Anul Domnului cel bine primit
Cealaltă pricină pe care o dă Sinaxarul este intrarea Domnului în sinagoga din Nazaret.
I s-a dat cartea proorocului Isaia. A deschis-o și a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiți slobozire și celor prinși în război libertate; să vestesc anul milostivirii Domnului” (Isaia 61, 1‑2). Apoi a închis cartea, a dat-o slujitorului, a șezut și a zis: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca 4, 21).
Aici stă miezul zilei. Anul pe care îl deschide Biserica se numește anul Domnului cel bine primit. Numărătoarea i-a venit de la stăpânirea lumească, dar înțelesul îi vine de la Hristos, Care a stat în mijlocul adunării și a spus că vremea aceasta a început cu El. Timpul creștinului nu mai este o rotire fără capăt, ci vremea în care se propovăduiește iertarea și se deschid ochii orbilor.
Una dintre cântările Vecerniei leagă ziua aceasta de muntele Sinai: Cel ce a scris odinioară tablele Legii pe piatră a primit acum, în trup, cartea proorocească în Nazaret, ca s-o citească și să arate poporului că într-Însul s-a împlinit Scriptura. Legea și împlinirea ei stau, în cântare, una lângă alta.
Indictionul lui Hristos
Sinaxarul nu se oprește la cele două pricini. El trage din ele o urmare, și urmarea aceasta este partea care privește de-a dreptul viața celui ce prăznuiește.
Creștinii, spune Sinaxarul, nu prăznuiesc Indictionul împăratului Romei, ci pe cel așezat de Hristos, iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile Sale, pe care suntem datori să le păzim. Împăratul cel pământesc cerea, la fiecare cinci ani, fier și aramă pentru arme, apoi argint pentru plata ostașilor, apoi aur pentru podoaba idolilor. Împăratul cel ceresc cere altceva. În locul fierului și al aramei cere credința; în locul argintului, nădejdea în Dumnezeu; în locul aurului, dragostea nefățarnică față de Dumnezeu și față de aproapele. Iar dintre acestea trei, mai mare este dragostea.
Astfel, pricina istorică și cea evanghelică se întâlnesc în rugăciunea concretă pentru vremea care ne stă înainte, și în cererea ca ea să fie petrecută cu conștiință curată și cu păzirea poruncilor. Anul nou bisericesc se prăznuiește, spune Sinaxarul cu cuvântul Apostolului, umblând întru înnoirea vieții.
Ce cere Biserica în ziua aceasta
Troparul praznicului, pe glasul al doilea, este scurt și cere un singur lucru:
A toată făptura Ziditorule, Cela ce timpurile și anii ai pus întru puterea Ta, binecuvintează cununa anului bunătății Tale, Doamne, păzind în pace pe popor, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, și ne mântuiește pe noi.
„Cununa anului” vine din Psaltire: „Vei binecuvânta cununa anului bunătății Tale și câmpiile Tale se vor umple de roade grase” (Psalmul 64, 12). Imaginea este a întregului an încununat de bunătatea lui Dumnezeu. Biserica Îi încredințează de la început tot cursul vremii care vine, cu roadele, cu lipsurile și cu încercările ei.
Canonul zilei arată ce fel de an se cere. Nu unul ușor:
Pe cei ce cu credință Te laudă pe Tine, Stăpânul tuturor, învrednicește-i a petrece anul acesta cu fapte duhovnicești.
Începerea anului ca o pârgă de prinos Îți aducem Ție, Mântuitorule.
Pârga era partea dintâi a roadelor, cea adusă la altar înaintea celorlalte. Creștinul aduce lui Dumnezeu începutul anului așa cum gospodarul aducea cel dintâi snop. Iar cântarea următoare cere ca cel ce a început anul să-l și sfârșească spre plăcerea lui Hristos, adică nu doar un început bun, ci un drum dus până la capăt.
Apostolul citit la Liturghie merge în aceeași direcție: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii” (I Timotei 2, 1). Anul se începe rugându-ne pentru toți, nu numai pentru noi.
Cine se prăznuiește la 1 septembrie
În ziua aceasta se face pomenirea Cuviosului Simeon Stâlpnicul, despre care Sinaxarul zilei spune că a răbdat patruzeci și șapte de ani pe stâlp, și a maicii sale, Cuvioasa Marta. Se mai pomenesc cele patruzeci de femei mucenițe împreună cu dascălul lor, diaconul Ammun, frații mucenici Evod, Calista și Ermoghen, dreptul Iosua, fiul lui Navi, icoana Născătoarei de Dumnezeu de la Miasine, care a fost aruncată în lac de frica luptătorilor împotriva icoanelor și a ieșit nestricată după multă vreme, și marele foc ce a mistuit vreme de șapte zile cea mai mare parte a cetății împărătești.
Anul nu se deschide, așadar, sub semnul hotărârilor bune, ci sub semnul răbdării. Cel dintâi chip pe care ni-l pune Biserica înainte este un om care a stat pe loc zeci de ani.
