Cuviosul Onufrie cel Mare: copilul hrănit de Hristos

Sunt sfinți pe care Biserica îi cunoaște prin cărțile pe care le-au scris, prin cuvintele pe care le-au lăsat, prin ucenicii care le-au păstrat memoria. Și sunt alții, mai puțini, despre care nu am ști absolut nimic dacă Dumnezeu n-ar fi trimis, o singură dată, un singur om să-i vadă. Cuviosul Onufrie cel Mare, pomenit la 12 iunie, este dintre aceștia din urmă. Nu ne-a lăsat nicio scriere, nicio apoftegmă în Pateric, niciun cuvânt așezat sub numele lui în vreo culegere de învățături. A trăit șaizeci de ani într-un loc unde, după mărturia lui însuși, n-a văzut chip de om. Tot ce a ajuns până la noi a trecut prin gura unui singur martor, trimis acolo de o purtare de grijă pe care el n-o căuta.

Această tăcere nu este un accident al istoriei. Este însăși forma sfințeniei lui. Iar pentru cititorul de astăzi, obișnuit ca valoarea unui om să se măsoare în urme lăsate — texte, imagini, recunoaștere —, viața lui Onufrie așază înainte o întrebare incomodă și curățitoare: ce este o viață văzută numai de Dumnezeu?

Pruncul scos din foc

Începutul vieții lui poartă deja semnul acelui paradox. Potrivit relatării păstrate în viețile sfinților pe luna iunie, Onufrie s-a născut fiu de împărat — al unui rege al Perșilor pe care istoricii îl numesc Narsita, care a trăit pe vremea împăratului Dioclețian al Romei. Dar înainte de a fi prunc al unei case împărătești, a fost un prunc asupra căruia a căzut o bănuială, semănată de o clevetire diavolească. Vrăjmașul, „care urăște neamul omenesc", luând chip de om străin, l-a încredințat pe tată că pruncul zămislit nu este al lui. Și i-a dat un semn cumplit: să-l arunce în foc, iar de nu va arde, abia atunci să creadă că este al său.

Tatăl a crezut clevetirea, nu pe soția lui. A aprins focul și a aruncat pruncul. Dar — spune textul — „Atotputernicul Dumnezeu, Care păzește pe prunci cu preaminunata Sa putere, a păzit și pe acest prunc nears de foc, viu și întreg". Și nu doar atât: aflându-se în flăcări, pruncul „a ridicat către cer mânuțele sale cele mici și slabe, ca și cum s-ar ruga către Dumnezeu". Atunci tatăl a înțeles că fusese amăgit, iar îngerul Domnului i s-a arătat și i-a poruncit să boteze pruncul, să-l numească Onufrie și să-l ducă în pustie, „căci pruncul va fi mare prieten și plăcut al Domnului".

Așa a pornit un împărat, cu pruncul în brațe, către munții Egiptului. Pe drum i-a ieșit înainte o căprioară albă, trimisă să-l hrănească pe copil cu laptele ei până la mănăstirea unde avea să fie lăsat. E un detaliu pe care e ușor să-l citești ca pe o podoabă a povestirii; dar el spune ceva precis despre toată viața care urmează. De la cea dintâi zi, Onufrie este hrănit de o purtare de grijă care vine din afara oricărei rânduieli omenești. Căprioara dintâi este finicul de mai târziu, este îngerul cu pâinea, este Potirul adus din cer. Pustnicia lui nu va fi niciodată o ieșire din grija lui Dumnezeu, ci o intrare tot mai adâncă în ea.

Pâinea din mâna Pruncului

Copilul a fost lăsat la mănăstirea Eritului, lângă cetatea Ermopoli, în părțile Tebaidei — o obște de o sută de monahi, „toți cu un suflet, având viață de obște întocmită cu multă dragoste". Acolo s-a petrecut minunea care îi pecetluiește copilăria și care, pentru cititorul atent la teologia Liturghiei, spune deja totul.

Băiatul, ajuns la șapte ani, cerea câte o bucățică de pâine la trapeză și se ducea cu ea în tinda bisericii, unde era zugrăvită icoana Maicii Domnului ținând pe brațe pe Pruncul Hristos. Și vorbea cu Pruncul de pe icoană „ca și cu un viu", cu nevinovăția unei „neștiințe sfinte": „Și Tu ești mic precum sunt și eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pâine la trapezar și mănânc, iar Tu nu mănânci niciodată. Pentru ce te chinuiești așa, nemâncând nimic? Iată, primește partea mea și mănâncă". Iar Pruncul Hristos de pe icoană „întindea mânuța Sa și lua pâinea din mâinile lui Onufrie".

Când trapezarul, înștiințat, l-a oprit pe copil să-i mai dea pâine și i-a zis să ceară „de la Acela Căruia i-ai dat de multe ori", băiatul s-a dus plângând la icoană: „Trapezarul nu voiește să-mi dea pâine de la el, și-mi este foame; dă-mi Tu de la Tine, că și eu Ți-am dat de multe ori!" Și îndată Pruncul Hristos i-a dat „o pâine mare, frumoasă, curată, albă ca zăpada și caldă", atât de mare încât abia o putea duce un copil de șapte ani. Au împărțit-o monahii între ei „pentru binecuvântarea și sfințirea tuturor".

Este o icoană în icoană. Un copil dă pâine lui Hristos și primește înapoi de la El o pâine cerească, caldă, care se împarte întregii obști. Cine a stat la o Liturghie recunoaște îndată mișcarea: noi aducem pâinea, El ne-o întoarce sfințită, iar ea se frânge pentru toți. Toată viața de mai târziu a lui Onufrie va fi o lărgire a acestei singure scene din copilărie — un om care dă lui Dumnezeu puținul lui și primește înapoi Pâinea cea adevărată, adusă în pustie de mâna îngerului.

Cei mai mari dintre nevoitori

Tot la mănăstirea Eritului s-a aprins în el dorul pustiei, și e important cum. Onufrie spune el însuși, mai târziu, că asculta pe Sfinții Părinți povestind despre Sfântul Prooroc Ilie, care s-a întărit de Dumnezeu și a petrecut postind în pustie, și despre Sfântul Ioan Înaintemergătorul, „căruia nici unul din oameni nu i s-a asemănat vreodată". Pustnicia nu i s-a înfățișat ca o noutate, ci ca o moștenire: linia lui Ilie și a lui Ioan, calea celor care L-au căutat pe Dumnezeu în singurătate.

Iar întrebarea pe care a pus-o Părinților este tocmai întrebarea în jurul căreia se așază toată viața lui. I-a întrebat: „Mai mari sunt înaintea lui Dumnezeu cei care petrec în pustie decât voi?" Iar răspunsul lor merită ascultat în întregime, pentru că nu este o slăvire ușoară a pustniciei, ci o judecată duhovnicească așezată: „Fiule, aceia sunt mai mari decât noi, pentru că noi ne vedem unul pe altul în toate zilele și săvârșim cu bucurie soborniceasca cântare bisericească; iar de flămânzim, găsim pâine gata, asemenea și de însetăm, avem apă în destul. Dacă se întâmplă cuiva din noi a se îmbolnăvi, este mângâiat de ceilalți frați". Cel din pustie nu are nimic din acestea. La mâhnire, cine să-l mângâie? La boală, cine să-i slujească? La război nevăzut, cine să-i schimbe gândul? De aceea, spuneau Părinții, „fără de asemănare, mai mare îi este osteneala" celui ce intră în pustie.

Dar la capătul acestei osteneli, Părinții așază exact darul care va hrăni toată viața lui Onufrie: „Pentru aceea le trimite Dumnezeu sfinți îngeri ca să le aducă hrană, să le scoată apă din piatră", ca să se împlinească cuvântul lui Isaia — cei ce așteaptă pe Domnul „se înaripează ca vulturii, aleargă și nu se ostenesc". Iar acolo unde nu se învrednicește cineva de vederea îngerească cu ochii, „nu se lipsește de venirea de față cea nevăzută a acelora". Aceasta a auzit Onufrie copil. Aceasta avea să trăiască Onufrie bătrân. Pustia nu este părăsire; este locul unde cerul slujește pe pământ, văzut sau nevăzut.