Iar cel dintâi dintre cele douăsprezece praznice împărătești ale anului este Nașterea Maicii Domnului, la 8 septembrie, așa cum cel din urmă este Adormirea ei, la 15 august. Anul bisericesc se deschide cu nașterea Născătoarei de Dumnezeu și se închide cu mutarea ei la viață. Între aceste două margini se așază tot ce vom prăznui.
O rânduială mai nouă
Din anul 1989, prin scrisoarea patriarhală a patriarhului ecumenic Dimitrie I, ziua de 1 septembrie a fost rânduită și ca zi de rugăciune pentru ocrotirea creației, iar rânduiala a fost primită apoi în Bisericile Ortodoxe. Este o adăugire recentă la un praznic vechi. Se cuvine spus că cererea pentru roadele pământului se afla dintotdeauna în slujba zilei: una dintre cântările Utreniei Îl numește pe Dumnezeu Cel ce dă celor de pe pământ vremi roditoare și ploi, iar între citirile Vecerniei stă făgăduința din Levitic că pământul își va da rodul celor ce umblă în poruncile Domnului.
Cum se pregătește creștinul
Pregătirea pentru anul bisericesc nu seamănă cu hotărârile de la 1 ianuarie. Biserica nu cere făgăduințe, ci un început.
Mergi la slujbă. Praznicul se deschide la Vecernia din seara de 31 august și se împlinește la Sfânta Liturghie de a doua zi. În Biserica Ortodoxă Română, după Sfânta Liturghie se săvârșește și Te Deum-ul pentru începutul anului bisericesc, în care se mulțumește pentru anul încheiat și se cere binecuvântarea lui Dumnezeu pentru cel care începe. Ziua aceasta se ține stând în biserică, nu citind despre ea.
Pune în rânduială ce ai nemărturisit. Nu există o spovedanie de anul nou bisericesc rânduită de tipic, și nu trebuie făcută una din data de 1 septembrie. Dar începutul anului este un prilej bun de spovedanie, ca să nu duci mai departe lucruri care cer pocăință și îndreptare. Ce rămâne nemărturisit îngreunează tot ce urmează.
Ia-ți o pravilă pe care o poți ține un an întreg. Aici greșesc cei mai mulți. Se ia o rânduială mare la început de an, se ține trei săptămâni și se lasă, iar din lăsarea ei se naște descurajarea. Mai bine puțin și în fiecare zi, decât mult și cu întreruperi. Măsura se ia după puteri și cu binecuvântarea duhovnicului, fiindcă el te cunoaște. Și încă ceva: rugăciunea nu este plată. Un număr de acatiste sau de metanii socotit ca preț pentru o cerere nu este rugăciune, ci târguială. Rugăciunea este statul de față înaintea lui Dumnezeu, iar numărul slujește doar la păzirea statorniciei.
Ia calendarul în mână. Anul care începe are un drum știut. La 14 septembrie vine Înălțarea Sfintei Cruci, zi de post; la 15 noiembrie începe Postul Nașterii Domnului; apoi Triodul, Postul Mare, Paștile. Cine știe dinainte ce urmează intră în an cu ochii deschiși și nu este luat pe nepregătite de fiecare post.
Citește în fiecare zi Evanghelia zilei și viața sfântului pomenit. Sunt câteva minute. Făcut zilnic, lucrul acesta schimbă felul în care vezi ziua, fiindcă o așază lângă un om care a trăit-o pentru Hristos.
Începe anul cu milostenie și cu rugăciune pentru alții, așa cum cere Apostolul zilei. Este cel mai sigur semn că anul n-a fost început pentru sine.
Iar dacă din toate acestea nu se poate face decât unul singur, atunci să fie acela unul mic și ținut până la capăt. Un lucru mic dus un an întreg face mai mult decât zece începute în septembrie și părăsite în noiembrie.
Cuvântul de la sfârșit
Biserica nu cere în ziua aceasta un an fără necazuri. Cere un an petrecut cu fapte duhovnicești și sfârșit așa cum a fost început. Restul rămâne în mâinile Celui ce a pus timpurile și anii întru puterea Sa.
Binecuvintează, Doamne, cununa anului bunătății Tale.
Articole relevante
- Adormirea Maicii Domnului — praznicul care încheie șirul marilor sărbători ale anului bisericesc.
- Cum citim Sfânta Scriptură în Biserica Ortodoxă — despre citirea care așază fiecare zi sub cuvântul lui Dumnezeu.
- De ce să postesc? Cei doi piloni ai vieții creștine — despre legătura dintre post și rugăciune.
- Crearea lumii în teologia Sfântului Vasile cel Mare — despre creația pe care Biserica o încredințează rugăciunii la început de an.
Imagine: Începutul Indictionului, icoană rusă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, Muzeul Kolomenskoe; imagine prin Russian Icons.
Cărți recomandate
Patru cărți despre Minei, anul liturgic și marile sărbători ale Bisericii.
Prețurile și disponibilitatea au fost verificate pe Booksell.ro la 1 septembrie 2026.