Auzind acestea, „mă îndulceam în sufletul și în inima mea mai dulce decât mierea, și mi se părea că sunt pe altă lume". A ieșit noaptea din mănăstire, cu pâine cât pentru patru zile. Și pe cale i s-a arătat o rază de lumină din care a auzit un glas: „Nu te teme! Eu sunt îngerul care umblu cu tine de la nașterea ta, pus de Dumnezeu lângă tine ca să te păzesc". Același înger care îl scosese din foc îl ducea acum în pustie. Un bătrân sihastru l-a primit, l-a învățat rânduielile vieții pustnicești, l-a dus în peștera cea mai dinăuntru și a rămas cu el treizeci de zile; apoi îl cerceta o dată pe an, până la mutarea sa. După aceea, Onufrie a rămas singur.

Șaizeci de ani, un finic și pâinea îngerului

Singur — și totuși niciodată singur. Aici se află miezul vieții lui, și aici se cuvine să-l lăsăm pe el să vorbească, prin cuvintele păstrate de cel care l-a aflat.

La început, ostenelile au fost zdrobitoare. „Atâtea osteneli am suferit în acest loc, încât de multe ori, deznădăjduindu-mă de viața mea, mi se părea că sunt aproape de moarte. De multe ori slăbeam de foame și de sete." Mânca verdețuri din pustie; setea i-o stâmpăra numai roua cerească; ziua se ardea de soare, noaptea se răcea de frig. Dar despre nevoințele cele mai adânci a refuzat să spună, cu o sfială care spune mai mult decât orice descriere: „nu se cuvine a le arăta pe cele care omul este dator să le facă la singurătate, pentru dragostea lui Dumnezeu".

Văzându-l că s-a dat cu totul nevoinței, Dumnezeu a poruncit îngerului Său să-i aducă în fiecare zi puțină pâine și apă. „Astfel m-a hrănit îngerul pe mine treizeci de ani." După acei treizeci de ani s-a adăugat o mângâiere: aproape de peștera lui a crescut un finic care avea douăsprezece ramuri, „și fiecare ramură deosebi la o lună în an aducea roadele sale" — sfârșindu-se o lună, se sfârșea rodul unei ramuri; sosind alta, sosea rodul alteia. Un pom-calendar, dăruind hrană lună de lună, an de an, măsurând timpul nu în zile pierdute, ci în roade primite. Și un izvor de apă vie a izvorât din poruncă dumnezeiască. „Acum am încă treizeci de ani întru o îndestulare ca aceasta."

Dar nici pâinea îngerului, nici roada finicului nu erau pentru el hrana cea dintâi. „Mai ales mă hrănesc și mă adăp cu dulceață din cuvintele lui Dumnezeu, precum se scrie: Nu numai cu pâine va fi omul viu, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu." Aceasta este cheia întregii lui vieți, și ea nu este o vorbă pioasă: este descrierea exactă a unei vieți în care Scriptura ținea locul a tot ce noi numim hrană, companie, întărire. Un om singur într-un pustiu, viu de șaizeci de ani, hrănit deopotrivă de pâinea din cer și de cuvântul din cer.

Potirul adus de înger

Și totuși rămâne o întrebare, cea pe care martorul însuși i-a pus-o, și care atinge inima a tot ceea ce credem despre Biserică. Un om fără preot, fără altar, fără obște — de unde se împărtășește? L-a întrebat de-a dreptul: „Părinte, de unde te împărtășești sâmbăta și Duminica cu Preacuratele lui Hristos Taine?"

Răspunsul lui Onufrie este, poate, cuvântul cel mai prețios al întregii vieți: „Îngerul Domnului vine la mine și-mi aduce Preacuratele lui Hristos Taine și mă împărtășește pe mine." Și nu numai la el, ci la toți cei care viețuiesc în pustie pentru Dumnezeu și „față omenească nu văd"; pe aceștia, împărtășindu-i, îngerul „îi umple de veselie negrăită".

Să cântărim ce se spune aici. Pustnicul desăvârșit nu este un om care a ieșit din Biserică, ci un om dus atât de adânc înăuntrul ei încât cerul însuși coboară să-l împărtășească. Și tocmai aici se vede adevărul: Onufrie nu se lipsește de Euharistie pentru că ar fi de prisos celui ajuns la o asemenea înălțime — dimpotrivă, fiindcă nici cel mai înalt sihastru nu poate trăi fără ea, Dumnezeu trimite îngerul cu Potirul acolo unde nu este preot. Lipsa altarului din pustie nu naște o cale ocolită pe lângă Taine, ci o coborâre a cerului ca Tainele să nu lipsească. Singurătatea lui nu îl rupe de Trupul lui Hristos — îl așază în inima Liturghiei celei nevăzute, aceea pe care îngerii o slujesc neîncetat înaintea Scaunului dumnezeiesc. Onufrie nu a părăsit Liturghia atunci când a părăsit lumea. A fost primit în adâncul ei, acolo unde slujirea îngerească nu încetează niciodată.

Cititorii care au urmărit pe acest site seria despre Cartea Apocalipsei vor recunoaște îndată peisajul: aceeași Liturghie cerească, același Potir, aceeași slujire îngerească dinaintea Mielului. Pustia lui Onufrie și altarul din cer al Apocalipsei sunt același loc, văzut din două ferestre — iar legătura veche dintre post și Liturghie își află aici chipul cel mai curat: un om care, prin postul de șaizeci de ani, nu s-a depărtat de Cina Domnului, ci a fost dus la masa ei cerească de mâna unui înger.

„În mâinile Tale îmi dau duhul meu"

Întâlnirea lor a fost scurtă și a fost o despărțire. A doua zi de dimineață, după cântarea Utreniei, martorul a văzut fața bătrânului schimbată și s-a temut. Dar Onufrie i-a zis: „Nu te teme, frate, că Dumnezeu, Cel ce spre toți este milostiv, te-a trimis la mine, ca să-mi îngropi trupul meu; căci în ziua de astăzi sfârșesc vremelnica mea viață." Era ziua a douăsprezecea a lunii iunie — ziua în care Biserica îl pomenește până astăzi.

I-a lăsat o singură rugăminte, aceea căreia îi datorăm faptul că noi îl cunoaștem: „Iubite frate, dacă te vei întoarce în Egipt, să mă pomenești pe mine înaintea fraților și a tuturor creștinilor." Apoi, plecându-și genunchii la pământ, a rostit cuvântul cel din urmă: „În mâinile Tale, Dumnezeule, îmi dau duhul meu!" Și în clipa aceea „l-a strălucit din cer o lumină minunată și, în strălucirea luminii aceleia, veselindu-se cu fața, și-a dat duhul său". S-a auzit în văzduh glas îngeresc, cântând și binecuvântând pe Dumnezeu, căci îngerii luau sufletul cuviosului și „îl înălțau cu bucurie la Dumnezeu".

Apoi vine semnul de care ar trebui să ne oprim. Martorul l-a îngropat pe sfânt într-o groapă aflată gata făcută într-o piatră, „nu cu mâini omenești, ci cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu". Și a vrut să rămână acolo, în acel loc binecuvântat, să ducă mai departe viața sihastrului. Dar „îndată înaintea ochilor mei a căzut peștera, finicul care hrănea pe sfânt a căzut din rădăcină, iar izvorul cel cu apă vie s-a uscat".

Nu finicul a îmbătrânit și nu izvorul a secat de la sine. Au căzut în clipa în care omul a vrut să le moștenească. Și lecția e limpede ca lumina: darul nu se leagă de loc, de pom, de izvor, de peșteră. Se leagă de viața sfântului. Sfințenia nu se moștenește mutându-te în chilia altuia. Finicul rodise douăsprezece luni pe an pentru Onufrie, nu pentru locul în sine; iar când Onufrie s-a dus, finicul nu mai avea pe cine hrăni. Dumnezeu nu lasă urme pe care să le poată cineva culege ieftin. Lasă vieți, și viețile se cer trăite, nu adunate de pe jos.

Cunoscuți numai de Dumnezeu

Onufrie nu este, în pustia aceasta, singurul de felul lui. Cel care l-a aflat a întâlnit, în aceeași călătorie, și alți robi ai lui Dumnezeu necunoscuți de lume — sihastri pe care îngerul îi împărtășea la fel, în taină, departe de orice chip omenesc. Iar când martorul i-a rugat să-și spună numele, ca să-i pomenească la frați, unii dintre ei au refuzat, cu un cuvânt care ar trebui săpat deasupra întregii noastre discuții despre sfințenie: „Dumnezeu Care știe toate, știe și numele nostru."

Aici se cuvine să ne oprim și să privim cu luare-aminte, fără a forța nimic. Trăim într-o vreme în care sfințenia se vrea adesea văzută, numită, fixată repede în icoane și acatiste. Pustia lui Onufrie ne pune înainte chipul exact contrar: oameni care fugeau de a fi cunoscuți, a căror singură dorință era ca numele lor să rămână scris numai în cartea cerului. Nu spunem prin aceasta nimic împotriva cinstirii rânduite a sfinților — pomenirea lui Onufrie însăși ne-a venit tocmai dintr-o astfel de cinstire. Spunem doar ceea ce viața însăși spune: că adevărata măsură a unui om înaintea lui Dumnezeu nu este recunoașterea de care s-a bucurat printre oameni, ci viața pe care a trăit-o când nu-l vedea nimeni.

Iar aici se închide cercul. Părinții de la Eritul îi spuseseră copilului Onufrie că nevoitorul din pustie este mai mare decât cei din obște tocmai pentru că nimeni nu-l vede, nimeni nu-l mângâie, nimeni nu-i ține seama de osteneală — și că lui, celui nevăzut de om, Dumnezeu îi trimite îngerii Săi. Onufrie a luat acel cuvânt drept lege a vieții lui și l-a împlinit până la capăt: a fost cel despre care vorbeau Părinții, omul pe care nu-l vedea nimeni și pe care îngerul îl hrănea. Vocea aceea a pustiei — care prețuiește necunoașterea ca pe o comoară și fuga de slava omenească drept calea cea dreaptă — nu este o vorbă a lui Onufrie singur, ci graiul întregii sihăstrii, de la Părinții Tebaidei până astăzi. Onufrie a fost mare nu pentru că a fost văzut, ci cu mult înainte de a fi văzut, în cei șaizeci de ani în care n-a fost văzut deloc.

O notă despre cel care a scris

Și aici se ascunde un dar pe care viața însăși ni-l face, despre felul în care se cuvine să umblăm cu izvoarele. Tot ce știm despre Onufrie ne vine, am spus, printr-un singur martor: un sihastru pe nume Pafnutie, care a ieșit din mănăstirea lui anume ca să afle dacă este în pustie vreun monah „slujind Domnului mai mult decât mine". El a scris cele văzute și auzite, iar din scrierea lui s-a păstrat pomenirea.

Pustia ortodoxă păstrează un singur tipar al acestor descoperiri. Precum Cuvioasa Maria Egipteanca n-ar fi fost cunoscută niciodată dacă Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe Cuviosul Zosima s-o afle dincolo de Iordan, tot așa Onufrie ne-a rămas numai prin Pafnutie — un martor ieșit în pustie crezând că el a ajuns la măsura cea mare, și găsind pe cineva cu mult mai presus. Asemănarea merge până la inima Tainei: precum Zosima s-a întors în pustie anume ca s-o împărtășească pe Maria, cea fără preot și fără altar, tot așa lui Onufrie îi aducea îngerul Sfântul Potir. Aceeași foame după Euharistie a celor duși în singurătate pentru Dumnezeu, împlinită de cer pe căile lui neștiute.

Dar care Pafnutie? Cel care a așezat această viață în culegerea sfinților nu trece peste întrebare, ci o ridică el însuși, cu o grijă pe care ar trebui s-o avem toți. Pentru că, observă el, „în Istoriile Bisericești și în Paterice se află mulți cu numele Pafnutie". Este Pafnutie episcopul mărturisitor, cel căruia i s-a scos ochiul drept pe vremea lui Maximian și care, la întâiul Sinod a toată lumea de la Niceea, s-a ridicat să apere căsătoria preoților — pomenit de istoricii Socrate, Sozomen și Nichifor. Sunt și alți câțiva: Pafnutie mucenicul, Pafnutie tatăl Cuvioasei Eufrosina, Pafnutie din pocăința Taisiei, Pafnutie ucenicul Cuviosului Macarie. Iar cel care l-a aflat pe Onufrie nu este, lămurește autorul, niciunul dintre cei vestiți, ci un alt Pafnutie, „după cum se dovedește dintr-un pateric vechi grecesc scris de mână".

Merită să stăruim asupra acestui amănunt, pentru că el este o lecție în sine. Un sfânt scriitor, având înaintea lui o viață minunată, nu se grăbește să o lege de cel mai cunoscut nume potrivit. Cântărește, deosebește, citează izvoarele, mărturisește unde se sprijină și unde nu poate ști mai mult. Aceasta este însăși deprinderea pe care credința o cere de la cel ce umblă cu lucrurile sfinte: nu să împodobească, ci să adeverească.

Și tot aici se cuvine spus cum citește Biserica o astfel de viață. Sinaxarul nu este cronică, ci icoană în cuvânt. Precum icoana nu fotografiază chipul sfântului, ci îi arată slava, tot așa viața lui Onufrie nu ne dă procesul-verbal al celor șaizeci de ani din pustie, ci adevărul lor: că Dumnezeu hrănește pe cel ce-L caută, că pustia este loc al Liturghiei, că sfințenia rodește nevăzută. Cine întreabă dacă finicul a rodit chiar douăsprezece luni pe an pune întrebarea pe care i-o pui unei fotografii, nu unei icoane. Adevărul finicului nu este botanic, ci duhovnicesc — el spune că, acolo unde un om se dă întreg lui Dumnezeu, pământul însuși se face hrănitor la porunca Ziditorului. Așa au scris Părinții aceste vieți și așa le primește Biserica: nu cântărind fiecare amănunt la cântarul istoriei, ci citind în el mărturia cea veche a purtării de grijă dumnezeiești.

Viața lui Onufrie ne învață despre sfințenie; nota despre Pafnutie ne învață despre adevăr. Și cele două se țin împreună, pentru că un sfânt nu se cinstește cu basme, ci cu fapte adeverite.

O fereastră: Cuviosul Petru Athonitul

La aceeași filă de calendar, în 12 iunie, Biserica pomenește încă un mare sihastru: pe Cuviosul Petru Athonitul, cinstit ca cel dintâi pustnic cunoscut al Sfântului Munte. Apropierea celor doi în aceeași zi nu este o întâmplare lipsită de noimă. Ea leagă, peste veacuri și peste mări, pustia Egiptului de Grădina Maicii Domnului — aceeași cale a singurătății pentru Dumnezeu, dusă mai întâi în nisipurile Tebaidei, apoi în stâncile Athosului.

Petru fusese ostaș și voievod grec. Luat în robie la o bătălie din Siria și aruncat în lanțuri în cetatea Samara, la Eufrat, și-a adus aminte că de multe ori își propusese să se lepede de lume și nu o făcuse — și a înțeles robia ca pe o chemare amânată. S-a rugat cu căldură Sfântului Nicolae, iar prin mijlocirea lui și a Sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu, a fost izbăvit din temniță. De acolo a pornit pe calea care avea să-l ducă în pustia Athosului, unde a petrecut, asemenea lui Onufrie, ani lungi de singurătate dată întreagă lui Dumnezeu. Despre el — și despre legătura dintre sihăstria egipteană și începuturile vieții athonite — va fi, poate, un cuvânt aparte.

Deocamdată ne ajunge să așezăm cele două chipuri unul lângă altul în lumina aceleiași zile: doi oameni care au crezut că cel mai bun loc al unei vieți este acolo unde o vede numai Dumnezeu.

Încheiere, în zilele Postului Apostolilor

Pomenirea Cuviosului Onufrie cade în chiar zilele Postului Sfinților Apostoli — un post așezat tocmai pe urma celor care au lăsat totul și au mers după Hristos. Nu este o potrivire lipsită de tâlc. Onufrie a dus, în pustia lui, până la capătul cel mai îndepărtat, ceea ce postul ne cere fiecăruia în măsura noastră: să ne dezlipim de cele ce ne hrănesc trupul ca să ne deprindem a fi hrăniți de cele ce ne hrănesc sufletul. El a primit pâine din mâna îngerului pentru că a primit, mai întâi, cuvântul din gura lui Dumnezeu drept hrană.

Puțini dintre noi suntem chemați în pustie. Dar toți suntem chemați la masa pe care îngerul i-o aducea lui Onufrie — la Potirul cel adus din cer, care în Biserică ni se întinde nu prin mâini îngerești, ci prin mâinile preoților, și totuși din același altar de sus. Și poate că aceasta este cea dintâi învățătură a unei vieți trăite șaizeci de ani sub privirea singură a lui Dumnezeu: că nimic din ceea ce facem în ascuns nu se pierde, și că viața noastră cea adevărată este tocmai aceea pe care n-o vede nimeni.

Cuvioase Părinte Onufrie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Citatele sunt redate după Viețile Sfinților pe luna iunie, ziua a 12-a (pp. 106–117). Scriptura: Biblia Sinodală.